Liga Naţiunilor, FMI, Banca Mondială, ONU și Guvernul Mondial

„Un alt proiect de guvernare mondială a fost introdus sub paravanul Ligii Naţiunii, înfiinţată la Paris, pe data de 28 aprilie 1919. Preşedintele american Woodrow Wilson, promotorul entuziast al Ligii, n-a putut însă convinge Senatul american de multiplele aşa-zise avantaje pe care le prezenta chipurile pentru Statele Unite un organism suprastatal internaţional. Spre dezamăgirea lui Wilson şi a cercurilor mondialiste (în special cele finanţate de Andrew Carnegie), Statele Unite nu s-au alăturat Ligii, ceea ce a transformat-o într-o organizaţie „de mucava”.

Cel ce îi va succeda lui Wilson la preşedinţia Americii, republicanul Warren G. Harding va pune punctul pe i: „un superguvern mondial este împotriva a tot ceea ce noi consideram demn de admirat, el nu poate primi încuviinţarea Republicii noastre”.

„Anihilarea” Ligii Naţiunilor de către Senatul american i-a adus pe promotorii guvernului mondial cu picioarele pe pământ. Ei au înţeles că omenirea nu era pregătită să accepte dintr-o dată o confederaţie mondială. Pentru atingerea obiectivului final nu putea fi urmată decât o strategie graduală a „micilor paşi” – simbolul socialiştilor fabiani este broasca ţestoasă.

Încă din 1939, unii dintre arhitecţii americani ai viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (mulţi dintre ei membri CRE), reuniţi în influenta Comisie de Studiu a Organizării Păcii (CSOP), propuneau stabilirea unui număr de sisteme regionale – Statele Unite ale Europei, un Sistem asiatic, şi o Uniune Pan Americană, reunite într-o confederaţie mondială.

„Este necesar – apreciau membrii comisiei – să recunoaştem inadecvarea statului naţional în actualele condiţii de interdependenţă economică şi culturală; în consecinţă, lumea este pusă în faţa a două alternative: un imperiu a la Hitler sau o federaţie mondială, singura compatibilă cu democraţia.”

Încă un pas în direcţia implementării Noii Ordini Mondiale a fost acordul Bretton Woods, adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un sistem de management monetar, dictând regulile pentru schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel internaţional”. „Părinţii lor fondatori” sunt John Maynard Keynes, un proeminent economist englez, adept al ideilor socialiste fabiane, şi americanul Harry Dexter White, care era secretar adjunct al Trezoreriei americane, dar care s-a dovedit ulterior a fi spion sovietic.

De la bun început, cele două instituţii au stârnit reacţii critice. S-a invocat argumentul că, pe lângă obiectivul oficial, cele două organizaţii aveau şi o misiune „internaţionalistă”: „Existau, fără îndoială, şi alte raţiuni pentru care comuniştii au primit cu entuziasm înfiinţarea FMI şi a Băncii Mondiale” – afirmă Edward Griffin în „Creatura din Jekyll Island” – „în ciuda faptului că Uniunea Sovietică nu s-a alăturat organizaţiilor. Scopul lor era să creeze o monedă mondială, o bancă centrală mondială şi un mecanism de control al economiilor tuturor naţiunilor. În acest scop, Statele Unite urmau să cedeze, în mod necesar, poziţia lor dominantă. De fapt, ar fi trebuit reduse doar la o parte din întregul colectiv. O situaţie care se potrivea de minune cu planul sovietic.” Aranjamentul de la Bretton Woods mulţumea atât marile carteluri bancare, cât şi pe politicieni, întrucât urma să anuleze folosirea aurului ca baza a schimburilor valutare internaţionale.

În joc intră, din 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite. Semnificativ este faptul că sediul ONU din New York a fost construit pe un teren donat de David Rockefeller. Despre ONU am mai vorbit în acest articol, în contextul declaraţiilor făcute de Bush, Gorbaciov şi Boutros Boutros-Ghali.”[1]

SURSE

1. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5538
2. Foto: Internet