Blog

Prin comparaţie cu Grupul Bilderberg (grup ultrasecret cu participare mondială fondat în 1954) şi Consiliul pentru Relaţii Externe (Council of Foreign Relations, organizaţie semi-secretă fondată în 1921 având numai membri cetăţeni SUA), Comisia Trilaterală (logo-ul în imaginea de mai sus) este – cel puţin în aparenţă – transparentă privind activităţile, membrii şi ideile propagate.

Această transparenţă declarată este totuşi contrazisă chiar de secretul păstrat privind discuţiile purtate la conferinţele anuale ale Comisiei. Scopurile urmărite, dincolo de cosmetizarea lor pentru publicul larg, sunt evident subscrise globalizării accelerate. Obiectivul final este controlul complet al economiei şi politicii mondiale prin instaurarea unui unic guvern mondial.

„Ideologul” acestei grupări, Zbigniew Brzezinski, fost profesor la Universitatea Columbia, a scris în lucrarea sa “Between Two Ages: The Technetronic Era” publicată în 1971 (Între două epoci: Era tehnocraţiei):

“Statul naţional, ca unitate fundamentală de organizare a societăţii umane, a încetat să mai fie principala forţă creatoare în societate. Băncile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale acţionează, programează şi planifică viitorul societăţii în termeni care sunt mult mai avansaţi decât conceptele politice ale statelor naţionale.”

Brzezinski nu se putea exprima mai limpede decât atât. El a fost remarcat astfel de David Rockefeller, preşedintele Băncii Chase Manhattan, membru al societăţii secrete Illuminati şi al “Aristocraţiei Negre” planetare, extrem de activ în direcţia globalizării. Cei doi au făcut echipă pentru a pune bazele Comisiei Trilaterale şi, după cum se spune, “restul e istorie” – deşi nu apare în manualele clasice de istorie.

Comisia Trilaterală şi Consiliul pentru Relaţii Externe au acelaşi finanţator – David Rockefeller

Fondatorul şi finanţatorul Comisiei Trilaterale este magnatul David Rockefeller, iar „ideologul” grupării este fostul consilier prezidenţial american Zbigniew Brzezinski (foto), care a fost şi primul preşedinte al Comisiei. Ambii fac parte din gruparea ocultă malefică a Illuminati-lor. Membrii Comisiei Trilaterale sunt cooptaţi numai pe bază de invitaţie, dintre conducătorii marilor firme, corporaţii industriale, antreprenori, magnaţi media, bancheri, profesori universitari etc. Acest grup a fost declarat iniţial un simplu “forum de discuţii” (think-tank în limba engleză), ca şi alte grupări elitiste de acest gen, dar influenţa sa este vizibilă, ca şi puterea sa decizională, pe scena economică şi politică mondială. Iniţial s-a afirmat că scopul dezbaterilor era găsirea unor soluţii pentru salvarea democraţiei într-o societate frământată din cauza războiului din Vietnam, a mişcărilor studenţeşti şi a conflictelor sindicale.

Membrii Comisiei nu au reuşit niciodată să dea un răspuns satisfăcător privind relaţia acesteia cu Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE, CFR în limba engleză). Membrii CRE sunt cei care pun în practică strategiile elaborate de Comisia Trilaterală, cel puţin la nivelul politicii şi economiei americane.

Comisia Trilaterală afirmă că nu are nici influenţă, nici implicare politică, mai ales că reuneşte adepţi ai diferitelor partide şi curente politice din diferite ţări. În mod ostentativ se afirmă că nu se admite participarea politicienilor activi. Însă chiar de la constituire Comisia Trilaterală a urmărit preluarea controlului la nivel prezidenţial în SUA.

Preşedinţii SUA sunt marionetele Comisiei Trilaterale

Fostul preşedinte american Jimmy Carter (foto dreapta) a fost invitat să facă parte din grup cu un an înainte de a fi ales preşedinte, fiind considerat cel mai adecvat candidat în acest sens. Este binecunoscut faptul că, în ciuda imaginii populiste de lider al muncitorilor, de om simplu şi sincer, pe care a mizat Jimmy Carter, campania sa prezidenţială a fost finanţată de Comisia Trilaterală. Acest preşedinte a cărui deviză era „nu o să vă mint niciodată!” a intrat în cursa prezidenţială la sugestia Comisiei Trilaterale şi a fost chiar de la început o marionetă a acestor forţe oculte. Prin susţinerea financiară, mediatică şi politică de care a beneficiat în acest mod, a devenit posibil ca un obscur guvernator din Georgia să ajungă preşedintele SUA în 1977.

Ascensiunea lui Jimmy Carter a însemnat preluarea puterii de către Comisia Trilaterală în SUA: nu mai puţin de 18 oficiali cheie ai administraţiei Carter erau membrii ai acesteia (acest număr este cu atât mai impresionant având în vedere că iniţial erau în total numai 54 de membri  americani). Dintre preşedinţii SUA care au urmat, toţi sunt membri ai Comisiei sau au legături declarate cu aceasta, cu excepţia lui Ronald Reagan – însă chiar şi în timpul mandatului său, vicepreşedinte era un membru al Trilateralei, George Bush (ulterior preşedinte SUA). Bill Clinton este un alt membru al Comisiei care a fost preşedinte SUA.

Mecanismul de control implementat de Comisia Trilaterală

Pentru a putea impune un nou sistem economic mondial, este nevoie nu doar de asocierea principalilor conducători de corporaţii în domeniul industrial, ci de orchestrarea precisă a unei colaborări între economie, politică, mediul academic şi presă. Obiectivele intermediare urmărite în procesul globalizării sunt stabilite de marile corporaţii. Oamenii de ştiinţă din mediul academic (profesori universitari în special) sunt cei care oferă studii şi aşa-zise lucrări ştiinţifice pentru a justifica aceste obiective corporatiste. Politicienii sunt cei care prezintă publicului aceste idei şi eventual introduc legi noi care să permită îndeplinirea acestor obiective, iar mass-media face propagandă în acest sens pentru a obţine consensul popular şi susţinerea (sau măcar acceptarea) publică a măsurilor cerute de liderii corporaţiilor.

În SUA, strategia Comisiei Trilaterale implică înainte de toate controlul asupra preşedinţiei şi guvernului. În prezent, printre membrii marcanţi din SUA se numără:
George Bush senior, fost preşedinte SUA, tatăl actualului preşedinte,
Dick Cheney, vicepreşedintele SUA implicat în scandalul Halliburton/Iraq (acest scandal se referă la faptul că SUA a vândut tehnologie nucleară Iraqului şi Iranului),
Henry Kissinger, consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat în administraţia Nixon, secretar de stat în administraţia Ford, implicat în războiul din Vietnam,
Madeleine Albright, fost secretar de stat în administraţia Clinton,
Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter,
Alan Greenspan, directorul American Federal Reserve, cartelul financiar care controlează economia SUA printr-un lanţ de bănci importante,
Paul Wolfowitz – fostul preşedinte al Băncii Mondiale,
Robert S. McNamara – fost preşedinte al Băncii Mondiale, fost secretar al apărarii SUA, fost preşedinte al Ford Motor,
George Soros, fondatorul şi deţinătorul  Fundaţiei internaţionale Open Society

“Maturizarea” procesului de globalizare

Analiza comparativă a componenţei Comisiei Trilaterale – în prezent şi la origine – reflectă schimbarea etapei şi priorităţilor, sau altfel spus “maturizarea” procesului de globalizare. Mai ales la început era foarte necesar aportul “ideologic” şi legal, de aceea au fost cooptaţi mulţi membrii din mediul universitar şi avocaţi. În prezent, remarcăm cooptarea semnificativă ca membri invitaţi a unor personalităţii din domeniul mass-media: nu doar proprietarii corporaţiilor media (aceiaşi cu magnaţii economici), dar şi editorialişti, formatori de opinie, şi într-adevăr eforturile propagandistice în sensul acceptării globalizării s-au accentuat. Remarcăm de asemenea atragerea unor nume importante din Serviciile Secrete.

Preponderenţa, evidentă şi în 1973, dar şi acum, revine reprezentanţilor cartelurilor bancare: preşedinţi ai Băncii Mondiale, directorii Fondului Monetar Internaţional, chairmani ai Federal Reserve Bank, directorii celor mai proeminente bănci (şi aceasta fără a socoti şi băncile comerciale sau de investiţii). Reprezentarea “elitei” financiare într-o asemenea măsură într-o grupare globalistă nu este întâmplătoare, deoarece banii reprezintă principalul instrument al globalizării. Prin membrii săi, Comisia Trilaterală controlează resursele financiare ale întregii planete, în  fiecare ţară.

Desigur, directorii executivi ai marilor corporaţii sunt incluşi în Comisie. Menţionăm printre altele, companiile Boeing, Coca Cola, Hewlett Packard, Texas Instruments, AT&T, ITT, Exxon, Enron, Xerox, Mobil, Pepsico, Nabisco, Goldman Sachs etc.

În concluzie, procesul mondial de globalizare care se accentuează alarmant este condus şi controlat de un grup restrâns de francmasoni care râvnesc la dominarea globală a umanităţii şi a planetei. Nu toţi aceştia se regăsesc printre membrii Comisiei Trilaterale, preferând să se menţină în umbră. Ceea ce îi motivează este foamea de bani şi putere. Mecanismele pe care le-au creat la nivelul societăţii fac ca aproape marea majoritatea a oamenilor, în mod inconştient, să le slujească interesele. Dacă oamenii ar deveni conştienţi, fiind înainte de toate informaţi, de amploarea manipulării şi înşelăciunii, ar putea să se opună globalizării, înainte de a fi prea târziu.”[1]

Zbigniew Brzezinski, nu se sfieste in a sustine public adevarul cu privire la cine sint ei in realitate si ceea ce doresc ei pe aceasta Planeta. In cartea sa, „Out of Control”[2], acesta explica cum oamenii trebuie sa fie condusi de catre guverne. Acesta sustine ca pentru a se instaura Noua Ordine Mondiala, este nevoie ca oamenii sa le castige increderea, caci altfel o uriasa opozitie din partea maselor de oameni, le-ar provoca multe probleme lor.

Zbigniew Brzezinski admite intr-un discurs faptul ca, „trezirea oamenilor pune in pericol infatuirea Noii Ordini Mondiale”!

Declaratiile acestuia au fost:

„Avem un public larg, care este foarte ignorant cu privire la treburile publice si foarte sensibile la sloganuri simpliste facute de catre candidati, care apar de nicaieri, nu au palmares, dar gura plina de sloganuri. Era tehnotronica conduce la aparitia unei societati cat mai controlate. O astfel de societate trebuie dominata de o elita, fara restrictii de valori traditionale.

In curand va fi posibil sa se supravegheze in continuu fiecare cetatean si sa se mentina in timp real informatii personale ale cetateanului, chiar daca se incalca intimitatea sa. In Societatea Tehnotronica lumea va trebui sa fie atrasa de cele mai noi tehnici de comunicare pentru a li se putea manipula cat mai usor emotiile.”[3]