„OZN-urile trabuc” – tehnică de spionaj terestră

Optimizarea balonului cu aer cald

Deşi poate părea hilar unora, în cadrul activităţilor secrete de cer­ cetare a fost acordată atenţie chiar şi optimizării balonului cu aer cald şi aceasta deoarece balonul cu aer cald putea să asigure o serie de posibilităţi interesante:

– realizarea de aeronave economice, simple, uşoare, capabile de a zbura la înălţimi foarte mari, ajungând până în regiunea spaţiului cosmic periterestru, unde se pot menţine pentru durate mari de timp fără a fi detectate de aparatura radar;

– realizarea unor aparate (automate cel mai adesea) capabile să zboare cu viteze foarte mari la diverse înălţimi dar fără să ne­ cesite echiparea cu sisteme de propulsie grele şi costisitoare;
– realizarea unor vehicule aerospaţiale uşor de camuflat radar şi optic, prin utilizarea de ţesături şi nanofibre cu proprietăţi optice speciale, inclusiv reţele de fire conductoare de electricitate formând o „ţesătură electromagnetică” cu interesante proprietăţi anti-radar.

Cu astfel de aeronave bazate pe tehnologia aerostatului cu aer cald s-au putut realiza vehicule aerospaţiale de spionaj capabile de a se deplasa foarte lent sau chiar staţiona deasupra unui teritoriu care trebuia monitorizat, şi aceasta de la înălţime foarte mare, aproape de limita spaţiului cosmic; în plus, astfel de aeronave mai au şi capaci­ tatea de a se deplasa cu ajutorul curenţilor-jet din cadrul stratosferei.

S-au realizat, de asemenea, aparate dotate cu înveliş electro­ magnetic capabil să realizeze propulsia magnetohidrodinamică şi prin aceasta deplasarea cu viteze foarte mari indiferent de altitudine.
De asemenea, tot pe baza acestei tehnologii s-au pus la punct şi sistemele pliante de ţesături capabile să realizeze mascarea optică şi radar a obiectelor aflate în interior.

După cum se ştie, ideea ascensiunii cu ajutorul aerului cald se confundă cu naşterea aviaţiei şi perioada timpurie a „epocii industriale” în cadrul acestei civilizaţii. Însă, de la Montgolfier şi până astăzi nu s-au adus mari modificări în tehnologia balonului cu aer cald, cel puţin nu în plan public. În perioada 1782-1783, fraţii Montgolfier au realizat mai multe ascensiuni utilizând balonul cu aer cald.

Secole mai târziu, s-a revenit cu ideea realizării aşa-numitelor „termodirijabile”, acestea fiind aeronave de dimensiuni mari, dar si­ gure în funcţionare şi care nu necesită piste amenajate pentru deco­ lare/aterizare, nici asistenţa unor dispozitive aflate la sol. Aceste aero­ nave sunt capabile să decoleze/aterizeze lin şi vertical, pot urca la înăl­ ţimi foarte mari şi, de asemenea, pot atinge viteze foarte mari.

Pentru sustentaţie, ele utilizează un volum în care se află aer pe care îl încălzeşte o instalaţie specială până la o temperatură de ordinul 600-700° C. Pentru aceasta, se utilizează ţesături speciale realizate din ma­ teriale uşoare şi termorezistente, ele formând aşa-numitele „camere termice de sustentaţie”, iar la o asemenea temperatură aerul oferă aceiaşi forţă portantă ca şi hidrogenul… Astfel de aeronave s-au rea­ lizat încă din anii ’50, de altfel parţial acest lucru fiind destul de recent recunoscut de către americani, fără însă a se oferi detalii.

La ora actuală, odată cu dezoltarea nanotehnologiilor, se pot rea­ liza ţesături din nanofibre cu proprietăţi speciale, cu ajutorul cărora se poate realiza o aeronavă de dimensiuni mari, cel mai adesea în formă de trabuc sau piramidă, capabilă de invizibilitate optică şi radar.

De asemenea este capabilă să se deplaseze prin masele de aer fără a avea contact cu acestea, prin intermediul tehnologiei mag-netohidrodinamice şi electrocinetice, reţeaua de conductori electrici fiind în cadrul ţesăturii…

Interesant de precizat este şi faptul că, folosind astfel de tehno­ logii, se pot realiza voaluri pliante din ţesături ultrauşoare cu proprietăţi speciale, acestea putând fi utilizate pentru mascarea unuia sau mai multor vehicule aerospaţiale care nu sunt prevăzute cu mijloace anti-radar proprii.

Motorul sonic şl alte aplicaţii ale sonicităţii

Aplicaţiile sonicităţii în materie de propulsie şi de tehnică de luptă, sunt de multă vreme (o sută de ani deja !) incontestabile şi le voi de­dica la un moment dat cel puţin un capitol aparte în cadrul unuia dintre volumele acestei serii.

Alte direcţii interesante de cercetare au mai fost: captarea elec­ tricităţii atmosferice; transportul aerodepresiv de tip Coandă (în tuburi); alice şi turboagregate fără contact mecanic, sustentate magnetic; aero­ dinamica structurilor piramidale; aplicaţii speciale în tehnica feroflui-delor şi a fluidelor magnetice (magneţii lichizi); realizarea de surse electro-chimice perfecţionate; grupurile de forţă bazate pe energia magnetică.

SURSE

1. Lucian Cozma – „Stiinta Secreta”.