Deja vu: În momentul trăirii fenomenului, persoana are impresia că a mai trăit o dată momentele respective, recunoscând şirul de întâmplări prin care trece, precum şi locul de desfăşurare a acţiunii

„Déjà vu

Multe dintre cazurile de retrocogniţie se derulează sub forma unor experienţe particulare de tipul déja vu. În momentul trăirii fenomenului, persoana are impresia că a mai trăit o dată momentele respective, recunoscând şirul de întâmplări prin care trece, precum şi locul de desfăşurare a acţiunii.

Carrington prezenta în literatura de specialitate un caz al unui bărbat, care, aflat pentru prima dată în vizită la un castel, s-a oprit în faţa unui zid, spunând că acolo ştie că a existat o uşă, fără însă a fi legată afirmaţia lui de ceva logic sau de vreun semn material că acolo s-ar fi aflat o uşă. Cercetările declanşate au demonstrat că în urmă cu secole acolo se afla o uşă care ulterior a fost zidită.

Unul dintre cazurile celebre de retrocogniţie este cel al englezoaicelor Charlotte A.E. Moberty şi Eleanor N. Jourdain, petrecut la 10 august 1901, în perioada unei vizite la Versailles şi publicat ulterior de acestea într-o broşură sub titlul „An Adventure”. Aici este vorba despre o retrocogniţie integrală, declanşată în stare de veghe, dintr-o dată. Deplasarea în trecut se face o dată cu intrarea subiecţilor într-o anumită zonă, experienţa luând sfârşit o dată cu ieşirea din acea zonă.

Celor două englezoaice, mergând pe o alee ce ducea, credeau ele, la Micul Trianon (construit de Ludovic al XV-lea contesei du Barry), le-au apărut deodată în faţă doi oameni ciudat îmbrăcaţi, în veste verzi şi cu tricornuri pe cap. Ajungând în faţa unei căsuţe, au zărit, stând pe o scară, o femeie şi o fetiţă. În acel moment s-a declanşat o stare ireală. Se simţea în acel loc ceva apăsător, cuprins de tristeţe şi amărăciune. Cele două aveau impresia că sunt somnambule, participante la un coşmar.

Deplasându-se mai departe, au ajuns în faţa altei construcţii, pe treptele căreia, la intrare, era aşezat un om cu o mantie aruncată pe umeri şi pălărie pe cap, care le privea lung. În acel moment, englezoaicele au fost cuprinse de spaimă şi îngrijorare. Faţa omului era plină de urme de vărsat şi avea o culoare întunecată.

Ieşind din acea zonă, au revenit la realitate. După ezitări îndelungi, istoricii au recunoscut în relatarea celor două obiceiurile şi stilul de viaţă la Micul Trianon din deceniul opt al secolului al XIX-lea. Atunci a mai frapat descrierea exactă a aşa-numitelor grădini anglo-chineze, caracteristice epocii respective, despre care cele două femei nu aveau cunoştinţe anterioare. Ulterior, au fost descoperite şi alte cazuri de retrocogniţie, probate de martori independenţi, petrecute în apropierea Micului Trianon, cazuri semnalate în anii 1908, 1928 şi 1955.

Un aspect important al fenomenului retrocogniţiei, pus în evidenţă şi de cele două englezoaice, din întâmplarea descrisă, este că subiecţii conştientizează faptul că ceva nu este în regulă, că ceea ce vizualizează în trăirile lor are o undă de anormalitate, declanşând o stare de disconfort, totul părând fără viaţă, fără relief, fără lumini şi umbre, într-un decor fals, asemănător unei scene de teatru, iar fondul sonor se derulează ca de la un gramofon.

Au fost puse în evidenţă cazuri de retrocogniţie declanşate prin decorporalizare. Această retrocogniţie călătoare este asemănătoare clarviziunii, când se creează impresia că are loc o deplasare fulgerătoare în spaţiu şi timp către trecut, momente în care corpul fizic rămâne inert, în aşteptare.

Hermman Hilprecht, profesor la Universitatea din Pennsylvania, cunoscut asirolog, a relatat un vis retrocognitiv dintr-o perioadă când cerceta nişte inscripţii de pe două fragmente de agat. El povesteşte: „Eu presupuneam că aceste două fragmente proveneau de la un inel ce aparţinuse unui rege al Babilonului, într-o epocă situată cam între 1700 şi 1140 î.Hr.

Atribuiam unul dintre fragmente regelui Kurigalzu. Cât despre cel de-al doilea fragment, de voie, de nevoie, a trebuit să-l las deoparte. Şi într-o noapte am avut un vis uimitor. Un preot din oraşul Nipur, înalt şi slab, mi-a apărut şi m-a condus în sala tezaurului templului. Ajunşi aici, el mi s-a adresat astfel: «Cele două fragmente provin din acelaşi obiect, dar nu este vorba despre un inel.

Într-o zi, regele Kurigalzu a trimis la templul din Bel un ex-voto, care era un cilindru de agat gravat. Puţin după aceea am primit, noi, preoţii, ordinul de a face o pereche de cercei de agat pentru zeul Nin-Ib. Dar noi nu aveam agat din care să facem cercei. Atunci, am împărţit cilindrul de agat în trei şi am făcut din el trei perechi de cercei.

Din această cauză, fiecare cercel poartă numai o parte din inscripţia de la început. Iată de unde provin cele două fragmente pe care le-ai găsit. Dacă le vei aşeza împreună, vei vedea că ceea ce ţi-am spus este adevărat»”. Ulterior, profesorul a urmat sfatul preotului din vis, descifrând scrierea cuneiformă respectivă ca fiind Ńomagiul regelui Karigalzu pentru zeul Nin-Ib, fiul lui Belě.

Plecând apoi în locurile unde altădată se ridica oraşul Nipur, a început în 1988 o mare campanie arheologică. Astfel, a descoperit şi cel de-al treilea fragment, reconstituind cilindrul despre care aflase în vis.

Amintesc şi de această dată numele lui Edgar Cayce, care, aflat în transă, a făcut mii de comunicări retrocognitive ce pot forma o istorie a omenirii, sensibil diferită de cea cunoscută.”

Sursa: Romulus Popescu – https://m.jurnalul.ro/paranormal/retrairea-trecutului-319160.html

Foto: Internet