Rezerva fracționară bancară și iluzia banilor
„Atât banii de tip produs cât și banii fiduciari pot fi folosiți pentru rezerva fracționară bancară. Instituțiile bancare avându-și rădăcinile în practicile frauduloase ale fierarilor de acum multe secole. Atunci când oamenii dădeau pentru păstrare fierarilor, monede de aur și argint, primeau în schimb o chitanță care confirma faptul că aceștia aveau bani în seifurile fierarilor.
Aceste chitanțe au început să circule, ca și substitut al banilor, astfel oamenii realizând comerțul folosind aceste chitanțe – așa au apărut banii din hârtie. Însă, fierarii au observat că foarte puține chitanțe erau răscumpărate, astfel că au început să elibereze chitanțe care nu erau acoperite de valoarea aurului aflat în seifurile lor.
Aceștia au început chiar să ofere dobânzi celor care își depozitează metalele prețioase la ei pentru a acoperi riscul de a da faliment în momentul în care mai mulți clienții își răscumpără metalele prețioase în același timp. În realitate aceștia dădeau faliment foarte des și mulți oameni rămâneau fără aurul și argintul lor.
Deși acum practicile bancare sunt mai complicate, la nivel fundamental băncile procedează asemănător fierarilor din trecut.
În 1848, Curtea Supremă a Regatului Unit a dictat:
Banii, atunci când sunt dați unei bănci, încetează să fie proprietatea deponentului, devenind banii băncii, care este este obligat să plătească o sumă echivalentă sumei depuse, atunci când deponentul își cere banii. Banii dați băncii, sunt ai băncii și pot fi folosiți pentru orice scop și intenție, după cum își dorește bancherul. Acesta nu poate fi învinuit dacă folosește banii pentru speculă sau tranzacții riscante. Fiind totuși obligat să plătească deponentului o sumă echivalentă celei primite.
Așa că banii tăi, atunci când sunt depuși la bancă, nu mai sunt banii tăi.
Acum să dăm un exemplu simplificat, bazat contabilitatea scrisă (în zilele noastre se folosește sistemul digital care lucrează pe aceleași principii), care arată drumul banilor tăi și cum sunt creați bani noi:
Procesul începe cu Banca Centrală Europeană (BCE), care crează 10.000 euro, bani creați din tastatură, pentru a cumpăra obligațiuni. Cel care vinde aceste obligațiuni este Mihai, care primește cei 10.000 de euro și îi depozitează la banca X. Politica BCE este aceea de a obliga băncile comerciale să păstreze 10% din toți banii depozitați, asta înseamnă că banca X poate împrumuta 90% din banii depuși de Mihai pentru ai împrumuta lui Ștefan care vrea să își cumpere o mașină. Atunci când Ștefan primește cei 9000 de euro împrumutați în contul său, se întâmplă ceva remarcabil, Mihai deține 10.000 de euro în bancă și au apărut dintr-o dată alți 9000 de euro în contul lui Ștefan. Astfel acum au ”luat ființă” 19.000 de euro. Banca X a creat 9000 de euro cu ajutorul Rezervei Fracționare Bancare.
Și totul nu se oprește aici, atunci când Ștefan plătește cei 9000 de euro lui Andrei pentru mașina cumpărată, Andrei depune cei 9000 de euro la banca Y, care împrumută 8100 de euro lui Ionuț. În final din cei 10.000 de euro create de BCE, băncile comerciale vor crea alți 90.000 de euro sub forma unor datorii. Nivelul la care băncile pot împrumuta bani se numește multiplicator bancar (cunoscut în engleză ca MM – money multiplicator), care este opusul rezervelor minime obligatorii (cunoscut în engleză ca RRR – reserve requirement ratio)
În zilele noastre banii inițiali reprezintă mai puțin de 10% din bani creați. Dar pentru a un calcul simplificat am ales să folosim 10%.
Și asemănător fierarilor din trecut, băncile sunt vulnerabile atunci când mulți deponenți își retrag banii în același timp. Băncile funcționează pe supoziția că nu toți deponenții își vor retrage banii în același timp. Asta până când acest lucru se întâmplă, și băncile dau faliment. Întrebarea corectă nu este ”Dacă o bancă va da faliment?” ci ”Când o bancă va da faliment?”.
În 2008, când Lehman Brothers, a dat faliment, a început o criză financiară, pe care guvernele mondiale au putut să o domolească doar prin injectarea de bani guvernamentali în băncile private.
Adevărul că nici măcar funcționarii bancari nu știu cum sunt banii creați, iar noi suntem învățați, din timpul școlii și facultății, că băncile reprezintă o instituție care facilitează cursul banilor de la cei care îi depun, spre cei care îi împrumută.
Henry Ford spunea:
Este foarte bine că oamenii nu știu cum funcționează sistemele financiare și monetare. Pentru că dacă ar ști, cred că mâine dimineață ar porni o revoluție.
Dar ce ne face să depunem banii la bănci?
De cele mai multe ori momeala este reprezentată de dobânda primită. Practic dacă împrumuți banii tăi unei bănci, primești niște bani drept recompensă pentru că te expui unui risc. Băncile îți dau o dobândă mai mică decât pe cea pe care o iau de la cei pe care îi împrumută.
Expansiunea creditului crează bule financiare (de tipul celor imobiliare sau auto) care la un moment dat se sparg și iau după ele întreg sistemul financiar. Problema începe atunci când alimentarea cu bani încetinește și veniturile populației scad. Asta face ca populația să își plătească din ce în ce mai greu datoriile către bănci, împingând băncile către faliment. Deflația este cel mai mare inamic al sistemului bancar bazat pe rezerva fracționară.
În opinia mea, partea cea mai intrigantă a acestui sistem este faptul că creditul pur și simplu nu există. Dacă doar o mică parte din deponenții unei bănci se hotărăsc să își retragă banii, banca dă faliment.
În deciziile pe care le facem, ne bazăm pe banii depuși la bancă, dar în realitate aceștia încetează să existe din momentul în care i-am depus.
Aceasta este iluzia banilor, iluzie în care trăim cu toții. Nici nu vreau să îmi imaginez ce haos s-ar instala în societatea noastră dacă ne-am trezi cu toții din această iluzie.”[1]
SURSE
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.