Oamenii mării și sirenele

“Sirena este o ființă fabuloasă, din mitologia greacă, cu aspect de femeie, cu picioare și aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de pește, care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceștia își găseau moartea.

Prima mențiune documentară privind existența unor ființe jumătate pește jumătate om, numite sirene, este în Odiseea lui Homer. Sirenele erau de obicei trei la număr, jumătate femei, jumătate păsări (sau pești). Aveau voci minunate și prin cântecul lor, atrăgeau marinarii, care, pentru a le auzi cât mai de-aproape, ajungeau să-și sfărâme corăbiile de stânci.

Ulise ar fi pățit la fel, dar, povățuit de vrăjitoarea Circe, s-a legat de catargul corăbiei, iar tovarășii lui și-au astupat urechile cu ceară pentru a nu mai auzi cântecul sirenelor.”[1]

“Exista nereide…

Pliniu cel Batran, in capitolul IX din lucrarea sa Istoria naturala, scrie:

„Un grup de deputati din Lisabona au fost trimisi imparatului Tiberiu pentru a-i anunta ca, intr-o grota, a fost vazut si auzit un Triton. S-au observat, de asemenea Nereide pe pe aceleasi maluri. Una era pe moarte. Gemetele ei, rasunand pana departe, au fost auzite de locuitori. Arhiepiscopul din Gaule a scris imparatului August ca se zaresc pe
coasta multe Nereide moarte. Pot sa citez martori (care ocupa rang inalt in ordinul cavalerilor romani) care mi-au certificat ca au vazut in oceanul Cadix un om al marii cu o conformatie perfecta identica cu a noastra. In timpul noptii, acest om al marii urca pe corabii!”

…si pesti cu fata umana

Naturalistul Rondelet, care preda in secolul XVI la Universitatea din Montpellier, scrie in „Istoria Pestilor”.

„A fost prins in Norvegia un monstru marin, dupa o mare furtuna. Toti cei care l-au privit i-au dat numele de
Calugar, caci avea o fata umana, dar rustica, prea putin gratioasa, capul ras, si ca un fel de capison de calugar
pe umeri. Extremitatea corpului se termina cu o coada mare.”

Si Rondelet continua:

„Poetii spun ca exista Nereide (adica fapturi de gen feminin, de forma umana, care traiesc in mare). Pliniu considera
ca nu este o fabulatie. Au fost zarite altadata pe maluri. Li s-au auzit tanguirile, in Pomerania au fost vazute, si aveau chip
frumos de femeie. Am auzit ca un marinar spaniol retinuse una pe nava sa, dar intr-o zi ea a scapat, s-a aruncat in mare si
n-a mai reaparut.”

Un om al marii capturat si inchis intr-un turn

Se poate citi in „Marea Cronica a Tarilor de Jos” ca in 1433, pe tarmurile din Polonia, a fost pescuit un om al marii, cu mainile
si picioarele palmate, care se lasa atins de toata lumea. Nu vorbeste dar se pare ca aude foarte bine.
Regele Poloniei il inchide intr-un turn. Dar omul marii este cuprins de o asemenea tristete, incat se tem ca va muri. Este readus
pe tarm unde o multime de oameni s-au adunat. El face un semn de ramas bun, de adio, plonjeaza si dispare pentru totdeauna in valuri.

Parintele Bouhours, iezuit francez din timpul Renasterii, scrie:

„Sirenele, de care poetii vorbesc atat, nu sint inventii, au fost zarite in diverse tari.
Filip, arhiduce de Austria, a adus una cu el la Genova, in 1548. O alta a aparut pe o plaja din Olanda la inceputul secolului.”

Precursorul lui Darwin crede in oamenii marii

Dar naturalistul Benoit de Maillet, precursor al lui Darwin, si care a sustinut primul, in secolul XVIII, teza transformismului, ii datoram cea mai
abundenta documentatie asupra oamenilor marii. Benoit de Maillet a fost consul al Frantei in Egipt si inspector al asezamintelor franceze in Levant.
El a facut nenumarate observatii maritime pe care le-a consemnat in lucrarea sa „Discutii asupra originii omului” (1748). Pentru el originea omului este in oceane;
Voltaire, caruia ii place sa persifleze totul, il ia in deradere. Dar manunchiul de marturii extrase in principal din cronicile din Portugalia de Banoit de Maillet atrag atentia.

“În templul Karukayado din Hashimoto, Japonia, se păstrează această sirenă mumifiată, având o vechime de 1400 de ani şi o înălţime de 65 cm. Cercetările medicale au stabilit că această fiinţă nu este o „construcţie” – un fel de Wolperdinger (animal fantastic în Bavaria – n.t.) al japonezilor – cum le place cri­ticilor să afirme. Partea superioară a corpului este într-adevăr de om, iar cea in­ferioară este de peşte. Sunt aceste fiinţe un „accident” al naturii – asemănătoare cu unii avortoni (de exemplu, copii cu două capete) – sau ele sunt dovezi că înaintaşii noştri efectuau experimente genetice ?”[2] – Jan Van Helsing in cartea sa “Minciuni milenare”.

În templul Karukayado din Hashimoto, Japonia, se păstrează această sirenă mumifiată, având o vechime de 1400 de ani şi o înălţime de 65 cm. Cercetările medicale au stabilit că această fiinţă nu este o „construcţie” – un fel de Wolperdinger (animal fantastic în Bavaria – n.t.) al japonezilor – cum le place cri­ticilor să afirme. Partea superioară a corpului este într-adevăr de om, iar cea in­ferioară este de peşte. Sunt aceste fiinţe un „accident” al naturii – asemănătoare cu unii avortoni (de exemplu, copii cu două capete) – sau ele sunt dovezi că înaintaşii noştri efectuau experimente genetice ?

La Curtea regelui Portugaliei au trait mai multi ani fiinte ale marii

Regele Portugaliei din secolul XVI, Manuel I, supranumit „Cel Mare” sau „Fericitul”, cunoaste o domnie glorioasa. Vasco da Gama deschide drumul spre Indii. Brazilia este cucerita.
Curtea lui Manuel este fastuoasa, imbogatita cu comorile din Africa si Asia. Dar niciodata un dar mai surprinzator nu i-a fost oferit regelui Manuel decat acela despre care ne vorbesc
Istoria Portugaliei si Relatiile Indiilor Orientale:

„O plasa aruncata in sudul Indiei a adus la suprafata cincesprezece oameni ai marii pe care s-au grabit sa-i expedieze la curtea regelui, la Lisabona. Treisprezece au murit in cursul calatoriei.
Singurele fiinte care au supravietuit au fost o femeie si o tanara fata. Ele au ajuns la regele Manuel care nu se mai satura sa le admire. Dar Oceanidele parand foarte triste, regele le-a coborat in mare
intr-un loc unde apa nu era prea adanca purtand lanturi usoare care le impiedicau sa scape. Si toti curtenii, de pe bordul unor nave, au putut asista la evolutiile lor. Aceste creaturi au trait mai multi ani, in
timpul carora in fiecare zi erau conduse in mare. Dar niciodata ele nu au putut sa inveteze sa vorbeasca.”

Si olandezii au parte de sirene

Iata acum o intamplare extrasa din Marca cronica a Tarilor de Jos. In anul 1430, dupa o mare inundatie, cateva tinere din orasul Edam, de pe malul golfului Zuyderzee, au gasit o Oceanida aproape acoperita de mal.
Ele au adus-o la Edam. Apoi a fost transportata la Haarlem, unde savantii au examinat-o si au incercat in van sa o invete sa vorbeasca. Erau obligati sa o supravegheze, spun cronicile, ca nu cumva sa se arunce in apa,
chiar si in micile rauuri… Aceste cronici relateaza de asemeni ca a fost capturat, in 1700, un om al marii care nu a trait decat trei zile, si care a fost admirat de toata populatia din Amsterdam.

Barbatul-peste caruia ii curgea lacrimele

Sa cautam acum in arhivele britanice. Un vas englez, care pescuia balene in marile din Groenlanda, s-a trezit deodata inconjurat de saizeci de barci mici in care se aflau oameni ai marii. Capitanul a coborat in mare salupele
sale. Dar cand Oceanidele au vazut marinarii apropiindu-se, au plonjat deodata cu barcile lor si nu au mai reaparut. O singura creatura a fost capturata. Au adus-o la bord. Era aparent un barbat, dar care avea mainile si picioarele
palmate. El a supravietuit zece zile, timp in care nu a vrut sa se hraneasca. Nu scoatea nici un sunet, doar suspina. Din ochi ii curgeau lacrimi. Barca sa, care masura aproximativ noua picioare in lungime (2,30 m), era foarte ingusta, cu
extremitatile subtiate, fusiforme. Scheletul ei era alcatuit din oase de peste, acoperite cu piei de caine de mare. Dupa moartea acelei fiinte, barca si trupul sau uscat au fost expuse multa vreme in sala amiralitatii din Hali.

Monstrul marin cu fata umana

Sa interogam si documentele franceze. La 31 mai 1671, capitanul Pierre Luce, comandant in Martinica, redacteaza raportul urmator:

„Astazi, sase oameni care mersera cu o nava pana in insulele de Diamant se pregateau sa se intoarca. Era la apusul soarelui. La marginea insulei au zarit un monstru marin. Acest monstru avea figura umana si corpul sau se termina precum
corpul unui peste. Parul ii era negru si cenusiu, avea o barba lunga si pantecele ii era acoperit de fire de par. Avea un aer salbatic. Cand iesea la suprafata isi stergea fata cu ambele maini, tragand aerul pe nari ca un caine. El s-a apropiat atat de mult,
incat unul dintre oamenii de pe vas i-a aruncat o undita sperand ca se va apuca de firul ei. Dar omul marii a plonjat inca o data si numeni nu l-a mai revazut.”

Acest raport al capitanului comandant din Martinica a fost primit de Pierre de Beville, notar al cartierelor companiei maritime, in prezenta parintelui iezuit Julien Simon.
Raportul continea in plus si „depozitiile separate si unanime ale altor doi francezi si patru negri.”

Alti oameni ai marii vazuti in Franta

Iata un fapt care se situeaza in 1746 si ne este relatat de domnul Le Masson, functionar al serviciului maritim:

„O santinela care-si facea rondul de noapte pe zidurile din Boulogne a zarit un om gesticuland in santul cu apa. El l-a somat fara a primi niciun raspuns. La a treia somatie, santinela a tras. Cand a fost ridicat cadavrul, si-au dat seama ca era cel al unui om
al marii pe care refluxul il adusese in santul cu apa. Partea inferioara a corpului avea forma unui peste.”

La 8 septembrie 1725, domnul de Hautefort trimite contelui de Maurepas, ministru a lui Ludovic XIV, urmatorul proces-verbal:

„Sapte nave erau la ancora pe un banc din Terra Nova, cand, catre orele 10 dimineata, un om al marii a aparut la babordul vasului francez Marie-de-Grace, comandat de capitanul Oliver Morin. Omul marii s-a aratat mai intai in dreptul sefului de echipaj
Guillaume l`Aumane. Acesta lua imediat o gafa, vrand sa-l prinda, dar capitanul l-a impiedicat s-o faca de teama ca monstrul sa nu-l traga in adancuri dupa el…
Pentru asta seful de echipaj i-a dat doar o lovitura in spate. Omul marii a facut de mai multe ori inconjurul vasului, s-a indepartat, a revenit, s-a ridicat din apa pana la ombilic. Si aceasta a durat de la zece dimineata pana la amiaza, si monstrul a fost vazut in acest timp
de cei treizeci si doi de membri ai echipajului. Au putut cu totii remarca urmatoarele particularitati ale fiintei: pielea bruna si fara solzi. Toate miscarile corpului, de la cap pana la picioare (vizibile in apa transparenta), erau ale unui om normal. Ochii erau bine proportionati,
nasul turtit, dintii albi, urechile asemanatoare cu cele ale oamenilor, la fel mainile si picioarele, in afara de faptul ca degetele erau unite printr-o pielita, asa cum exista la labele ratelor si gastelor. In fine, era corpului unui om bine facut, al unui om care oricare… Catre pranz,
ciudata creatura s-a indepartat de nava, s-a scufundat in adancuri, si n-a mai fost revazuta.”[3]

SURSE

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Siren%C4%83
2. Jan Van Helsing – “Minciuni milenare”.
3. http://www.lovendal.net/wp52/oameni-ai-marii-si-sirene-fiinte-fantastice-sau-adevarate
4. Foto: Internet