Adevărații câștigători ai războiului din Vietnam
Razboiul din Vietnam (1959 – 30 aprilie 1975) a insemnat o grea infrangere pentru SUA si un traumatism national american nici pana astazi total depasit.
La sfarsitul razboiului pierisera aproape 4 milioane de vietnamezi (din Nord si din Sud), circa 2 milioane de civili din Laos si Cambodgia (implicate in conflict) si 58.159 de militari americani. Cine a castigat totusi razboiul acesta, care a durat aproape 15 ani?
Razboiul din Vietnam si „incidentul din Golful Tonkin”
Controlul Frantei asupra Indochinei s-a incheiat in 1954. Robert Schulzinger sustine ca, inca din 1953, grupurile de studii ale lui „Council on Foreign Relations” (CFR) – „Consiliul pentru Relatii Externe” al „Noii Ordini Mondiale” – a pregatit „terenul pentru ca Statele Unite sa preia rolul Frantei ca putere externa ce conducea razboiul impotriva insurectiei locale de stanga”. (Robert D. Schulzinger – „The Wise Men of Foreign Affaires”, Columbia University Press, 1984, pag. 45).
Grupurile de studii ale „Council on Foreign Relations” au subliniat importanta regiunii Asiei de Sud-Est pentru interesele americane, in cadrul politicii mondiale de „containment” (de ingradire) a influentei URSS si Chinei comuniste. Implicarea americana in Vietnam a inceput in 1959-1960, sub administratiile succesive Dwight Eisenhower si John Kennedy, cand SUA au inceput sa trimita in Vietnamul de Sud grupuri de consilieri militari, pe langa fortele americane stationate acolo.
In 1965, Presedintele Lyndon Johnson a implicat masiv SUA in razboiul din Vietnam, invocand asa-numitul „incident din Golful Tonkin”: chipurile, vasele torpiloare nord-vietnameze au asaltat doua distrugatoare americane din Golf. Lyndon Johnson a obtinut rapid o „Rezolutie asupra Golfului Tonkin” din partea Congresului, care ii dadea dreptul sa implice fortele americane contra Vietnamului de Nord. Incidentul din Golful Tonkin a fost pus insa sub semnul intrebarii de mass-media americana.
Incidentul Tonkin
Indoielile privind veridicitatea „incidentului Tonkin” s-au amplificat atunci cand s-a descoperit ca Administratia Johnson a scris rezolutia, trecuta prin Congres, cu mult inainte ca asa-zisa „ambuscada” din Golful Tonkin sa fi avut loc. Farsa Administratiei Johnson a fost probata decisiv de catre Amiralul James Stockdale, in cartea sa „In love and War” („Dragoste si razboi”), editata in 1984, la aproape douazeci de ani de la „incident”. Stockdale, decorat cu „Medalia de Onoare” a Congresului SUA, a luptat si a fost luat prizonier de Vietnamul de Nord timp de sapte ani. In 1965, Stockdale era pilot militar si a fost de fata la „incident”.
Desi cele doua distrugatoare ale lui „US Navy” trageau de zor, Stockdale nu a depistat nici un „vas torpilor” nord-vietnamez in zona, timp de o ora si jumatate cat a inspectat aerian zona. Statele Unite au ajuns la sfarsitul conflictului sa aiba in Vietnam 553.000 de militari, plus forta aliata (Vietnamul de Sud – 1.200.000 militari, Australia – 49.968; Coreea de Sud – 312.253; Noua Zeelanda, Thailanda si Filipine – 10.450). Din nefericire, cu trecerea anilor, SUA s-au impotmolit tot mai tare in conflictul din jungla vietnameza.
In primul rand, din cauza intereselor divergente dintre Statele Unite si „Council on Foreign Relations” (CFR), pentru care militarii americani nu erau altceva decat „carne de tun”. Ca si razboiul din Coreea, si cel din Vietnam a fost declarat un „razboi limitat”, al carui scop nu era, catusi de putin, victoria militara, ci „imprumuturile de razboi”. O excelenta afacere pentru „bancherii internationali”.
„Regulamentele de lupta”
In Vietnam, ca si in Coreea, au fost impuse armatei Statelor Unite restrictii extraordinare, cunoscute sub numele de „regulamente de lupta”. Doar pentru a prelungi razboiul cat mai mult, indiferent de numarul americanilor ucisi, mutilati, cazuti prizonieri ori traumatizati pe viata de sindromul vietnamez.
Abia in 1985 – asadar dupa 20 de ani de la „incidentul din Golful Tonkin”, care a marcat intrarea masiva a SUA in razboi – „regulamentele de lupta” din Vietnam au fost declasificate si rezumate in 26 de pagini din „Congressional Record”. Iata la ce restrictii draconice au fost impuse in Vietnam armatei americane de catre consilierii lui „Council on Foreign Relations” (CFR) de la Casa Alba:
– Aviatia americana nu avea permisiunea de a bomborda punctele considerate „strategice” ale adversarului.
– Trupele americane aveau ordinul sa nu atace forta comunista Vietcong, decat daca erau atacate.
– Vehiculele fortelor comuniste nu puteau fi bombardate daca se indepartau circa 300 de metri de pista Ho-Shi-Minh. Asadar, autocamioanele comuniste cu provizii trebuiau doar sa se indeparteze putin de pista Ho-Shin-Minh, ca sa scape de bombardament.
– Un avion vietnamez MIG nu putea fi atacat pe pista, ci doar daca era in zbor si arata „intentii ostile”. Orice altfel de atac aerian era considerat „incalcare de regulament”, iar pilotul era aspru pedepsit.
– Amplasamentele vietnameze ale rachetelor sol-aer care erau in constructie nu puteau, prin regulamentele de lupta, sa fie bombardate, ci doar dupa ce acestea deveneau operationale si aratau „intentii ostile”.
– Fortele vietnameze nu puteau fi urmarite daca treceau granita in Laos si Cambodgia. Astfel, vietnamezii beneficiau de sanctuare de refugiu la nici 60 de km de Saigon. Sunt doar cateva din aceste restrictii, care faceau imposibila victoria si prelungeau razboiul.
Sanctuare pentru vietnamezi
Generalul-locotenent IRA, C. Eaker, declara urmatoarele in „Science & Mechanics”, din martie 1968, pag. 90-91: „Inamicului i s-a spus ca nu vom bombarda regiunile populate, industria grea, canalele, barajele si alte tinte strategice. Astfel, au fost stabilite, chiar de noi, sanctuare de refugiu de-a lungul granitei chineze si imprejurul Haiphongului si Hanoiului. Acest lucru a permis inamicului sa-si concetreze sistemele de aparare antiaeriana de-a lungul tintelor nord-vietnameze, care puteau fi atacate de aviatia noastra, marind astfel pierderile americane. Rachete, petrol si munitii intrau in Haiphong neatinse si fara nici o pozitie din partea noastra”.
Tot in martie 1968, „Science & Mechanics” a publicat opiniile a doispreze ofiteri superiori americani despre razboiul tragic din Vietnam. Toti au aratat ca restrictiile impuse prin „regulamentele de lupta” nu faceau decat sa prelungeasca razboiul din Vietnam si ca razboiul putea fi castigat in cateva luni – avand in vedere enormul avantaj militar american – daca se adopta o strategie realista. In acelasi timp, consilierii, membri ai „Council on Foreign Relations”, mareau volumul comertului cu URSS, care furniza 80% din echipamentul de razboi al Vietnamului.
La 13 octombrie 1966, „New York Times” isi informa cititorii: „Statele Unite au pus in aplicare una din propunerile Presedintelui Johnson, care consta in stimularea comertului dintre Est si Vest, prin ridicarea restrictiilor de export la peste patru sute de produse catre Uniunea Sovietica si Europa de Est”. Cu razboiul din Vietnam la usa, la ce produse „non-strategice” erau ridicate „restrictiile de export” atat de dorite de „Council on Foreign Relations”?
Se scuteau de la taxele de export: petrolul, aluminiul, cauciucul sintetic, anvelopele, echipamentele de navigatie aeriana, radarele sol si marin, substantele utilizate la curatirea armelor, dietilenglicol (folosit la fabricarea explozivelor), computere, motoare electrice, motoare pentru rachete, motoare diesel, motorina si diverse subansambluri pentru automobile si autocamioane (vezi: Wallis W. Wood: „Vietnam: While Brave Men Die”, American Opinion, iunie 1967; „It’s Treason!: Aid and Comfort to the Vietcong”, American Opinion, mai 1968). Evident ca o mare parte din produsele americane „non-strategice” ajungeau – via URSS – la fortele comuniste din Vietnam.
Astfel, din cauza consilierilor „Council on Foreign Relations” ai Casei Albe, SUA erau cele care aprovizionasera practic Vietcongul, cu care oficial sustineau ca lupta! Interesele de afaceri primau insa in ochii „Council on Foreign Relations”.
Razboi pentru afaceri
O victorie militara a SUA devenea astfel o adevarata catastrofa pentru afacerile „Council on Foreign Relations”. O infrangere era mult mai acceptabila. Nu contau militarii americani ucisi ori mutilati: acestia reprezentau doar „pierderi colaterale”. Acest tip de comert, sustinut de „Council on Foreign Relations”, ar fi fost considerat „tradare” in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
„Regulamentele de lupta” – cu mult mai draconice decat cele din Coreea – faceau imposibila practic victoria militara, dar dadeau asigurarea ca razboiul din Vietnam o sa continue. Si, odata cu el, marile afaceri ale elitei „Noiii Ordini Mondiale”: preschimbarea armamentului si echipamentului militar al SUA si comertul cu Europa de Rasarit si URSS. Prin care Statele Unite asigurau, in mod indirect, supravietuirea Vietcong. Vietnamul a creat un adevarat „sindrom” in societatea americana. Un cosmar care nu se mai termina pentru militarii americani. In schimb, o megaafacere pentru „bancherii internationali” si „Noua Ordine Mondiala”.
Escaladarea SUA in Vietnam s-a facut in urma asa-zisului „incident din Golful Tonkin”, din 2 si 4 august 1964. Un raport NSA – declasificat abia in 2005 – arata ca „incidentul din Golful Tonkin” a fost in intregime fabricat de Pentagon. Presupusul „incident” a facut parte – ca si „incidentul Lusitania” sau „Pearl Harbor” – din seria clasica de „casus belli” (pretexte de razboi) americane. Pentru a justifica astfel intrarea SUA in Primul si al Doilea Razboi Mondial ori pentru escaladarea razboiului din Vietnam in fata populatiei americane, prin traditie, adepta neutralitatii.
Sursa: Vladimir Alexe – http://www.ziua.ro
Foto: Internet
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.