Marxismul Cultural și Școala de la Frankfurt

“America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca ,,Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.
Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.
Gyorgy Lukacs
Gyorgy Lukacs

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.
Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, nai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Harkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.
Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.
O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”. El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.”[1]

Marxismul Cultural și Corectitudinea Politică

„Freudo-marxismul: noua utopie

Din păcate, comunismul nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea prezentându-se sub un ambalaj mult mai atrăgător, de data aceasta nu pentru proletari neapărat, ci mai ales pentru cei care dau direcţiile ideologice în societate.

Şi aducem acest subiect în discuţie începând cu acest număr, tocmai pentru că am constatat în ultima vreme că sub directive ideologice gen obligativitatea educaţiei sexuale în şcoală, apărarea drepturilor copilului cu preţul răpirii acestuia din familia care i-a dat viaţă, dar şi a multor altor comandamente pe care românii poate că abia le intuiesc, comunismul invadează din nou România.

Care sunt temeiurile acestui neocomunism sau a acestui neomarxism vom putea constata în continuare cu ajutorul lui Andrei Dîrlău, autorul a mai multe eseuri pe această temă publicate într-o carte pe care v-o recomandăm călduros: „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

Cunoscut mai cu seamă sub numele de political correctness, neocomunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat incognito în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”. Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi”[i].

Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem, împreună cu André Tosel, că eşecul său a fost doar parţial, respectiv că „ordinea neoliberală a obţinut în 1991 [anul destrămării URSS-ului] doar o victorie à la Pirus”[ii]. Căci totuşi comunismul şi-a atins scopuri importante, precum decimarea elitelor sau enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiţiei.

La un anume nivel, comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.

„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune D-l Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”.[iii] Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nici o formă cu marxismul?

„Cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare”

Așa cum arată Raymond Raehn[iv], după succesul revoluției din octombrie 1917, au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria, proclamarea Republicii comuniste a lui Béla Kun în Ungaria în 1919, în același timp cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki[v], Comisar al Poporului pentru armată şi marină, care spera ca, trecând peste Polonia, să facă joncţiunea cu Revoluţia din Germania. „Comunismul de război” al lui Lenin părea într-o ofensivă biruitoare asupra Europei burgheze.

Dar succesele au fost efemere. Spartakiștii Rozei Luxemburg şi Republica Sovietică Bavareză din München condusă de Eugen Levine[vi] sunt spulberaţi de Freikorps în ianuarie, respectiv mai 1919. Guvernul lui Béla Kun este răsturnat de trupele române, care înving Armata Roşie Maghiară pe Tisa şi intră victorioase în Budapesta pe 6 august 1919. Armata Roșie Sovietică este învinsă în „bătălia Varşoviei” („miracolul de pe Vistula”) din  august 1920[vii].

Se constată că nicăieri mişcările revoluționare bolşevice nu sunt susținute masiv de clasa muncitoare oprimată, care să se ridice invincibilă, unită sub stindardul marxismului, şi să răstoarne regimurile exploatatoare. E o contrazicere flagrantă a teoriei marxiste și a vechii profeții făcute de Marx privind „inevitabila unire internaţională” a proletarilor.

Aceste eșecuri majore de pe frontul occidental, atât teoretice cât şi practice, trebuiau explicate. Impasul grav în avansul revoluţiei globale trebuia depășit.

Soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și György Lukács, apoi de Wilhelm Reich și membri ai Școlii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, a fost marxismul cultural sau freudo-marxismul.

Din analiza acestor teoreticieni, concentrată mai cu seamă pe „suprastructura” culturală a societății occidentale decât pe structura economică, reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel planetar, aşa cum prevăzuse Marx, şi mai ales nu va reuşi în Occident, atâta timp cât muncitorii și țăranii vor fi „contaminați” de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale, trăind într-o societate structurată organic pe principiile eticii creștine, mai importante pentru ei decât neajunsurile exploatării economice. Pentru ca noua lume marxistă să ia ființă, trebuia mai întâi distrusă societatea existentă, cu întreaga ei tradiţie morală. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare. Teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă presupune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluția să fie posibilă.

Distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin

György Lukács (căruia „Istorie și conștiință de clasă” i-a adus recunoașterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de după Marx”) afirmă și el: „Distrugerea revoluționară a societății e unica soluție. O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”.

El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin al Occidentului. Aşadar, nu direct revoluţie violentă şi preluarea puterii politice de tip dictatorial, ca în Rusia (metoda lui Lenin, Troţki şi Stalin – între care nu erau atât diferenţe esenţiale de viziune, cât luptă pentru putere), ci invers: întâi revoluţie soft şi destrămarea lentă, subversivă, a ţesutului social, şi abia pe urmă preluarea puterii politice.

Devenit (din fericire doar pentru câteva luni) Vice-comisar pentru Cultură în Ungaria anilor 1919, sub regimul bolșevic al lui Béla Kun, György Lukács a lansat imediat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educație sexuală în școlile maghiare. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, ce privează omul de plăceri. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiționale. Campania „Terorismului Cultural”, inițiată de Lukács, a fost precursoarea a ceea ce mai târziu „Corectitudinea Politică” avea să genereze în școlile americane.

În 1923 György Lukács şi Wilhelm Münzerberg[viii] au o întâlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat primul şef al CEKA (precursoarea KGB-ului), Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german, şi cu sprijinul indirect, dar consistent, al URSS-ului, înfiinţarea Institutului de Studii Sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt: viitoarea „Şcoală de la Frankfurt”. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861. Mai târziu, mergând pe linia lui Lukács, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.

„Apostolii indecenței”

În 1930 Freud îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale individului – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii[ix]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilităţile individului de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă represivă colectivă.

La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.

Ideea ingenioasă a neo-marxiştilor a constat pur şi simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizaţie ce le reprimă libidoul prin tabu-uri şi restricţii. Soluţia: distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minorităţile sexuale şi rasiale, femeile, tinerii.

În acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, şi care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau și alte tentative de acest gen: în 1928, la „Al Doilea Congres Internaţional pentru Reformă Sexuală”, ţinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei”) ca preşedinte al organizaţiei homosexualiste „Comitetul Ştiinţific-Umanitar”, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat”.[x]

Marcuse și libertinajul nelimitat

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au plecat în exil, cei mai mulți în America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului şi concepând o societate a „perversităţii polimorfe”, văzute ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca şi Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct socio-cultural.

Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită „să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile-victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile – cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rele»”.[xi]

Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane. Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţionalitatea tehnologică” vor duce la apariţia unei noi ordini sociale şi unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorinţelor sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa industrialismului modern.[xii]

„Omul nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient

În realitate, freudo-marxismul promovează o falsă antropologie, mai corect spus o anti-antropologie. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a corecţiei politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenţii pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de propria sa alegere. „Genul” ar deveni o „şaradă” ce poate avea „soluţii” diverse şi aleatorii (cu, sau fără, intervenţia unui chirurg). Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane.

Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecţionată tehnologic şi „legitimată” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de experienţe, fără nevoia, nici posibilitatea de a menţine un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor. Până şi datele sale biologice devin „opţiuni” private, supuse aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.

Aşa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schimbare şi, ca urmare, riscul inevitabil al alienării.

Existenţa nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale.

 

Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la sordid până la grotesc și monstruos. Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei sau bunului-simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psihologiei având implicaţii şocante.

În final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Da, cu o singură condiţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui „om nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient.

Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii”, aşa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el.

Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină de către corectitudinea politică: un om inconsistent şi în ultimă instanţă inexistent, epitom al unei utopii de coşmar.”[2]

De la marxism-leninism la neomarxism, marxism cultural și corectitudine politică

“Sub lozinca: „Proletari, din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta de clasă a clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară `care nu are de pierdut decât lanțurile!” Teoria marxistă prezicea că revoluția mondială va izbucni în țările cele mai dezvoltate economic, cum ar fi Germania sau Imperiul britanic.karl_marx_001

După primul război mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, țară subdezvoltată economic și nu prea a avut nici o legătură cu proletariatul. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cum o nume a istoriografia comunistă a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ. Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo- democratice din februarie, care a l-a detronat pe țar iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De acestă situație „revoluționară” cum a numit-o Lenin au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule. De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, adică dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof! Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune:

“Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică a filozofiei, soldată cu asasinate în masă.

Înainte de primul război mondial teoria marxista spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă. Când a izbucnit războiul în vara anului 1914 acest lucru nu s-a întamplat ci din contra, muncitorii din toate tările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte tări, nefiind susţinută de muncitori. După terminarea primului Război Mondial teoreticienii marxisti s-au întrebat – oare ce n-a funcționat? Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala III, comunistă și o nouă teorie a revolutiei socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezoltată politic, unde apare o situație revoționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic cum a prorocit Marx!

In schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxisti, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai stralucitor gânditor marxist, după Marx încoace), în mod independent au venit cu acelaşi răspuns : ‘cultura occidentală şi religia creştină au facut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase’. Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală cât şi religia creştină. Ca urmare acestea sunt cele două obiective principale ale marxismului cultural şi nu s-au schimbat de atunci.

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale şi care s-a dovedit a fi de un real succes. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un ‘lung marş’ al marxistilor prin institutiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent. În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul scurtului regim bolsevic Bela Kun din Ungaria. În această postura el îşi punea întrebarea : „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?” şi a instituit în cele din urmă, ceea ce el a numit ‘terorismul cultural’.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria. România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând Guvernul bolșevic al lui Bela Kun. Lukacs a dispărut, dar a reapărut, în 1923, la ‘Săptămâna de studiu marxist’ din Germania.

Georg Lukacs este filosoful marxist care afirma, prin 1970, deci la bătrînețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulakurilor și după eșecul vizibil al socialismului, în toate domeniile. Mai rar atâta consevență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care mostenise o avere imensa și care după modelul lui Frederich Engels, care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială. Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a aparut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudinea politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alti membri ai Scolii de la Frankfurt , au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ traieste într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de aceasta represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.bhzktc8ceaa-8ie

Chiar şi mai important, ei au inţeles că psihologia le ofera un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lectie de marxism cultural fără ca să-şi dea seama. De exemplu pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care homosexualul este personajul pozitiv, oprimat de heterosexuali!

Un exemplu de conditionare psihologic „probabil involuntară” căci nu credem că pe Lennon l-au preocupat prea mult studiile școlii de la Frankfurt dar, în același timp, a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer!

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc in orasul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru in Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică„. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se critică prin punerea la îndoială și relativizarea și a oricărei instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără neîncetate.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducandu-i un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leaga, credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism. Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde ”corect politic”, faţă de oricine nu este de acord cu el, este – ”fascist”!

homo-96Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care sustinea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de „dominaţie” asupra celorlalte grupuri.

Anumite grupuri şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă au fost catalogate ca fiind „asupritori”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca şi „victime„. „Victimele„ au fost definite automat ca fiind ‘bune’, iar ‘asupritorii’ ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte. Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!

La inceputul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă intrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? În anii ’50 Marcuse a raspuns acestei întrebari spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit şi anume cel denumit „toleranţă” pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinpre stânga, inducând antonimul de intolerantă pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci cand îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la „toleranţă”, aceasta înseamnă de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”. Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbeste despre „diversitate”, aceasta însemnand uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.

Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un „nou limbaj” cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment „1984”, al lui George Orwell, unde Ministerul adevărului stabilise că:

“RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE iar IGNORANȚA ESTE PUTERE!”

Herbert Marcuse a rămas in Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, usor de inteles pentru omul de rand al scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt. Cartea sa „Eros şi civilizaţie„ a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersectie a lui Marx cu Freud pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe” , s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. ‘Eros şi civilizaţie’ a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept discriminare!

Nu întâmplător un „progresist” român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor. Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii adică VERZI la exterior și ROȘII la interior!”[3]

SURSE

1. http://www.culturavietii.ro/2016/09/06/nasterea-marxismului-cultural-cum-a-reusit-scoala-de-la-frankfurt-sa-transforme-america/
2. Andrei Dîrlău. Articol publicat în numărul 87 (Aprilie 2016) al revistei Familia Ortodoxă. http://www.familiaortodoxa.ro/2016/03/29/ideologia-corectitudinii-politice-avatar-al-marxismului-cultural/
3. http://www.fortamoldova.ro/traian-ranja/De+la+marxism-leninism+la+neomarxism%2C++marxism+cultural+%C8%99i+corectitudine+politic%C4%83
4. Foto: Internet