Mărturii din lumea spiritelor

De îndată ce înceteză funcţiile trupului, suferinţele fizice şi mâhnirea sufletului încetează şi ele. Dar aripa morţii, odată trecută, vine o dezlegare sublimă, spiritul renaşte la o nouă existenţă.

Cazuri comunicate de mediumuri în timpul şedinţelor de spiritism

Voi descrie ideile şi impresiile unei doamne care în timpul vieţii trupeşti nu prea fregventa biserica, târziu a devenit credincioasă.
Trecând dincolo, prin actul morţii fizice, ea comunica cu prietena sa, doamna Clara, care era medium.

„Ştiam că am să mor şi totuşi nu-mi era teamă de această plecare. Am rămas deci liniştită în faţa progresiei lente a agoniei mele. Mi se părea că înot în afara trupului meu, într-un mediu necunoscut. Mă sileam ca raţiunea să-mi stăpânească toate impulsurile toate emoţiile. Atenţia îndreptată asupra actului morţii mele fizice a sfârşit prin a mă obosi şi treptat o somnolenţă m-a năpădit. Când m-am deşteptat mă simţeam bine ceea ce îmi demonstra că nu eram pe punctul de a muri.

Deodată am auzit în camera vecină câteva persoane vorbind cu jumătate de voce. Ascultându-le prin ușa întredeschisă, nu prea înţelegeam sensul conversaţiei lor. Dar concentrându-mi mai mult atenţia ajung să prind înţelesul cuvintelor lor.

Iată faza în discuţie: «Fără îndoială era o excentrică.» O altă voce răspunde: «O, da, şi în plus era o încăpăţânată în părerile ei.» Şi aşa mai departe, urma conversaţia asupra unor incidente din viaţa mea.

Eram surprinsă, vorbeau de mine, întrebuinţând verbul la imperfect, ce însemna asta? Mă credeau moartă? De aceea am hotărât să o chem pe una din ele ca să vadă că n-am murit. Dar ele nu au luat în seamă chemarea mea şi continuau să vorbească mai departe. Atunci m-am decis să întrerup bârfa lor, mergând eu la ele. Dar am rămas uimită.
Cine era manechinul aşezat în patul meu, cu faţa palidă, ca nu cadavru?

L-am examinat şi am văzut că avea braţele încrucişate pe piept şi picioarele întinse şi ţepene; un cearceaf alb îl acoperea. Dar lucru ciudat: îl puteam vedea şi prin această pânză şi am recunoscut în acel manechin trăsăturile mele.

«Dumnezeule! Asta înseamnă că am murit!» mi-am zis şi în acel moment o puternică senzaţie m-a copresit, pătrunzând până în adâncul sufletului. Tot trecutul meu a apărut şi a năvălit ca un val în conştiinţa mea. Era un moment solemn şi înfricoşător! Trebuia să mă resemnez şi să ascult tot ceea ce spuneau despre mine acele femei bârfitoare, fără să le pot reduce la tăcere.

Astfel, era pentru prima oară când trebuia să mă văd în lumina în care mă vedeau alţii. Astfel că prima lecţie spirituală îmi era dată de amicele mele.
Odată satisfăcute cele două femei s-au ridicat pentru a veni să contemple pentru prima oară trăsăturile amicei lor decedate, al cărei caracter l-au disecat cu atâta cruzime.

Priveam aspectul feţei mele, distrusă de suferinţă, în timp ce cu mâna mea invizibilă am încercat să îndepărtez de pe frunte câteva şuviţe albe de păr. O milă negrăită mi-a copleşit sufletul, gândindu-mă la soarta acestui trup bătrân de care mă vedeam separată acum pentru totdeauna.

Ce senzaţie stranie, să te ştii mort! Probabil că murisem de vreo 24 de ore. Adormisem în lumea pământenilor şi m-am deşteptat în lumea spiritelor. Numai în acest moment mi-am dat seama că sunt în lumea spaţiilor cereşti.

Dar aripa morţii odată trecută, spiritul renaşte la o nouă existenţă. Dar în lumea spirituală nimeni nu este părăsit. Ei vor intra în noua existenţă după gradul lor de spiritualitate. Omul merge după moartea sa în locul de el pregătit, prin traiul său pe pământ.

Brusc a dispărut camera unde mă aflam. Şi m-am trezit în mijlocul unei câmpii întinse. Frumuseţea peisajului era de nedescris. Peisajele Pământului sunt frumoase, dar cele cereşti sunt minunate.

Mergeam, dar, lucru ciudat, picioarele mele nu atingeau pământul, alunecam peste el ca într-un vis. Cei pe care îi iubisem, şi amicii mei veniseră înaintea mea. Am văzut şi doi tineri a căror frumuseţe întrecea tot ce spiritul uman poate să-şi imagineze.

Cu mulţi ani în urmă, cu lacrimi de durere şi disperare, pusesem în mormânt, unul după altul, doi copii mici pe care îi adoram. Adesea plângeam pe mormântul lor, întindeam braţele înainte ca şi cum aş fi vrut să-i recâştig din ghearele morţii care mi-i răpise.
O, dragii mei copii, cât v-am dorit.

Când au apărut aceşti tineri, fulgerător, din instinct am simţit că sunt copiii mei, deveniţi acum adulţi.
N-am mai ezitat şi am întins braţele ca şi altădată pe pământ, dar de data asta i-am strâns cu adevărat la sânul meu!

«O, scumpii mei copii, v-am regăsit, şi acum sunteţi ai mei pentru totdeauna!»”
Cu regret întrerup expunerea acestui spirit care şi-a revăzut copii, părinţii, prietenii şi spiritul său!”[1]