“Serurile adevărului”: spălarea creierului și controlul mental

“Primul “ser al adevarului” – realizat in 1942 de “Office of Strategic Studies” – avea la baza marijuana

In Statele Unite se discuta de mai multe luni soarta talibanilor si a membrilor Al-Queda luati prizonieri in Afganistan si deportati la baza “Camp X-Ray” din Guantanamo Bay, Cuba. Printre altele, pe fondul panicii pe care eventualele noi atentate teroriste o starnesc, in chip firesc, in randul populatiei, ziaristii si moderatorii TV americani isi pun problema daca nu s-ar putea obtine informatii pretioase prin interogarea prizonierilor.

De cateva zile, Congresul SUA a luat in vizor “National Security Agency” (NSA): pe 10 septembrie 2001, deci cu o zi inaintea atentatelor, NSA a primit doua avertismente pe care practic le-a ignorat. Un avertisment in limba araba alerta NSA ca “maine este ziua zero”; in cel de-al doilea mesaj primit – tot in limba araba – se spunea limpede ca “maine incepe meciul”.

Existenta acestor mesaje a fost dezvaluita in ziua de 7 iunie 2002 de canalul american ABC, iar NSA a recunoscut primirea mesajelor, declarand ca acestea ar fi fost, chipurile, traduse din araba abia pe 12 septembrie 2001, deci o zi dupa atentat. Congresul SUA, care investigheaza in acest moment CIA si FBI pe tema “neglijentei” privind semnalele legate de 11 septembrie, trebuie sa stabileasca acum daca o agentie ca NSA, atat de impunatoare ca personal si mijloace “hi-tech” pentru spionajul electronic, cu baze raspandite pe tot globul si cu un buget urias, a intampinat cumva dificultati la traducerea celor doua mesaje de avertisment din araba in engleza, pentru a justifica intarzierea, cu doua zile, a traducerii si alarmarea Casei Albe, conform procedurilor.

In aceste conditii, dezbaterile pe tema prizonierilor islamisti, a informatiilor sau “capetelor de informatii” pe care le detin acestia si lipsa de eficienta a anchetatorilor – pentru a scoate de la prizonieri, fie si cu o clipa mai devreme, informatii care ar putea salva mii de vieti – a antrenat in discutie o chestiune mai delicata: drogurile administrate in vederea interogarii prizonierilor islamisti, “serurile adevarului”, cum sunt denumite ele mai popular, precum si mijloace moderne de tortura, mai ales tortura “privativa de simturi”, utilizata de englezi in anii ’70 impotriva teroristilor IRA din Ulster si pe care ministrul american al Apararii, Donald Rumsfeld, a recomandat in mod special autoritatilor sa o foloseasca asupra prizonierilor islamisti. Chestiune delicata pentru ca, totusi, Statele Unite sunt semnatare ale Conventiei impotriva torturii, iar “Amnesty Inernational” limiteaza utilizarea “serurilor adevarului” doar la cazurile de spionaj care violeaza tratate internationale.

Discutiile care au loc in presa si la posturile TV americane, cu ample referinte istorice, au dezvaluit insa ca CIA sau US-Army au experimentat si utilizat droguri, ca LSD-ul, printre mijloacele de interogatoriu. “Sunt laturi alunecoase”, a admis, cu sinceritate, Vincent Cannistraro, fostul sef de la “Contraterorism” al CIA. “Odata ce ai utilizat drogurile adevarului in cazurile vizand securitatea nationala, devine un standard. Pentothalul de sodiu nu este eficace, asa ca esti nevoit sa folosesti ceva mai puternic. O mica saritura si ai dat peste LSD, sau altceva mult mai rau.”

In istoria serviciilor secrete americane, cautarea “serurilor adevarului” are, insa, o intreaga istorie, care merita expusa. In aprilie a.c. fostul director CIA si FBI, William Webster, recomanda folosirea “serurilor adevarului” cu scopul de a “dezlega limba” prizonierilor islamisti, ca de pilda a adjunctului lui Osama ben Laden – Abu Zubaydah – si a celorlalti captivi, tinuti in detentie la Guantanamo. Canalul “Fox News” l-a avut invitat in cadrul emisiunii “O’Reilly Factor” pe locotenent-colonelul de Marina Bill Cowan, care s-a indoit ca “serurile adevarului” sunt eficiente in interogatorii, dar si-a exprimat, in schimb, speranta ca apelul lui William Webster il va face pe presedintele George W. Bush sa se gandeasca mai mult la “tortura”, ca mijloc de a scoate informatii de la prizonieri.

“Poate fi un inceput in vederea pasului urmator”, a spus Cowan, linistit, referindu-se la “serurile adevarului”. Un alt invitat, John Kasich, a exprimat insa dubiile multor experti, care nu vad tortura ca pe un mijloc de interogatoriu eficient. “Si nu ma refer aici la cei care se tem de a fi “politically incorrect”, ci la oameni din cadrul celor mai bune agentii de informatii ale noastre.” Cowan a fost, insa, de alta parere. Omul avea o idee atat de buna despre tortura incat si-a exprimat-o direct, la un moment dat: “Voi fi onest si va voi spune ca am fost mult timp in Vietnam. In anumite cazuri, cand eram implicat in operatiuni asupra prizonierilor, prin tortura obtineam ceva mai mult decat ne-ar fi oferit tehnicile de interogatoriu obisnuite, si era o informatie absolut fenomenala.” (Fox News, 26 aprilie 2002).

Inca din anii celui de-al doilea razboi mondial, “The Office of Strategic Studies” (OSS, predecesoarea CIA) a cautat sa realizeze un drog capabil sa infranga rezistenta spionilor si a prizonierilor de razboi. Dupa numeroase cercetari si experiente, in 1942, OSS realizeaza primul “ser al adevarului” (“Truth Drug”, TD – asa cum era numit oficial), care se baza pe marijuana, iar rezultatul final, “cannabisul”, injectat in tigari sau in alimente, crestea spectaculos “locvacitatea” si “ilaritatea” celor interogati. Altfel spus, ii facea pe prizonieri mai limbuti decat de obicei, pe un fond de stare euforica artificial indusa. Un raport secret al OSS-ului consemna: “TD apare ca un relaxant al tuturor inhibitiilor si ca un element de anihilare a acelor zone ale creierului care guverneaza discretia si prudenta… In general vorbind, reactia va fi una de mare locvacitate si ilaritate.” In cele din urma, experimentele pe baza de marijuana au incetat, dar ele au deschis drumul savantilor militari americani si celor din OSS catre droguri mai puternice si mult mai primejdioase.

Sfarsitul razboiului a adus in Statele Unite mii de savanti germani refugiati, in cadrul operatiunii “Paperclip” (“Agrafa”), coordonata din Elvetia de Allen Dulles. Si, odata cu ei, rezultatele eforturilor germane, mult mai diverse si in unele cazuri mult mai avansate decat cele ale fostilor “aliati” din razboi, angrenati acum in razboiul rece. Astfel, in 1947 “US Navy” lanseaza “Proiectul Chatter”, care, in realitate, prelua si incerca sa duca mai departe experientele germane din anii de razboi, cu mescalina, un drog halucinogen derivat din cactus, cu efecte similare LSD-ului. Germanii studiasera mescalina ca pe un agent care marea locvacitatea celor interogati.

In cadrul experientelor de langa Dachau, germanii incercasera chiar sa descopere daca mescalina putea fi utilizata pentru “mind control” (manipulare prin droguri si hipnoza) a subiectilor. Pana la urma, concluzia savantilor germani a fost aceea ca “era imposibil sa impui vointa cuiva unei altei persoane, chiar si dupa administrarea unei doze foarte puternice de mescalina.” Americanii – continuand in anii ’50, experientele incepute de germani – au descoperit ca pentru a obtine controlul mental sunt necesare LSD-ul si hipnoza. Cercetarile au fost insa provocate de unele evenimente ciudate din razboiul din Coreea, de la inceputul anilor ’50.

LSD-ul, “Zona Crepusculara” si operatiunea “Artichoke” (“Anghinara”) in cadrul programului “MK Ultra”

In cursul razboiului din Coreea, Allen Dulles a fost alertat de numeroasele cazuri de prizonieri americani carora nord-coreenii le aplicasera metode de spalare a creierului, de “brainwashing”, care i-au amintit de procesele politice staliniste de la Moscova, din anii ’30. Se banuia ca in acele cazuri se utilizasera droguri puternice – si chiar se recursese la hipnoza profunda – din moment ce arestatii, toti oameni politici ai sistemului pana mai ieri, se ridicau in proces si isi recunosteau “vina”, cereau o pedeapsa mai mare decat le dadusera procurorii, apoi ii scriau “scrisori omagiale” lui Stalin si erau lichidati.

Ceva asemanator se petrecea si acum cu prizonierii americani, cazuti in mainile comunistilor nord-coreeni. Dulles era foarte preocupat de aceasta situatie. In iulie 1950, CIA trimisese la Tokio o echipa de medici pentru a asista la interogarea a patru agenti japonezi, care lucrasera pentru sovietici. La solicitarea americanilor, celor patru li se injectase amital de sodiu, un puternic sedativ, urmat de o injectie cu benzedrina, un stimulent.

Dupa experientele germane de la Dachau si cele sovietice din anii ’30, Allen Dulles a initiat in 1952 proiectul “Bluebird” (“Pasarea Albastra”), botezat ulterior “Artichoke” (“Anghinara”), in cadrul unui program mai amplu, codificat MK Ultra, care viza controlul mental nu numai asupra unor prizonieri, ci – asa cum s-a vazut ulterior – implica si interventii in societate. “Artichoke” a fost incredintat lui “Technical Services Staff” (TSS) si nu avea “limite medicale”. Altfel spus, in ultima faza se impuneau experimentari nu pe soareci, ci pe oameni, pentru a proba eficienta drogurilor.

Au fost selectati, la inceput, criminali condamnati, retardati mental, indivizi izolati, care nu aveau rude. Apoi s-a trecut la recrutari din randul emigrantilor clandestini, a celor care prestau munca “la negru”, a indivizilor fara capatai din randul minoritatilor. Unitatea-etalon pentru experientele pe oameni: “Allan Memorial Hospital” din Montreal, si un profesor, recrutat de Dulles, doctorul Donald Ewen Cameron, o autoritate in psihiatria americana. (Ecouri ale experimentelor de la “Allan Memorial” apar in celebrul roman “Zbor deausupra unui cuib de cuci”, de Ken Kesey, dupa care s-a realizat filmul, premiat cu numeroase Oscaruri, in regia lui Milos Forman).

In 1961, urmasul lui Allen Dulles la conducerea CIA – John McCone – a pus capat colaborarii cu “Allan Memorial Hospital”, datorita mai ales ecourilor din presa, dar programul MK Ultra a continuat in anii ’60, cu acelasi scop: controlul mental asupra individului sau a unor grupuri umane. In toate experimentele de pana atunci se utilizasera, in mare parte, doua metode asupra “cobailor” umani. Prima metoda consta in “macro-hipnoza”: un psiholog CIA inducea prizonierului o stare de transa, dupa ce ii administra un sedativ. A doua metoda se baza pe combinatia a doua droguri diferite cu efecte contradictorii, de regula un sedativ urmat de un stimulent – injectate in ambele brate.

LSD-ul a devenit drogul ideal: fara miros, fara culoare, fara gust, a fost caracterizat intr-un raport secret al CIA din 5 august 1954 drept “un agent puternic si nou, pentru razboaiele neconventionale”. Cu ajutorul sau prizonierul era “transportat” intr-o “zona crepusculara”, considerata extrem de utila pentru interogatorii, deoarece distrugea orice inertii interne in cel anchetat.

Pana la sfarsitul anilor ’50 si inceputul anilor ’60, LSD-ul constituia “baza” printre drogurile administrate prizonierilor. Codificat EA-1729, LSD-ul a fost utilizat cu succes si de armata americana in interogarea unor prizonieri din Vietman. Anii ’60 au cunoscut utilizarea LSD-ului si a altor droguri pe esantioane umane din ce in ce mai extinse din societatea americana. Intr-un raport se mentionau, de altfel, urmatoarele: “Precautiile trebuie luate nu numai pentru a proteja operatiunile de fortele inamice, dar si a ascunde aceste activitati de publicul american in general. Cunoasterea faptului ca Agentia este angajata in aceste activitati clandestine, lipsite de etica, ar avea serioase repercusiuni in cercurile politice si diplomatice.”

“Flower Power” – hippies, MK Ultra si CIA

Incepute in 1953, experimentele MK Ultra – de control mental – au fost oprite oficial in 1972. Multe din dosarele MK Ultra au fost distruse de CIA, cu aceasta ocazie. Cu toate acestea, vasta operatiune – care a durat aproape douazeci de ani – a scos la iveala o serie de “inserturi in social” care i-au interesat enorm pe ziaristii de investigatie, scriitori, ca si pe politicieni.

In cartea “Search for the “Manchurian Candidate” (“In cautarea “candidatului manciurian”), aparuta la “Times Books” in 1979, John Marks arata ca, la inceput, LSD-ul a fost testat chiar de cei ce-l experimentau. Cazul specialistului Frank Olson, care la 19 noiembrie 1953 – dupa ce isi administrase o doza masiva de LSD in bautura – s-a aruncat pe fereastra iar familia nu a aflat adevarul de la CIA decat 22 de ani mai tarziu – este notoriu.

Mai interesant este fenomenul “hippie” sau “flower power”, care nu intamplator a debutat in California la inceputul anilor ’60 si in care drogurile au jucat rolul crucial. John Lennon afirma, in cunostinta de cauza dar ironic: “Trebuie sa nu uitam sa multumim Armatei si CIA pentru LSD. Au inventat LSD-ul ca sa controleze oamenii, dar in schimb ne-au oferit libertatea.”

Cine cunoaste adevarata “poveste a Beatles” – cum patru “anonimi” au devenit “celebri”, dupa ce un institut MK Ultra s-a implicat in scrierea cantecelor si mai ales a textelor – intelege foarte bine ce vrea, de fapt, sa spuna Lennon, spre sfarsitul vietii. “Nu pot afirma, cu siguranta, ca ei au descoperit o tehnica prin care chiar sa controleze oamenii”, sutinea John Marks. Si nu era doar vorba de LSD, ci si de alte droguri – chiar mai puternice -, ca si de alte tehnici de control mental.

Lennon nu este singurul care stabileste o legatura intre miscarea “hippie” si CIA. In cartea lor, “Acid Dreams” (“Vise acide”), publicata la “Grove Press”, New York, 1985, Martin Lee si Bruce Shalin scriau: “Amplificand impulsurile revolutionare dincolo de orice context, drogul a slabit Miscarea.” Consumul de LSD in SUA a atins apogeul la sfarsitul anilor ’60, la putin timp dupa ce CIA a initiat o serie de operatiuni sub acoperire ca sa discrediteze Noua Stanga.”

Timothy Leary, acest “Papa” al miscarii hippie, avea legaturi puternice cu CIA

Un personaj notoriu in raspandirea drogurilor si a miscarii hippie a fost si Ronald Stark, un agent al CIA. (A actionat si in Italia, unde s-a intersectat cu “Brigazile Rosii”). Printre altele, Stark a prezis, foarte exact, asasinarea premierului Aldo Moro. Condamnat in Italia dupa ce Justitia adunase “o serie de dovezi impresionante” ca lucrase pentru CIA “din 1960 incoace”, Stark a revenit in America, cu sprijinul Agentiei. Sirhan Sirhan, prezumtivul asasin al lui Robert Kennedy, prezenta simptome clare de hipnoza.

Psihiatrul care a depus marturie la proces in favoarea sa a declarat ca Sirhan se afla in “transa hipnotica” cand a tras, si inca una auto-impusa. Lee Harvey Oswald, prezumtivul asasin al lui John Kennedy, si Jack Rubinstein (Ruby), asasinul lui Oswald, se aflau sub o forma sau alta de control mental. James Earl Ray, asasinul lui Martin Luther King, avea si el o adevarata fascinatie fata de hipnoza. Avocatul britanic Fenton Bressler a adunat dovezi elocvente ca Mark David Chapman – ucigasul lui John Lennon – se afla in momentul asasinatului sub controlul mental al CIA. Vorbise, oare, John Lennon prea mult?

“Candidatul manciurian”, asasini politici si lideri religiosi fabricati prin control mental

Utilitatea politica a unor indivizi aflati sub control mental, in cazul unor asasinate, merita sa fie discutata, ca si implicarea agentiei in explozia cultelor satanice. Un film francez recent, “Nikita”, demonstra felul in care, prin selectie si antrenament, o vagaboanda poate deveni asasinul profesionist perfect, si anume unul programabil, printr-un telefon si o parola. Filmul eluda aspectele de hipnoza, dar arata totusi ca inducerea comportamentului criminal se facea printr-o expresie transmisa prin telefon, dupa care “Nikita” revenea la comportamentul si preocuparile unei fete de varsta ei.

In cartea lui Thomas Evan, “The Very Best Man” (“Cu adevarat cel mai bun”), publicata de Simon& Schuster (1995), se arata ca problema acestui gen de asasin programabil a fost cercetata de Sidney Gottlieb, un savant decedat de curand. Tema asasinatelor politice cu asasini controlati mental rimeaza “bine” cu infiltrarea cultelor satanice de catre CIA si cu unele actiuni spectaculoase, dar tragice.

La 9 august 1969, un grup de membri ai cultului lui Charles Manson au patruns in locuinta regizorului polonez Roman Polanski si a sotiei acestuia, Sharon Tate, din Beverly Hills – unde avea loc o petrecere, in lipsa regizorului – si i-au macelarit pe toti cei care se aflau acolo. A doua zi banda a navalit in casa lui Leno Labianca, ucigandu-l impreuna cu sotia.

America si lumea intreaga au ramas socate de violenta crimelor si de aparenta lipsa de mobil a acestora. Reporterul Mary Terry si ziaristul Ed Sanders au anchetat ulterior crimele si fiecare a scris cate o carte, aparute multi ani dupa evenimente, in 1987 (“The Ultimate Evil”) si 1989 (“The Family”). Ambii au constatat ca adevaratul motiv al crimelor erau afacerile cu droguri: adevarata “tinta” era Vojtek Frykowsky, un playboy polonez traficant de LSD care isi depasise teritoriul. Frykowsky impreuna cu prietena sa, Abigail Folger (mostenitoarea imperiului cafelei Folger) si coaforul vedetelor de la Hollywood, Jay Sebring, au fost ucisi alaturi de Sharon Tate care, ca actrita celebra, a tinut afisul crimei – desi ea a fost ucisa alaturi de ceilalti de catre “drogatele” lui Manson mai mult din intamplare.

La doua zile dupa asasinate, Manson a fost surprins conducand un Mercedes care ii apartinea lui Ronald Stark, marele “boss”, despre care Manson stia ca este “un fost cetatean israelian, in legatura cu serviciile secrete.” Vincent Bugliosi, procurorul care l-a condamnat pe Manson si pe fanaticele sale adepte, sustine ca Manson si fetele constituiau secta satanica “Fiii lui Sam”, din cadrul “Bisericii Judecatii de Apoi”.

Moartea lui Sharon Tate a fost anchetata de un numar record de agentii si ceea ce l-a facut pe Ed Sanders sa se intrebe daca, nu cumva, “Biserica Judecatii de Apoi” fusese un paravan pentru operatiuni sub acoperire. In 1988, Politia din Los Angeles l-a arestat pe William Mentzer, sectant, traficant de droguri, fost bodyguard al lui Larry Flint, suspectat de asasinarea impresarului Roy Radin.

Mentzer facea parte – ca si Manson – din secta “Fiii lui Sam”. Pe vremuri, el fusese asociat cu Manson. Politistii din Los Angeles au admis insa ca Mentzer facea parte dintr-un “escadron al mortii”. Sectantii – cum s-a mai spus – pot fi “excelenti asasini.” Pe 18 noiembrie 1978, “reverendul” Jim Jones le-a cerut celor 913 membri ai sectei sale – “Templul Poporului” (denumirea exacta, “The People’s Temple Full Gospel Church”) – sa se sinucida, band cianura, iar acestia l-au ascultat cu sfintenie, parintii ucigandu-si copiii. Crima in masa petrecuta in Guiana si care a oripilat lumea nu fusese, totusi, o executie si nu era urmarea vreunui razboi: un suicid colectiv, dictat de Jim Jones adeptilor sai fara vreo explicatie. Cine era “reverendul” Jim Jones?

In ianuarie 1962, revista “Esquire” publicase o lista a celor “noua cele mai sigure locuri din lume” in fata “amenintarii nucleare”. Printre altele, era mentionata si Brazilia. Conform unui articol din “San Jose Mercury News”, Jim Jones, care se stabilise atunci la Belo Horizonte (Brazilia), le spusese vecinilor ca este “pensionar” al lui US Navy si, lucrul cel mai important, se intretinea primind cate un cec de la Guvernul american.

Se ocupa cu strangerea de fonduri pentru orfani, cel putin asa sustinea, dar unii credeau ca fusese – sau mai era – agent CIA sub acoperire. Putin inainte de a sosi in Brazilia, Jim Jones se oprise in Guiana si propovaduise cu sarg impotriva bisericilor care “pactizasera” cu comunismul. Conform lui Tim Reiterman, biograful lui Jones, nu fusese decat o incercare de “a-si face o imagine de anticomunist”. Acesta era omul care, dovedind un control mental total asupra adeptilor sai, le ordonase un suicid colectiv, de proportii, la Jonestown.

In SUA a facut apoi senzatie scrisoarea unui profesor de la Universitatea Berkeley, intitulata “Colonia penala”, in care se sustinea ca CIA nu ar fi oprit experientele de control mental din cadrul programului MK Ultra in 1972, ci – sub codificarea MK Search – le continuase in spitale publice si inchisori, “sub acoperirea sectelor religioase”. Mai exista si o scrisoare a lui Jom Jones catre avocatul sectei sale, Mark Lane. Acest Lane, in paralel, era avocatul presupusului asasin al lui Martin Luther King, James Earl Ray, si incerca sa “scape” de un martor incomod in proces, Grace Walden.

In scrisoare, Jim Jones ii sugera avocatului Mark Lane sa o “mute” pe Grace Walden la Jonestown, unde a avut loc, mai tarziu, suicidul colectiv al sectei sale. Jim Jones avea legaturi cu URSS si Cuba, astfel ca se poate presupune ca exista intentia probabila de a da extensie sectei spre lagarul comunist. Alt argument ca Jim Jones lucra in realitate pentru CIA, in cadrul experimentului cu sectele satanice si controlul mental.

In limbajul de specialitate, oameni ca Jim Jones poarta denumirea de “sleeper” (agent adormit sau potential), iar parolele de activare (cuvintele-cheie) “trigger” (tragaci). Sunt cinci trepte (pasi) de fabricare a acestor “agenti adormiti”, comune mai multor tipuri de “sleepers”. Suicidul colectiv din Jonestown este consemnat intr-un document secret drept “Proiectul Albastru” (“Project Blue”), operatiunea Guiana: implementarea initiala a 34 de subiecti, “sleepers”, cu nivelul 4 de programare (asasini, asa-numitii “candidati manciurieni”). Jim Jones a fost doar unul din liderii de proiect. David Koresh si Biserica (secta) Davidiana a fost un altul.

Forta speciala “Delta Force” a aplicat la Waco toate invatamintele trase dupa Proiectul “Blue”, in Guiana. La Waco nu existau nici teroristi, nici extremisti de dreapta, exista insa o scoala a CIA de formare a acestor “sleepers”, sub acoperirea sectei davidienilor. Deoarece nu s-au supus ordinelor pe care le primeau mai multi dintre acesti “zombi”, scapand de sub control, a trebuit sa fie lichidati, apoi incinerati pe loc: s-a dat foc scolii, pentru a se distruge fisierele si materialul pregatitor compromitator la ancheta.

Intre Jim Jones de la Jonestown si David Koresh de la Waco este cea mai dreapta linie cu putinta. Dezinformarea a fost fabricata dupa ce experimentul s-a incheiat. Despre “sleepers” printre politicienii celebri nu dorim sa vorbim acum, intrucat este un alt subiect, poate la fel insa de interesant.”[1]

SURSE

1. Vladimir Alexe – http://www.ziua.ro/display.php?data=2002-06-29
2. Foto: Interne