Ignoranţa face ca omul să trăiască parţial, fragmentat şi închistat într-un domeniu foarte limitat al existenţei

„— Unul dintre aspectele foarte importante pe care trebuie să le ştii în ceea ce priveşte cunoaşterea este că tot ceea ce fiinţele trăiesc şi simt de-a lungul vieţii lor, devine totodată experienţă pentru celelalte fiinţe din univers. Elementul esenţial este că acest lucru se petrece independent de spaţiu şi de timp. Atunci când dobândeşti puterea de a te branşa la acest domeniu al existenţei, care transcende spaţiul şi timpul, ai practic acces deplin la toate „înregistrările” care includ tot ceea ce s-a petrecut şi ceea ce se va petrece vreodată.

Uluitor! Chiar în această seară, Elinor mi-a vorbit despre „înregistrările” subtile din manifestare, dar în legătură cu vieţile anterioare, am spus eu încântat. E drept că nu mi-a dat atât de multe detalii, dar înţeleg totuşi că s-a referit la acelaşi aspect despre care îmi vorbeşti tu acum.

Atunci, Elinor s-a simţit dator să intervină pentru a clarifica mai mult lucrurile:
I-am spus că puterea de a vizualiza existenţele anterioare, ale lui sau ale oricărei alte fiinţe, are la bază accesul conştiinţei într-un domeniu supratemporal al existenţei, acolo unde există înregistrările fidele ale oricărui tip de acţiune care a fost săvârşită în lumea fenomenală, a spus el, adresându-se lui Repa Sundhi. Este ca un fel de „bandă de înregistrare” a universului.

Perfect adevărat, a aprobat lama cu seriozitate. Accesul la aceste „urme” precise pe care le lasă orice fiinţă în periplul ei prin manifestare te poate face să beneficiezi, într-un fel, de ceea ce am putea numi chiar „experienţa universului”. Este foarte important ca acest lucru să fie bine înţeles. În definitiv, orice fiinţă din Creaţie se confruntă cu două stări fundamentale ale existentei, care sunt opuse: starea de ignoranţă şi starea de cunoaştere.

Când mă refer la ignoranţă, vreau să spun că atunci fiinţa respectivă nu cunoaşte aproape nici una din legile esenţiale ale universului în care trăieşte. Din această cauză, ignoranţa face ca omul să trăiască parţial, fragmen¬tat şi închistat într-un domeniu foarte limitat al existenţei. Prin analogie, el se află atunci ca într-o cuşcă de mici dimensiuni, fără să-şi dea seama totuşi de aceasta.

Pe de altă parte, cunoaşterea înseamnă putere. Nu mă refer aici la o cunoaştere teoretică, ştiinţifică, adică la ceea ce, în general, se înţelege prin cunoaşterea lumească, ci mai ales la ceea ce înseamnă cunoaşterea universală. Aceasta este infinit mai bogată şi mai nuanţată decât prima categorie şi totodată este singura care oferă accesul la dimensiunile înalte ale spiritului.

Bine, dar oamenii chiar dacă sunt ignoranţi, trăiesc totuşi de multe ori o viaţă care li se pare bună şi chiar fericită sau îndestulată, am spus eu. Mă rog, ceea ce consideră ei a fi fericire şi împlinire.
Aşa este; ei trăiesc, dar o fac în ignoranţă şi tocmai de aceea suferă. Suferinţa şi ignoranţa se completează şi se alimentează reciproc. Totuşi, există un sens ascuns chiar şi în această privinţă, deoarece doar atunci când suferinţa şi necazurile ajung la un prag de nesuportat, ceea ce de multe ori se petrece după zeci sau după sute de vieţi succesive, omul realizează faptul că nu mai poate continua în acea direcţie.

Acela reprezintă un moment esenţial în evoluţia lui, de la care el începe să fie tot mai conştient de integrarea sa în univers. Desigur, vor mai exista poate multe alte căderi şi reveniri ale sale pe acest drum, însă important este că el are deja sădit în conştiinţa şi în percepţia lui interioară că trebuie să schimbe ceva fundamental în fiinţa sa şi acest gând va fi mereu ca un impuls care îl va proiecta din ce în ce mai sus.

Ascultând ceea ce îmi spunea Repa Sundhi, mă gân¬deam că ignoranţa este ca o noapte în înţelegerea omului, ca o ceaţă deasă care îi întunecă gândirea.
După câte îmi dau seama, condiţia celui ignorant nu este prea departe de aceea a unui animal neştiutor, am dat eu glas reflecţiilor mele interioare.

— Chiar dacă aceasta poate să pară ceva exagerat, totuşi să ştii că reflectă o realitate, a spus lama. În principiu, totul porneşte de la diferenţa fundamentală dintre om şi animal, aceea de conştiinţă de sine. Problema este simplă: în timp ce omul ştie că există, adică el are o conştiinţă de sine şi poate să acţioneze în mod determinat, animalul acţionează doar din instinct, fără să ştie că există.

Viaţa unui animal este redusă doar la impulsuri spontane din interior şi la o gamă foarte restrânsă de emoţii. Totuşi, chiar şi între animale, la fel ca printre oameni, există diferenţe notabile care fac ca unele dintre ele să prezinte, atunci când ajung la un anumit grad de evoluţie, unele rudimente de conştiinţă ce le asigură mai apoi saltul către condiţia de fiinţă umană înzestrată cu o conştiinţă de sine. Pentru că este evident, de pildă, că între o cârtiţă şi un delfin există mari deosebiri în ceea ce priveşte posibilităţile de înţelegere şi de comunicare cu o fiinţă având structuri superioare de conştiinţă, cum este omul.
Vrei să spui că acelaşi proces de evoluţie de la o formă de conştiinţă inferioară la una superioară rămâne valabil oriunde altundeva în universul fizic? am intervenit eu.

Bineînţeles. De altfel, ştii deja cât de diversă este viaţa în galaxia noastră. Ai fi însă cu mult mai surprins să afli ce grandoare aproape inimaginabilă are diversificarea vieţii în tot restul universului, faţă de care galaxia noastră nu înseamnă practic mai nimic. Forma se adaptează întotdeauna la specificul condiţiilor de viaţă care există în colţul respectiv de univers, indiferent că acestea corespund sau nu condiţiilor de viaţă ale omului.

Prin urmare, formele de inteligenţă din univers sunt şi ele foarte diferite şi doar un imens orgoliu şi o prostie fără margini pot să-i facă pe oameni să gândească faptul că sunt singuri într-un univers cu adevărat gigantic, ale cărui dimensiuni reale nu pot fi concepute sau înţelese logic de sistemul de apreciere pe care îl are mintea. Pe de altă parte, acest imens univers fizic este el însuşi mult mai mic decât uni¬versul astral şi mental, care la rândul lor sunt mult mai mici decât universul cauzal.

Fiecare dintre acestea are o dezvoltare practic infinită a posibilităţilor de formă şi energie, concretizate în tipul de materie şi substanţă care le este specific. De pildă „materia” astrală este mult mai subtilă decât materia fizică, aşa-zis tangibilă, cu care sunt obişnuiţi oamenii. La rândul ei, „substanţa” care este specifică, planului mental este mai subtilă decât „sub¬stanţa” astrală a emoţiilor, iar „materia” universului sau planului cauzal este cu mult mai rafinată decât cea a uni¬versului mental.

Este vorba deci despre o minimă intuiţie de care omul are nevoie şi despre o problemă de bun simţ pentru ca el să realizeze faptul că această colosală desfăşurare de forţe şi energii în Creaţie nu există doar de dragul lui, chiar dacă el se gândeşte că este singurul locuitor al spaţiului infinit ce îl înconjoară. Ceea ce este comun la toate formele de existenţă, fie ele fizice sau subtile, este că acestea sunt strict ierarhizate după gradul lor de evoluţie şi de dezvoltare spirituală. Şi, întrucât gradul de evoluţie pe lanţul transformărilor este direct proporţional cu gradul de cunoaştere, ajungem la aceeaşi problemă de la care am plecat, şi anume că cel care cunoaşte are putere, iar aceasta îi conferă accesul la dimensiuni din ce în ce mai înalte ale creaţiei. Desigur, cred că ai intuit deja, pu¬terea la care mă refer aici nu este nici puterea fizică, nici cea a banilor şi nici puterea politică. Acestea reprezintă forme parţiale şi foarte limitate ale puterii la care ajunge cel înţelept.

— Deci totul se reduce practic la o problemă de evoluţie a conştiinţei, am concluzionat eu. În acest proces, ignoranţa este cucerită treptat de cunoaştere şi aşa se explică de ce unii oameni pot face mai multe şi mai bine decât alţii.

— Gradul de dezvoltare a conştiinţei atrage după sine dezvoltarea formei sau, altfel spus, a „carcasei” materiale care permite evoluţia ulterioară a acelei conştiinţe individuale, mi-a explicat Repa Sundhi. Regnul mineral, vegetal, animal şi, la sfârşit, omul provin unul din altul, în această ordine. Însă pentru a intra acum în detalii care implică modul cum se realizează această trecere, condiţiile care îi sunt specifice, precum şi particularităţile fiecărui regn în parte ne-ar lua mult prea mult timp şi ar implica numeroase explicaţii. De aceea, mă limitasem să-ţi prezint doar unele aspecte despre om şi animal, deoarece în cazul lor conştiinţa începe să capete forme mai evoluate. Îţi spuneam că, deşi există o diferenţă fundamentală între cele două regnuri, totuşi în mod paradoxal omul se comportă de multe ori ca un animal şi chiar poate să ajungă la o condiţie inferioară acestuia.

Eram şi eu de aceeaşi părere, ceea ce m-a făcut să observ că uluitoarea cădere a omului se datorează, proba¬bil, unei forme acute de ignoranţă.
— Totuşi, cum se face că omul care deja are în el scânteia conştiinţei de sine şi ştie că este o individualitate printre celelalte, ajunge să decadă la un nivel cu mult inferior? Ce fel de formă a ignoranţei este aceasta?
Repa Sundhi părea mulţumit că am ajuns în acea zonă a discuţiei.

— Aici este într-adevăr o problemă mai specială, mi-a răspuns el. Pentru că, o dată cu sentimentul individualităţii care îi conferă un sens în viaţă, omul deţine în mod automat şi voinţa individuală şi neîngrădită de a acţiona şi, fireşte, acţiunile lui pot fi bune sau rele. Spre deosebire de el, un animal nu acţionează din voinţă proprie sau, dacă totuşi există momente în care el pare să o facă, aces¬tea reprezintă doar aspecte incipiente ale voinţei indivi¬duale. Toate acţiunile pe care le săvârşeşte un animal sunt determinate din instinct şi din obişnuinţă, inclusiv atitu¬dinile sale de ataşament sau de devoţiune. Desigur, o dată cu trecerea timpului, acestea asigură o evoluţie a animalu¬lui respectiv către condiţia de om, însă trebuie remarcat faptul că animalul nu are o voinţă a sa proprie, pentru că el nu are o conştiinţă proprie, nu ştie că există în mod individual.

El poate să recunoască multe fiinţe şi obiecte din jur, poate să realizeze chiar anumite conexiuni simple sau să se manifeste emoţional, dar toate acestea provin totuşi numai din instinct şi din obişnuinţă. De aceea, în cazul speciei animale nu se pune problema conştiinţei individuale a membrilor ei, aşa cum este în cazul speciei omului, ci este vorba despre o conştiinţă de grup, din care periodic şi în urma unui cumul de experienţă se realizează un salt al unui membru din acea specie pe un nivel evolu¬tiv superior.

Acest nivel superior poate să însemne fie o specie mai evoluată de animale, fie chiar condiţia de om. În astfel de cazuri, acel membru al speciei de animale reprezintă un „fragment” din conştiinţa de grup sau, mai bine zis, o chintesenţă a nivelului de evoluţie şi de expe-rienţă a speciei în acel moment; ca urmare, el este promo¬vat într-o etapă superioară a devenirii. Încetul cu încetul, el capătă conştiinţa tot mai clară a individualităţii sale până când ajunge la stadiul de om.

Aici însă, chiar dacă saltul de conştiinţă la stadiul de om este uriaş prin raport la condiţiile anterioare de exis¬tenţă, responsabilitatea faptelor şi acţiunilor săvârşite aparţine în exclusivitate individului. După cum ţi-am spus, animalul acţionează din instinct şi, chiar dacă acţiunile lui sunt uneori feroce, totuşi ele sunt realizate fie pen¬tru a se apăra, fie pentru a se hrăni. Aceste acţiuni ale sale nu sunt considerate individuale, deoarece el nu are conştiinţa naturii faptei pe care o săvârşeşte; acţiunile unui animal sunt integrate la nivelul conştiinţei de grup a speciei din care el face parte; astfel, conştiinţa speciei respective acumulează experienţă.

În cazul omului problema este total diferită pentru că el, prin tot ceea ce face, vorbeşte şi gândeşte, acţionează în conformitate cu voinţa lui proprie, dacă este sănătos din punct de vedere fizic, mental şi psihic. Această voinţă proprie, care îi conferă posibilitatea de a alege în mod conştient o variantă sau alta, îl poate determina să intre fie pe drumul evoluţiei şi al binelui, fie pe cel al pierzaniei şi al suferinţei. Chiar dacă este om, această condiţie nu îl scuteşte de apăsarea ignoranţei.
Dacă el va alege să facă fapte rele, să fie violent, dur, nesimţitor, despotic ori chiar să ucidă, acestea se vor „contoriza” în propriul lui destin sau karma şi va trebui să plătească exact cu aceeaşi monedă pentru ele în alte exis¬tenţe viitoare. Toate viciile umanităţii, începând cu meschinăria, ipocrizia, minciuna, invidia şi mergând până la mânia distructivă, lăcomia acerbă, ataşamentul care înlănţuie şi gelozia care otrăveşte sunt acţiuni care apar precum zgura şi fumul negru în sufletul omului.

Spre deosebire de el, animalul nu acţionează decât strict în virtutea instinctului de conservare a vieţii, de hrănire şi de reproducere. El nu este capabil de incredi-bilele mizerii la care se pretează unii oameni şi nici de acţiunile lor odioase sau subterfugiile penibile pentru a-şi sluji scopurile egoiste.

Din această cauză îţi spun că, din nefericire, omul ajunge adeseori într-o condiţie chiar mai josnică decât a unui animal pentru că, deşi este capabil să observe, să judece şi să înţeleagă natura rea a acestor acţi¬uni, el totuşi le săvârşeşte. În aceasta constă, de fapt, esenţa păcatului şi a greşelii. Omul este purtat mereu acolo unde îl duce firul faptelor sale din trecut, fie că el îşi dă sau nu îşi dă seama de aceasta.”[1]

SURSE

1. Radu Cinamar – 12 zile o initiere secreta in taramul tainic al zeilor, editura Daksha.
2. Foto: Internet