Bazele subterane ale zeilor. Tărâmurile subterane ale zeilor sunt descrise ca având case sau săli foarte mari, unde trăiesc mii de fiinţe. Textele antice precizează faptul că accesul în acele tărâmuri este foarte dificil de obţinut

„Interesant de observat este faptul că relatări despre „baze subterane” putem întâlni şi în mitologiile lumii. Multe dintre legendele, miturile şi poveştile din popor par să se refere, într-un mod adecvat înţelegerii simple, la „locuri”, mari încăperi sau chiar zone subterane care sunt ocupate de „zei”. În funcţie de cultura din care aceste mituri şi legende au provenit, poate fi vorba de Hades, Tartar, Xibalba, Duat, Patala etc.

De remarcat faptul că aceste „case ale zeilor” nu se găsesc mereu „în adâncurile Pământului”, ci uneori sunt descrise ca fiind în interiorul munţilor, ori în adâncurile oceanelor. Accesul în aceste zone este întotdeauna descris ca făcându-se printr-o „poartă” specială, asociată cel mai adesea cu gura unei peşteri. O astfel de intrare poate să apară ca fiind deschisă la un moment dat, iar apoi să dispară vederii complet şi instantaneu. Locuitorii acelor „tărâmuri” nu doresc să fie vizitaţi de oricine şi oricând, ci doar de anumite persoane care sunt alese în mod special pentru aceasta.

Textele antice precizează faptul că accesul în acele tărâmuri este foarte dificil de obţinut. De exemplu, cartea sacră a vechilor mayaşi, Popol Vuh, descrie drumul urmat de doi eroi, Hunhun-Ahpu şi Vukup-Hunapu, care erau fraţi, pe tărâmul Xibalba. Textul vorbeşte despre o coborâre abruptă în casa Stăpânilor din Xibalba şi despre numeroasele încercări pe care cei doi eroi au trebuit să le depăşească pentru a ajunge acolo.

În mod similar, texte precum Cartea egipteană a morţilor descrie calea pe care trebuie să o urmeze regele-faraon pentru a intra pe tărâmul Duat. La fel ca în cele descrise de epopeea mayaşă Popol Vuh, acest drum este presărat cu multe obstacole, pe care sufletul trebuie să le treacă pentru a intra în tărâmul morţilor.

Calea spre Duat, tărâmul de „dincolo” la vechii egipteni

Diferenţa dintre cele două descrieri este aceea că, dacă în cazul celor doi eroi din Popol Vuh trecerea lor dincolo a fost realizată atunci când ei erau în viaţă, folosindu-se de corpurile lor fizice care probabil şi-au modificat frecvența de vibraţie pentru a deveni mai subtile şi a avea acces astfel pe tărâmul din altă dimensiune de existenţă, în cazul Cărţii egiptene a morţilor este descris un proces care este integral de natură subtilă, pentru că acolo este implicat doar sufletul faraonului; mumia lui rămâne ca o „ancoră” în planul fizic.

Concluzia este importantă: pe aceste tărâmuri, lumi sau zone se poate ajunge atât cu corpul fizic (totuşi, într-un astfel de caz fiinţa respectivă trebuie să îndeplinească anumite condiţii: puritate, intenții nobile, eroism etc), dar mai ales cu corpul subtil eteric sau astral.

O referinţă interesantă este dată de asemenea în textul hindus Vishnu Purana, unde se afirmă că cel mai de jos taram, Patala, se află la 70 000 de yojana sub suprafaţa pământului (yojana este o unitate veche de măsură în India; de obicei ea este echivalată cu o lungime cuprinsă între 3 şi 6 kilometri, însă Swami Prabhupada afirmă – în traducerea textului Bhagavata Purana – că o yojana ar măsura de fapt 13 kilometri).

Reprezentări ale feluritelor zeități menționate în textul Vishnu Purana

Un calcul simplu ne arată că, indiferent care dintre aceste echivalențe ar fi cea adevărată, tărâmul la care se referă textul Vishnu Purana nu poate fi un „loc” din interiorul Pământului. De altfel, vechii hinduşi şi înţelepţii yoghini care au redactat textele antice au avut în vedere în special dimensiunile subtile de existenţă, în care totuşi se poate pătrunde printr-o transsubstanțializare a corpului fizic, dacă acest lucru este permis şi adecvat condiţiilor de moment.

Textul sumerian Epopeea lui Gilgamesh, considerat cea mai veche scriere literară (începutul mileniului al III-lea î.Hr.), vorbeşte de asemenea despre o zonă de „tranziţie” către un alt tărâm. Eroul Gilgamesh traversează „12 leghe” printr-un întuneric de nepătruns şi ajunge apoi într-un spaţiu luminos din lumea „de dedesubt”.

Eroul sumerian Gilgamesh în căutarea nemuririi

Tărâmurile subterane ale zeilor sunt descrise ca având case sau săli foarte mari, unde trăiesc mii de fiinţe. Acolo se găsesc fântâni, plante şi ierburi înalte, animale de toate felurile, cu alte cuvinte o floră şi faună care sunt bogate şi diverse. Înţeleptul hindus Narada, din tradiția spiritualității hinduse, descrie tărâmul Patala în care el a avut acces: „Patala este mai degrabă un tărâm încântător, decât unul ceresc. Ce poate fi comparat cu Patala, unde şerpii Naga sunt împodobiţi cu nestemate frumoase şi strălucitoare? Această regiune este de asemenea casa fiicelor Daitya-urilor şi Danava-urilor.”

Tărâmul mitic Patala

Descrieri similare ale unor regiuni subterane sau suboceanice în care locuiesc „zeii” pot fi întâlnite în aproape toate mitologiile culturii umane. De pildă, casa zeului fertilităţii la sumerieni, care era Enki, e localizată în adâncurile oceanului; ea este descrisă ca fiind din aur, argint şi lapis lazuli. Până şi marii filosofi şi scriitori, cum ar fi Platon, fac referiri la această noţiune, de subpământean și suboceanic. Platon credea că Pământul este presărat cu anumite spaţii goale care conţin apă, aer, copaci, fructe, flori şi fiinţe.

Mai mult decât atât, Platon – de la care ne-a rămas de asemenea descrierea precisă a „miticului” continent scufundat al Atlantidei – face unele afirmaţii care sunt corelate cu bănuielile ufologilor moderni: el spune că aceste „spaţii goale” din interiorul pământului sunt conectate unele cu altele prin nişte tuneluri subterane foarte lungi şi mari. Asemănarea cu modul de concepţie şi construcţie a bazelor militare secrete, precum şi cu funcţionalitatea lor, este uimitoare.

Dar Platon nu este singurul care se referă la existenţa unor tuneluri de dimensiuni mari, care există în subteran. Legendele incaşilor vorbesc despre reţele vaste de tuneluri care se intersectează de-a lungul şi de-a latul întregii planete, făcând astfel legătura între oraşele subterane.

Atunci când Pizzaro şi conchistadorii spanioli au invadat teritoriul care în zilele noastre este Peru, ei l-au luat prizonier pe Atahualpa, regele de atunci al incaşilor, cerând o mare răscumpărare pentru el: Pizzaro a solicitat suficient aur pentru a umple o cameră, deoarece oamenii lui auziseră zvonuri că incaşii ar deţine cantităţi uriaşe de aur, pe care le ţineau ascunse într-o vastă reţea de tuneluri subterane.

Acele tuneluri erau vechi de mii de ani şi erau lungi de zeci de kilometri pe sub teritoriul regatului incaș.

Având toate aceste referinţe (care sunt doar sumare), nu ne putem delimita de cele care privesc „interiorul gol al planetei”, care de asemenea abundă în literatură. Unele dintre ele pot descrie într-adevăr baze sau chiar mici oraşe subpământene (dintre cele care şi în prezent abundă, fiind construite de diferite guverne puternice ale lumii), însă altele se pot referi chiar la dimensiuni subtile, la lumi paralele, aşa-zis „invizibile”.

În toate aceste cazuri avem de a face cu un element comun, dar esenţial: trecerea dincolo. Indiferent dacă este vorba despre planul fizic sau alt plan, există o „graniţă”, un punct de trecere, care este „punctul de inflexiune” dintre lumea din care venim şi cea în care pătrundem. Ni se spune că aceasta este încercarea majoră pe care fiinţa trebuie să o treacă pentru a ajunge în tărâmul „celălalt”, dar această trecere poate de asemenea să aibă loc şi în mod „natural”, aproape fără să ne dăm seama.

Una dintre cele mai uluitoare relatări şi experienţe în această direcţie este fără îndoială cea a amiralului american Richard Byrd, care în cadrul misiunii Highjump din anul 1947, în Antarctica, a pătruns fără să ştie într-o regiune care nu avea nimic de a face cu relieful îngheţat şi pustiu al continentului pe care el debarcase împreună cu trupele sale. Vom reveni însă ceva mai târziu asupra acestui subiect foarte interesant.

Importanța bazelor suboceanice nu este cu nimic mai prejos decât a celor subterane. Problema lor a început să fie adusă în discuţie încă de acum câteva zeci de ani. Totuşi, în cazul bazelor suboceanice există o problemă tehnologică mult mai spinoasă: dacă în cazul bazelor militare secrete subterane modalitatea de construcţie este relativ simplă (maşini de forat gigantice, tehnologie de construcţie avansată, cu materiale adecvate, explozii controlate pentru crearea spațiului necesar etc), în cazul bazelor suboceanice problema este cu mult mai spinoasă, cel puţin dacă vom lua în considerare nivelul tehnologic „ortodox” care este cunoscut în prezent.

Una este să forezi în pământ – chiar şi la o adâncime de câteva sute de metri – şi cu totul altceva să construieşti pe fundul oceanului, la o adâncime de câţiva kilometri. Din câte se vehiculează în prezent, tehnologia actuală „de duzină” abia permite trimiterea de batiscafuri ştiinţifice la cel mult 3-4 kilometri adâncime, cu echipaj uman (format cel mai adesea din 2-3 persoane). Există, desigur, şi cazul celebru al regizorului de film James Cameron, care în anul 2012 a coborât singur într-un minisubmarin pe fundul oceanului Pacific, în cel mai adânc loc de pe Pământ, care este Groapa Marianelor, în zona Challenge Deep, la 10 900 metri adâncime.”[1]

SURSE

1. https://www.edituradaksha.ro
2. Foto: Internet