Inteligența cosmică și realitatea conștiinței

“În 1802, teologul englez William Paley propunea o analogie simplă pentru a veni în întâmpinarea inteligenţei cosmice. El spunea că atunci când cineva găseşte un ceas, se gândeşte imediat că acel obiect a fost făcut de un ceasornicar priceput şi nu a apărut la întâmplare.

Când privim în jur şi descoperim aspecte de o diversitate şi complexitate extraordinară, spunea Paley, ar fi bine să ne gândim că toate acestea au fost „proiectate” de o inteligenţă cosmică, chiar dacă înţelegerea ei ne depăşeşte, deocamdată.

Realitatea existenţei unui Creator a tot ceea ce există nu ţine doar de domeniul teologiei. Ştiinţele de frontieră din ultimele decenii, curiozitatea şi onestitatea unor savanţi ne-au purtat către intuirea şi chiar descoperirea unei realităţi misterioase, cu mult peste cea materială, studiată de disciplinele exacte aşa-zis clasice. Iar ceea ce i-a intrigat de-a lungul timpului pe savanţi a fost realitatea conştiinţei.

Ştiinţa materialistă ne învaţă că ceea ce numim conştiinţă nu este altceva decât un fenomen al creierului. Dar la fel ca bunicul care îşi caută ochelarii, deşi îi poartă pe nas, susţinătorii ştiinţei clasice nu reuşesc să vadă realitatea conştiinţei tocmai datorită faptului că este mult prea evidentă. Asta nu i-a împiedicat, totuşi, pe cercetătorii fizicii cuantice (fizica particulelor elementare), să ia în calcul interpretarea datelor experimentale şi să ajungă treptat la concluzia uimitoare că, de fapt, conştiinţa, şi nu materia este baza lumii în care trăim.

Teoria relativităţii a lui Einstein arătase deja, cu mult timp în urmă, că în acest univers material două obiecte nu se puteau influenţa instantaneu la distanţă, întrucât totul se mişcă în spaţiu şi timp condiţionat de viteza limită a luminii. Prin urmare orice influenţă era necesar să fie localizată şi să parcurgă o anumită distanţă în spaţiu, într-un timp definit.

Spre exemplu, dacă eu aş fi vrut să transmit un mesaj unui prieten, ar fi fost necesar ca mesajul meu să parcurgă o anumită distanţă cu o anumită viteză, într-un anumit timp (indiferent de natura acestui mesaj: fie el vorbit, scris sau chiar şi o simplă atingere).

Dar anul 1982 avea să aducă o transformare majoră chiar şi în conceptele fizicii relativiste. Profesorul Alain Aspect din Franţa a făcut un experiment care a confirmat existenţa altor niveluri ale realităţii, diferite de cel fizic. În cadrul acestui experiment, doi fotoni emişi de un atom în direcţii diferite s-au influenţat reciproc la distanţă, fără a transmite între ei niciun fel de semnal în spaţiu. Şi faptul s-a petrecut instantaneu.

Ceea ce înseamnă că aceste influenţe au depăşit viteza luminii, considerată frontiera lumii materiale. Reluând analogia anterioară, asta însemna ca eu să îi pot transmite un mesaj instantaneu prietenului meu, fără ca acest mesaj să fie reperat în mişcare în spaţiul şi timpul obişnuit. Fizicienii au fost nevoiţi să recunoască atunci că influenţele asupra fotonilor s-au produs probabil pe un nivel ce transcende realitatea fizică…

Un deceniu mai târziu, în 1993, cercetătorul Jacobo Grinberg de la Universitatea din Mexic a reluat experimentul lui Aspect folosind de această dată doi oameni. Experimentul nu numai că a confirmat din nou existenţa unei realităţi prin intermediul căreia subiecţii puteau comunica instantaneu, dar a demonstrat că această comunicare depinde de intenţia şi dorinţa celor două persoane de a comunica direct. Acest experiment a fost reluat şi de alte echipe de cercetători (echipa lui Peter Fenwick în 1998 şi cea a Leanei Standish în 2004). De fiecare dată a avut acelaşi rezultat.

Expertul în fizica cuantică Nick Herbert a arătat că aceste legături subtile care se stabilesc între particule, fiinţe sau conştiinţe nu sunt afectate de nicio forţă şi nici de materia în sine. Aceste legături nu slăbesc odată cu creşterea distanţei dintre subiecţi, iar comunicarea este instantanee, necondiţionată.

Dacă aceste noţiuni îţi sună cunoscut, înseamnă că ai fost îndrăgostit cel puţin o dată în viaţă. Toţi ne aducem aminte cum am ştiut dinainte că persoana iubită va trece prin faţa băncii noastre din parc, va suna în următorul moment sau va vrea să ne vorbească. Totuşi iubirea nu este singurul fenomen care funcţionează conform cu parametrii expuşi de Herbert.”[1]

SURSE

1. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24647
2. Foto: Internet