Comunismul în Cuba şi Nicaragua – instaurat cu ajutorul SUA

Fidel Castro Ruz s-a născut în anul 1926, fiul unui bogat proprietar de pământuri, în vecinătatea lui Santiago de Cuba. Tatăl lui Fidel Castro, Angel Castro, a devenit milionar lucrând pentru firma lui Rockefeller, United Fruit Company. În timp ce era student la Universitatea din Havana, Castro era un huligan de notorietate (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Fidel Castro s-a alăturat UIR, o organizaţie antifascistă şi anticatolică. El s-a asociat totodată comuniştilor, prietenii săi erau toţi comunişti. În acea perioadă Fidel Castro a devenit agent KGB.

În timpul studenţiei, împreună cu Ortiz l-a omorât pe Manolo Castro-Campos pe data de 22 februarie 1948. El a fost de asemenea implicat în uciderea unui ofiţer de poliţie pe nume Fernandez, precum şi în cazul de asasinare a lui Lionel Gomez.

Castro a fost implicat în invazia Confetti Hey din Republica Dominicană de pe data de 20 septembrie 1947, o rebeliune pusă la cale de un grup de studenţi terorişti, iar cu acea ocazie el a fost înarmat cu o mitralieră (Hugh Thomas, Cuba sau vânarea libertăţii, 1998, pp. 814-916).

Jurnalistul Gerardo Reyes a scris în articolul său: „Scotland Yard îl investighează pe Castro pentru asasinat” (El Nuevo Herald, 10 aprilie 2001). Fidel Castro a fost considerat de către detectivii de la Scotland Yard, care anchetau cazul în iulie 1948, ca fiind unul dintre suspecţii în uciderea liderului columbian liberal Jorge Eliecer Gaitin, potrivit anchetatorului american Paul Wolf. Castro a avut o întâlnire cu candidatul la preşedinţie Gaitan.

Pe data de 9 aprilie 1947, la ora 11 dimineaţa, Castro şi asociatul său Del Pino s-au întâlnit în cafeneaua Colombia din Bogota cu asasinul lui Gaitan, un lider al studenţilor în vârstă de 22 de ani, francmasonul Juan Roa Sierra. Aceasta doar cu câteva ore înainte ca Sierra să îl împuşte pe politician pe una dintre străzile centrale din Bogota. Asasinatul a degenerat într-o revoltă în urma căreia au murit 5.000 de oameni. Agenţii CIA William A. Wieland şi Robottom au supravegheat aceste evenimente.

Ambasadorul Cubei la Washington, Octavio Belt, a fost prezent la Bogota, şi însărcinat cu asigurarea unui plan care să asigure întoarcerea lui Castro şi a celorlalţi terorişti comunişti în Cuba.

Castro şi-a luat licenţa în drept în anul 1949 la Havana, lucrând mai târziu ca avocat. În acea perioadă a devenit francmason. El era lipsit de orice principii şi se auto-denumea „revoluţionar”. El s-a inspirat după modelul dictatorului spaniol Primo de Rivera. Atât timp cât economia ţării a fost înfloritoare, i-a fost imposibil să introducă comunismul în Cuba.

Împreună cu Batista, Castro a plănuit detaliile în acţiunea de preluare a puterii de către Batista, în perioada 1948 – 1950, uneori chiar în vila Cookyness a lui Batista. Batista a fost denumit „agent de simbioză” deoarece singura motivaţie ca el să ajungă la putere a fost aceea de a-l ajuta pe Castro şi comunismul să ajungă la putere. Castro a fost instruit în ce priveşte comunismul la ambasada sovietică din Havana, din anul 1948 până în 1949. Lovitura de stat a lui Batista de pe 10 martie 1952 a fost exact ca repetarea unui serial TV de proastă calitate.

Jocurile puterii în Cuba

Pe data de 26 iulie 1953 Castro a condus o răscoală armată împotriva dictatorului Fulgencio Batista în Santiago de Cuba, ceea ce i-a adus o condamnare oficială de 15 ani închisoare. În anul 1955 pedeapsa a fost amnistiată. Castro s-a mutat în Mexic.

Exilat în Mexic, acesta a primit un ajutor şi mai mare din partea comuniştilor. Veteranii brigăzilor roşii din Spania l-au instruit pe Castro în timp ce acesta se afla în Mexic. Presa mexicană a acuzat brigăzile roşii că ar fi o grupare de terorişti comunişti. Ei erau protejaţi de preşedintele socialist Lazaro Cardenas, precum şi de anumiţi bancheri londonezi.

Cardenas le-a procurat de asemenea şi arme, ferme la ţară şi locuinţe sigure unde să poată trăi şi să se antreneze. Benjamin Vega a publicat interviurile lui Castro în publicaţia Alerta, un ziar condus de către Vasconcelos şi Batista. Pe data de 2 decembrie 1956, el s-a întors din Tuxpan împreună cu 82 de terorişti care au aterizat lângă Belic-Niquero, Oriente, din Cuba cu intenţia de a lupta împotriva lui Batista, având şi sprijinul CIA.

Autorităţile cubaneze au monitorizat aterizarea, însă nu au luat nicio măsură, deoarece Fidel Castro avea înţelegerile lui secrete cu Batista. Cartierul general permanent al lui Castro era la Hacienda Sevilla, cea mai mare fermă din Cuba, aflată în Munţii Sierra Maestra, la est de vârful Turquino. Compania petrolieră a lui Rockefeller a fost cea care deţinuse anterior Hacienda Sevilla. Americanii puteau asigura aprovizionarea lui Castro din Guantanamo Bay. Marina Statelor Unite a fost implicată în transportarea proviziilor pentru Fidel Castro prin Caimanera-Guantanamo în anul 1957.

Pentru a-l determina pe Batista să nu folosească forţele aeriene pentru cea mai mare operaţiune militară numită „Planul H”, Castro s-a folosit de strategia de a-l implica pe fratele său Raul în răpirea a 50 de cetăţeni americani aflaţi în zonă. Fără a fi autorizat, pe data de 18 iulie 1958, consulul american a negociat cu rebelii eliberarea ostaticilor. El a fost cel care l-a determinat pe Batista să promită că nu va mai folosi forţele aeriene, propunere pe care acesta a acceptat-o bucuros.

William A. Wieland, cel care conducea Biroul Departamentului de Stat din Caraibe, i-a spus lui Earl Smith, cel care deţinea funcţia de ambasador în Havana în anul 1957: „Ţi se desemnează Cuba, pentru a controla căderea lui Batista. Decizia a fost luată: Batista trebuie să plece.” (Earl Smith – Etajul patru, New York, 1962). Smith nu era francmason, el dorea să-i avertizeze pe americani în legătură cu Fidel Castro, însă a fost oprit.

Departamentul de Stat lua decizii pe la spatele lui Smith. Pe data de 17 decembrie 1958, într-o întâlnire la nivel înalt a ofiţerilor de armată care nu au luat parte la conspiraţie, Batista a făcut public faptul că ambasadorul Earl Smith i-a spus lui Batista că trebuie să plece de la putere. Veştile s-au răspândit repede către toţi comandanţii de garnizoană. Rebelii nu ocupaseră nici măcar o singură garnizoană sau oraş important până în acel moment.

Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului

În Havana, CIA era foarte încântată de venirea lui Castro la putere („Ameninţarea comunistă a SUA trecea prin Caraibe: A avut loc audierea Subcomisiei pentru Securitate în cadrul Senatului SUA”, Washington, DC, 1959-62). Avocatul lui Castro era Herbert Matthews de la The New York Times, care l-a descris pe Castro ca fiind T. E. Lawrence al Caraibilor.

În iulie 1959, maiorul Pedro Diaz Lanz, din forţele aeriene cubaneze, a străbătut Statele Unite, dezvăluind faptul că Fidel Castro era comunist. Acest lucru a fost însă ţinut sub tăcere de mass-media. Departamentul de Stat acoperea în mod intenţionat legăturile comuniste pe care Castro le avea, faptul că susţinătorii lui erau instruiţi în Uniunea Sovietică, precum şi faptul că el era un revoluţionar comunist.

Brusc, toate vânzările de arme către Cuba au fost oprite de către Casa Albă, iar o încărcătură de arme a fost interceptată în portul New York. (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Statele Unite au înarmat doar pe una dintre părţi, pe „revoluţionarii” lui Castro. Economia cubaneză se deteriora, în timp ce sprijinul acordat lui Castro era tot mai mare. Înainte de declararea embargoul asupra armelor, lui Castro i s-au alăturat aproape 300 de terorişti. Batista a plecat în exil pe insula Madeira (în Portugalia) şi a murit în Spania la începutul anilor ’70.

După preluarea puterii de către comunişti, la data de 8 ianuarie 1959, francmasonul Fidel Castro a închis toate cele 339 de loji masonice din Cuba, care numărau aproximativ 35.000 de membri, cu excepţia Marelui Orient, lojă care l-a iniţiat chiar pe el în tinereţe. Mai târziu, el a permis redeschiderea în Cuba a tuturor lojilor, astfel încât, în 1998, în Cuba existau 314 loji, cu un număr total de 24.000 de membri.

După preluarea puterii, Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului. Spre sfârşitul anului 1961 el a proclamat comunismul. A declarat pe data de 2 decembrie 1961: „Sunt comunist din adolescenţă.” După căderea comunismului în Uniunea Sovietică, Castro a făcut cunoscută opinia sa potrivit căreia este mai bine să te scufunzi ca Atlantida decât să aboleşti socialismul. Robert Hill, ambasadorul Statelor Unite în Mexic, a afirmat fiind sub jurământ în timpul unei audieri în Senat: „Fidel Castro a fost ajutat să ajungă la putere de către personalităţi din cadrul Departamentului de Stat şi din staff-ul New York Times.” Aceste personalităţi sunt Robert McNamara, Theodore C. Sorenson, Arthur M. Schlesinger, Jr. Roy Rubottom, McGeorge Bundy, J. William Fulbright, Herbert Mattews, şi Roger Hilsman.

William A. Wieland a afirmat a afirmat că serviciile secrete militare şi autorităţile au cunoscut dinainte planurile lui Castro de a proclama comunismul. Cu toate acestea, presa americană l-a descris pe Castro ca fiind un patriot şi un lider plin de bunăvoinţă. Câţiva observatori au fost de părere că operaţiunea Golful Porcilor din data de 17 aprilie 1961, care a fost iniţiată cu intenţia de a-l îndepărta pe Castro, a fost în mod intenţionat un eşec.

Comunismul în Cuba şi Nicaragua – instaurat cu ajutorul Statelor Unite

Earl E. Smith, fostul ambasador al Statelor Unite în Cuba a declarat: „Castro nu ar fi putut prelua puterea fără ajutorul Statelor Unite. Instituţiile de stat ale Statelor Unite, precum şi presa americană au jucat un rol important în aducerea la putere a lui Castro… Departamentul de Stat a intervenit în mod frecvent pentru a ajuta la căderea lui Batista, făcând posibilă astfel trecerea guvernului cubanez în mâna lui Castro.” (Scrisoare către redacţie, The New York Times, 26 septembrie 1979, p. A 24).

Istoricul Jean Boyer a afirmat faptul că banii pentru susţinerea lui Castro nu au venit de la Moscova, ci din Statele Unite. Preşedintele Eisenhower a fost cel care l-a ajutat să pună mâna pe putere. Castro a exploatat ajutorul extern pentru a deveni bogat. El a avut cel puţin 32 de case în Cuba, dintre care 3 în Havana.

Pentru paza lui personală şi a bunurilor sale au fost plătiţi 9.700 de bodyguarzi. El a avut cel puţin 14 copii cu diferite femei (Georgie Ann Geyer – Prinţul guerilei: Povestea nespusă a lui Fidel Castro, Boston, 1991). Averea personală a lui Castro era estimată la aproape un bilion de dolari, fiind de patru ori mai bogat decât Regina Elisabeta a II-a.

Statele Unite au oprit totodată orice ajutor acordat aripii de dreapta, preşedintelui Nicaraguei, Anastasio Somoza, direcţionând în secret ajutorul către Frontul Marxist Sandinist, pe care l-au ajutat să preia puterea. Statele Unite au pretins faptul că Anastasio Somoza a instaurat teroarea în Nicaragua şi au cerut totodată eliberarea deţinuţilor politici care nu au fost găsiţi vinovaţi.

Casa Albă a început o campanie frenetică de îndepărtare a Preşedintelui Somoza. Atunci când Frontul Sandinist a ajuns la putere s-a descoperit că în închisorile din Nicaragua se aflau doar 59 de deţinuţi comunişti terorişti, care erau consideraţi de către americani drept deţinuţi politici.

După preluarea puterii de către sandinişti, la data de 17 iulie 1979 lumii guvernate de către francmasoni nu i-a mai păsat de zecile de mii de prizonieri politici sau de faptul că 150.000 de nicaraguani au părăsit ţara pentru a scăpa de teroarea comunismului. În memoriile sale, Somoza a declarat mai târziu faptul că Nicaragua a fost victima unei conspiraţii internaţionale.

FMI (Fondul Monetar Internaţional) a blocat toate creditele acordate guvernului Somoza. Statele Unite s-au asigurat că celelalte ţări membre ale înţelegerii mutuale asupra proiectului centralei electrice se vor retrage. Piaţa de cafea din Nicaragua a devenit o ţară închisă pentru toată lumea. Exportul de carne către Statele Unite a încetat. Statele Unite au închis apoi şi piaţa de ulei pentru Nicaragua. Sandiniştii au fost siguri atunci că victoria le aparţine (ibid, p. 259).

Statele Unite au încetat să mai trimită provizii militare la Managua, în timp ce sume uriaşe de dolari plecau din Nicaragua, împiedicând astfel guvernul să cumpere arme din altă parte. În cele din urmă, Statele Unite au închis şi piaţa de arme pentru Nicaragua. Lipsită de muniţie, armata nicaraguană a devenit incapabilă să mai lupte împotriva comuniştilor.

Imediat, Statele Unite au ajutat cu 75.000 de dolari noul regim marxist, trimiţându-le apoi şi medicamente şi alimente în valoare de trei milioane de dolari. Congresul Statelor Unite a retras 8 milioane de dolari din fondul de ajutorare al statului, trimiţând aceşti bani guvernului comunist din Nicaragua. Aceşti bani fuseseră iniţial destinaţi altor ţări. (Jack Cox, Anastasio Somoza – Nicaragua trădată, Boston, 1980, p. 288). Înainte ca Preşedintele Jimmy Carter să ordone ajutarea Nicaraguei, liderii sandinişti au declarat: „Noi suntem marxişti!” Aparent, Carter a fost de acord cu aceasta.

În Statele Unite era cunoscut faptul că liderii comunişti Tomas Borge şi Moises Hassan erau prieteni apropiaţi ai dictatorului Fidel Castro, iar Borge, ministrul de interne era un criminal notoriu, care a aranjat execuţia lui Bravo, liderului din opoziţie. Humberto Ortega a fost comunist, şi-a făcut studiile la Moscova. După această lovitură de stat, Preşedintele Somoza nu a mai fost binevenit în Statele Unite.

Sursa: http://yogaesoteric.net

Foto: globalresearch.ca