Nevoia de a păstra un control cât mai eficace asupra populaţiei i-a determinat pe liderii din umbră ai unor forţe politice şi economice să orienteze ştiinţa şi educaţia maselor astfel încât totul să pară simplu şi concis: nu există suflet, nu există spirit, iar după moartea corpului fizic nu se petrece nimic

„— Ştii prea bine că problema reîncarnării sufletului uman continuă şi astăzi să incite controverse, deşi există nenumărate dovezi şi chiar studii care au fost făcute pen¬tru a demonstra acest adevăr, mi-a explicat Elinor. Nevoia de a păstra un control cât mai eficace asupra populaţiei i-a determinat pe liderii din umbră ai unor forţe politice şi economice să orienteze ştiinţa şi educaţia maselor astfel încât totul să pară simplu şi concis: nu există suflet, nu există spirit, iar după moartea corpului fizic nu se petrece nimic, pentru că totul se reduce la neant. Altfel spus, con¬form acestei „ideologii” moderne, după ce omul moare el dispare cu desăvârşire, fără să lase nici o urmă.

Deşi este aberantă şi chiar lipsită de logică, această idee a prins în rândul populaţiei şi foarte mulţi oameni o îmbrăţişează mai ales pentru faptul că le dă senzaţia că îi fereşte de complicaţii şi de bătăi inutile de cap. În plus, unii chiar tind să alunece într-o mentalitate profund eronată, care îi poate arunca mai apoi într-o cruntă dispe¬rare şi suferinţă; ei se gândesc că, dacă tot se afirmă că avem „o singură viaţă” şi că după aceasta nu mai există nimic altceva, atunci înseamnă că pot săvârşi orice fel de acte, mai ales rele şi chiar abominabile, în interes pur ego¬ist, deoarece nu va trebui să plătească pentru ele după ce mor.

Vezi deci că aceasta poate fi cu adevărat o problemă şi nu este deloc întâmplător că societatea modernă se con¬fruntă cu un val practic fără precedent de vicii şi fărăde¬legi. Lupta justiţiei este doar la suprafaţă, deoarece ea nu reuşeşte să curme răul din rădăcina lui. Sistemul ideolo-gic este corupt şi fals, dar cu toate acestea este menţinut astfel în mod deliberat, pentru a provoca haos şi a permite exercitarea controlului la vârf.

Desigur, cunosc aceste aspecte, am precizat eu. Dar este interesantă viziunea strămoşului tău în ceea ce priveşte posibilitatea pe care o ai pentru a progresa mai rapid.
Da, metoda prelungirii vieţii în corpul fizic este extraordinară. La o privire superficială ai putea crede că trece foarte mult timp până să ajungi la un anumit rezultat, în timp ce alţi oameni care trăiesc o viaţă normală obţin acelaşi efect în numai câţiva ani sau zeci de ani. În realitate, ei nu fac decât să continue ceea ce au început cu multe vieţi în urmă.

Să presupunem următoarea situaţie: eu încep să studiez misterele alchimiei şi o dată cu mine se iniţiază în aceste taine şi un om obişnuit care trăieşte o durată nor-mală de viaţă. Să presupunem, de asemenea, că amândoi progresăm cam în acelaşi ritm. După câteva zeci de ani, inevitabil el va muri, iar sufletul lui, purtând – printre altele – chintesenţa tuturor cunoştinţelor pe care le-a dobândit până atunci, va translata într-un plan superior al Creaţiei. Pentru cele mai multe fiinţe umane, acest plan este universul subtil al astralului, care este cu mult mai vast decât universul fizic.
Elinor făcu o scurtă pauză pentru a sorbi din ceaşca de ceai. Imediat după aceea, el îşi reluă explicaţiile.

— Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică nu dispar în neant, ci îşi abandonează doar „carcasa” fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care putrezeşte. „Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei, sufletul, trece în altă dimensiune spaţio-temporală a Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el să-şi continue existenţa.

De aceea se spune că, în realitate, nu există „moarte”, deoarece fiinţa umană, ca entitate individuală, nu dispare niciodată; ea doar translatează dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te dai jos dintr-o maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai jos din acel tren şi păşeşti pe puntea unui vapor, iar analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii tu ai un mediu specific de deplasare şi un anumit grad de libertate. Este, cum s-ar spune, ceea ce îţi poţi tu permite în acel moment, ceea ce ai agonisit pentru a plăti biletul, fie la autobuz, fie la tren, fie la vapor.

Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite, atunci mergi pe jos, dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială! Analogic vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte elevată. Dacă nu ai decât puţine merite, pen¬tru că greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea sub¬tilă în care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi una plină de chin şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă la destinul fiecărui om, care este în deplină confor¬mitate cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în existenţa lui terestră, fie în cea din lumile subtile.

Dacă nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă între condiţia lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între un retardat mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că nu este deloc întâmplător că o fiinţă umană se naşte cu un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect sănătoasă şi înfloritoare; că una suferă încă din copilărie de tot felul de angoase, fiind terifiată de coşmaruri, iar alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că înţelegi foarte bine ceea ce îţi spun.

Totuşi, incredibila superficialitate şi chiar prostie a oamenilor, care îi împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi evidente, precum şi dependenţa lor aproape maladivă de un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi care le-a fost impus încă din copilărie, con¬tribuie atât la decăderea lor fizică şi morală, cât şi la inca¬pacitatea lor de a înţelege unele adevăruri esenţiale despre viaţa pe care ei o trăiesc.

— Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această opacitate a opiniei publice, am observat eu cu amără¬ciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat vorba despre rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales despre faptul că atunci ei se confruntă cu decizia de a înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă din şcoală, cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau spun că nu există. Dintre cele două variante, cei mai mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi dau seama că, totuşi, ceva nu este în regulă.

Ideea de comoditate şi de lipsă a efortului fizic ori mental reuşeşte de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În ast-fel de condiţii, care după părerea mea accentuează egois¬mul şi macină afectivitatea, nu te poţi aştepta să dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie relativ repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”.

— Elinor a preluat imediat ideea. Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se reîntoarcă în planul fizic după încheierea „sejurului” astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe „lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a reuşi în arta alchimiei, persoana din exemplul pe care l-am considerat se va reîncarna într-o conjunctură care să-i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur, procesul de jalonare a destinului unui suflet care tocmai urmează să se reîncarneze în planul fizic este foarte complex, fiind opera extrem de precisă a unor entităţi cosmice infinit superioare modului comun şi raţional de gândire a omului.

Sunt luate în consideraţie, din imensul bagaj de fapte, trăiri, emoţii şi intenţii pe care fiecare făptură umană l-a strâns de-a lungul nenumăratelor ei existenţe în manifestare, acele tendinţe care urmează să definească în esenţă orientarea destinului ei în încarnarea viitoare. Această alegere are la bază anumite criterii şi omul urmează să trăiască în noua lui viaţă din planul fizic un fel de „replică” la acţiunile pe care el le-a săvârşit în alte vieţi terestre.
Da. M-am întrebat adeseori cum are loc, de fapt, acest proces de „contorizare” a acţiunilor noastre, dar n-am găsit răspunsul, am spus eu gânditor.

Elinor a tăcut o clipă, după care mi-a răspuns cu multă competenţă:
— Orice faptă, fie că este realizată cu trupul, cu vorba sau cu gândul, este în mod tainic „înregistrată” în ceea ce ocultiştii numesc „memoria cosmică”, iar mai apoi chintesenţa acestor acţiuni este impregnată la nivelul sufletului individual, putând fi o „povară” sau o „delectare” pentru cel care îşi trăieşte destinul, mi-a explicat Elinor.

Soarta omului nu este deloc întâmplătoare, ci este în deplin acord cu natura faptelor pe care el le-a săvârşit şi tocmai acesta este motivul pentru care oamenii se nasc atât de diferiţi. Fiecare trebuie să-şi trăiască destinul pro¬priu, după natura faptelor sale: faptele bune vor atrage merite şi, prin urmare, acea fiinţă se va bucura de condiţii, şanse şi situaţii minunate în încarnarea ei din planul fizic; în schimb, faptele rele vor atrage consecinţe nefaste, multă suferinţă şi chin pentru fiinţa respectivă. Este însă important de ştiut că aceste „recompense” reprezintă tot¬deauna un echilibru perfect între faptă şi răsplată.

Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat. Fiecare primeşte exact ceea ce el merită, chiar dacă mulţi afirmă că sunt nedreptăţiţi şi îl acuză pe Dumnezeu că le-a dat atâta suferinţă şi necazuri în viaţă. De ce trebuie să se chinuiască ei la limita subzistenţei şi alţii să huzurească în lux şi bogăţii? Acest gen de întrebări sunt frecvente la cei care suferă în viaţă, dar nu înţeleg cauzele acelei sufe¬rinţe.

După cum spuneam, astfel de situaţii reprezintă expresia fidelă a legii compensaţiei faptelor care au fost săvârşite, dar cel care încă nu este suficient trezit din punct de vedere spiritual, nu ştie şi nu înţelege aceste lucruri.
Eram foarte interesat de aceste aspecte, deoarece ele îmi permiteau să-mi sintetizez cunoştinţele iniţiatice pe care le aveam. L-am întrebat pe Elinor ce anume deter¬mină reîncarnarea viitoare a unui suflet în planul terestru.

— În intervalul dintre două încarnări succesive, sufle¬tul individual trăieşte în planul astral o perioadă de timp care este în acord cu meritele pe care le-a dobândit. Când acestea s-au epuizat vine vremea în care alte fapte, care au fost săvârşite de-a lungul existenţelor terestre, s-au „copt” şi aşteaptă să-şi primească „răsplata”, bună sau rea, în planul fizic, adică într-o nouă încarnare. Această „conden¬sare” a necesităţii destinului atrage atunci în mod irezistibil sufletul respectiv către planul fizic, într-o „matcă” sau tipar de integrare în societate care este cel mai potrivit cu specificul sau natura faptelor care trebuie compensate. Aceasta se întâmplă fie că viitoarea fiinţă umană care se va naşte în acea matcă trebuie să consume fructele bune sau meritele care se datorează acţiunilor sale benefice din trecut, fie că ea trebuie să plătească pen¬tru faptele ei anterioare şi pentru suferinţa pe care a pricinuit-o altora. De cele mai multe ori însă există o îmbina¬re a celor două tendinţe şi aşa se explică faptul că oamenii se nasc cu anumite calităţi, dar şi cu anumite defecte fi¬zice sau psihice. Totuşi, de ei depinde cum îşi „orga¬nizează” destinul. Altfel spus, ei sunt cei care generează, prin faptele pe care le săvârşesc în viaţa prezentă, natura destinului lor în încarnările viitoare.
Bine, dar în felul acesta nu există practic nici un sfârşit pentru ciclul de renaşteri, am exclamat eu. Fie că facem bine, fie că facem rău, ne vom renaşte la nesfârşit pentru a consuma fructele acţiunilor noastre.

Aceasta este doar în aparenţă. Deosebirea fundamentală între faptele bune şi faptele rele este aceea că primele te apropie de Dumnezeu, pe când celelalte te depărtează de El. Salvarea sau eliberarea despre care vorbesc religiile autentice constă tocmai în resorbţia în dimensiunea care transcende chiar şi acest ciclu, aparent nesfârşit, al vieţii şi al morţii, care este precum un lanţ al dependenţei. Urmând însă calea evoluţiei, care totdeauna este sinonimă cu binele şi armonia, omul ajunge într-un târziu la capătul drumului şi atunci se petrece un act inconceptibil pentru raţiunea obişnuită; este ca o trecere, un salt în infinitul care înglobează toate lumile, dar care, în acelaşi timp, este şi în afara lor.

Nu aş vrea să divagăm acum pe această direcţie a dis¬cuţiei noastre, pentru că alta era ideea iniţială de la care am pornit. Am spus că, în exemplul comparativ pe care l-am ales, cel care s-a iniţiat în tainele alchimei ajunge la un anumit nivel de înţelegere a acestor taine în existenţa respectivă, după care el moare, iar sufletul lui se va proiecta o perioadă de timp în una dintre lumile subtile ale planului astral.

Cu toţii translatăm în planul astral după ce murim în planul fizic? am întrebat eu, dornic să-mi lămuresc acest aspect pe care nu-l înţelesesem.

Acest lucru este valabil pentru cele mai multe fiinţe umane, deoarece planul astral este prin excelenţă un plan al emoţiilor şi al manifestării de natură psihică, iar acestea, aşa după cum ştii, reprezintă latura fundamentală care defineşte viaţa unei fiinţe umane.

Totuşi, dacă unele din¬tre fiinţele umane au ajuns deja la un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral. De pildă, la nivelul planului cauzal nu mai există practic nimic din ceea ce noi am putea asocia imaginii sau gândirii obişnuite.

Mintea este atunci complet transcensă, iar cunoaşterea nu mai este un act discursiv, ci unul total şi simultan. Acolo conştiinţa individuală are acces chiar la arhetipurile Creaţiei şi la cauzele care fac să se manifeste lucrurile şi fenomenele în planurile inferioare, până la cel fizic. De aceea, cel care există în acest ultim plan al manifestării extrem de elevat, poate să controleze orice în lumea manifestată deoarece atunci el poate „să facă şi să desfacă”, încă de la originea cauzală, orice acţiune, plan sau intenţie.

Problema este valabilă şi în sens invers: dacă o fiinţă a săvârşit în existenţa ei terestră greşeli mari, cum ar fi acte reprobabile de despotism, de oprimare psihică şi fizică a altor oameni sau dacă a făcut crime ori s-a pretat la acţiuni foarte violente, atunci sufletul ei va fi atras în mod inexorabil după moartea fizică spre dimensiunile întunecate, infernale ale planului astral inferior, unde va trebui să plătească pentru acţiunile comise. Nu mă înţelege greşit, nu este vorba despre o damnare eternă, dar totuşi astfel de fapte atârnă foarte greu în balanţa destinului personal şi tocmai de aceea intervalul de timp în care ele sunt compensate în infernuri apare, în ani tereştri, ca fiind foarte lung.

O situaţie mai deosebită este în cazul celor care se sinucid, deoarece atunci suferinţa lor este extrem de îndelungată, iar regresul pe scara evoluţiei este conside-rabil, într-o astfel de situaţie dramatică, sufletul cu greu realizează că un singur gest nesăbuit din viaţa lui terestră 1-a costat mii de ani de suferinţă şi de involuţie. Dacă el ar fi fost capabil să-şi ofere înapoi viaţa pe care tot el şi-a luat-o, atunci nu ar fi fost o problemă prea mare.

Însă lucrurile nu sunt aşa şi tocmai de aceea chinurile pe care trebuie să le îndure un suflet sinucigaş sunt cumplite. Actul sinuciderii reprezintă, în esenţă, actul negării de sine dus la extrem, ceea ce este cu mult mai grav decât actul ignorării scânteii divine, a spiritului divin din noi. Un ateu mai are totuşi şansa de a evolua şi a-şi modifica punctul de vedere în decursul vieţii, pe când sinucigaşul îşi curmă singur, printr-un act de voinţă proprie, foarte egoistă, şansa care i-a fost dată pentru a evolua în acea existenţă.

El nu a înţeles un aspect fundamental pe care l-am menţionat mai înainte şi anume că, chiar dacă omul simte la un moment dat în viaţă că necazurile, suferinţa şi problemele pe care le are tind să îl copleşească, totuşi acestea nu reflectă nimic altceva decât natura faptelor pe care el le-a săvârşit în trecut, iar chinurile şi viaţa mizerabilă pe care o îndură în prezent sunt, cu puţine excepţii, expresia fidelă a suferinţei pe care el a provocat-o altora. Prin urmare, actul lui nesăbuit este o tentativă egoistă de a înşela destinul, mai bine zis de a-l ocoli, gândind că în acest fel el nu va mai avea de îndurat. De aceea, gravitatea actului de sinucidere este foarte mare şi constituie un obstacol major în evoluţia omului, poate cel mai mare dintre toate.

Pe de altă parte, unele suflete care au fost foarte ataşate de bunurile materiale în viaţa lor terestră sau care au fost foarte zgârcite şi meschine în relaţiile cu ceilalţi rămân o perioadă destul de lungă în imediata vecinătate a locurilor şi bunurilor de care s-au ataşat, la nivelul planu¬lui eteric, care după cum ştii este situat ca frecvenţă de vibraţie între planul fizic şi cel astral.

Starea acestor suflete este abulică, deoarece ele nu realizează ce se petrece cu ele şi singurul gând care le domină atunci este cel al dorinţei de a se reîntoarce la lucrurile, posesiunile materiale sau chiar la fiinţele de care au fost foarte ataşate în timpul vieţii lor fizice.

Ele rămân mult timp în acest plan subtil, care se află în imediata vecinătate a planetei noastre, fiind mereu cufundate într-o atmosferă sumbră, ca o ceaţă densă. Din când în când, datorită dorinţelor lor grosiere şi ataşate de bunurile lumeşti, ele bântuie prin zonele respective sub, o formă ectoplasmatică, ce repro¬duce mai mult sau mai puţin fidel forma trupească pe care au avut-o în existenţa lor terestră anterioară.

Această condiţie jalnică poate să dureze uneori chiar sute de ani până când, încetul cu încetul, înţelegerea lor începe să facă treptat lumină în crepusculul de care erau înconjurate şi astfel ele sunt eliberate din strânsoarea ataşamentelor pe care le aveau. Acesta reprezintă un exemplu tipic de consumare a unui gen de karma de ataşament. După aceea, sufletul respectiv accede la un nivel astral care este mult superior condiţiei penibile în care el s-a aflat până atunci, în planul eteric.

Desigur, acel nivel al planului astral va fi în deplină concordanţă cu alte aspecte care corespund destinului particular al sufletului şi, după ce va mai rămâne acolo un timp, consumându-şi meritele speci¬fice pe acel nivel al astralului, el se va reîncarna în planul fizic şi procesul reîncepe, dar de la un nivel superior al experienţei individuale.
Bun, am spus eu. Acum este clar, dar viaţa din planurile subtile durează la fel de mult ca viaţa pe care o trăieşte un om obişnuit în plan terestru? Pentru că ai spus că după moartea trupului, fiecare suflet se află o anumită perioadă de timp în unul din planurile subtile ale mani¬festării.

Timpul, ca energie subtilă universală, este perceput în mod diferit în planuri diferite ale Creaţiei. De pildă, la nivelul planului astral el nu mai are acelaşi sens, aceeaşi „curgere” ca în planul fizic. Ceea ce tu aici percepi ca fiind o durată precisă de timp, acolo ea este mult distorsionată. Cu cât planul din manifestare este mai elevat, cu atât percepţia timpului este mai nuanţată. Faptul că planul respectiv este multidimensional determină fenomene complexe de sincronicitate şi chiar de simultaneitate a evenimentelor. Timpul nu mai poate fi judecat atunci în parametrii lui „fizici”.

Durata medie a unui „sejur” astral pe care sufletul individual îl petrece între două încarnări succesive este cuprinsă între 50 şi 300 de ani tereştri, în funcţie de meritele cumulate. Desigur, sunt şi excepţii care depind de hotărârea unor foruri superioare din ierarhia entităţilor celeste, dar, în general, aceasta este perioada de timp pe care o petrec în astral cele mai multe dintre sufletele indi¬viduale, după moartea corpului lor fizic.

— Deci în exemplul tău, cel care a fost iniţiat în tainele alchimiei şi apoi moare, revine probabil în planul terestru când tu ai deja 3-400 de ani! am spus eu. Acum înţeleg sensul căii tale. Elinor m-a aprobat, înclinând uşor capul.

— Da, însă atunci eu deja am progresat destul de mult, deoarece am folosit timpul pe care sufletul lui l-a petrecut în planul astral, pentru a mă perfecţiona continuu. Atunci când, după moartea trupului, sufletul translatează într-un plan subtil, el se supune acolo unor alte tipuri de legi şi influenţe. Cel mai adesea, el nu poate să realizeze acelaşi tip de activitate principală pe care a săvârşit-o în viaţa lui pământească, deoarece în dimensiunile planului astral condiţiile şi priorităţile sunt cu totul altele decât cele din planul fizic. Totuşi, progresele şi cunoştinţele sale, care au fost dobândite în timpul existenţelor terestre anterioare într-un domeniu sau altul, sunt sintetizate în conştiinţa sa şi pot determina natura viitoarei sale încarnări.

Alchimistul din exemplul meu va reveni într-o nouă încarnare şi va parcurge repede etapele cunoaşterii pe care el a dobândit-o deja în viaţa anterioară. Apoi progresul lui în această direcţie va încetini, deoarece atunci el se va afla din nou pe un „tărâm necunoscut”, pe care trebuie să-l exploreze. Poate că îi vor mai fi necesare încă una sau două încarnări, presupunând că ţinta lui în viaţă va fi mereu realizarea spirituală prin Marea Operă Alchimică, deşi destinul are mulţi alţi vectori de influenţă care îl pot distrage de la această cale şi îi pot amâna succesul. De aceea, uneori pot trece chiar şi 15-20 de vieţi fără ca el să fi obţinut dezideratul ultim.

Pe de altă parte, eu beneficiez de o viaţă extraordinar de lungă într-un corp fizic perfect sănătos şi echilibrat şi nu sunt nevoit să reiau din nou şi din nou procesul învăţării şi al cunoaşterii din fiecare etapă a vieţii, începând cu copilăria şi sfârşind cu senectutea. În plus, conştiinţa mea nu este supusă uitării periodice, dintre două încarnări suc¬cesive, ci progresul meu în arta alchimiei tinde să urmeze un flux continuu, ascendent.

Aşa se explică faptul că am posibilitatea să obţin Piatra Filozofală în câteva sute de ani de studii şi experimente, pe când un om obişnuit, par¬curgând „traseul” comun al morţii şi renaşterii, ar avea nevoie de cel puţin 3-4000 de ani pentru aceasta, consi¬derând că el s-ar bucura mereu de condiţii optime de viaţă, că ar avea un destin foarte favorabil şi că ar fi deosebit de inspirat şi intuitiv în efectuarea experienţelor sale alchi¬mice, însă acestea reprezintă condiţii ideale care rareori se îndeplinesc. Cel mai adesea, omului îi sunt necesare câte¬va zeci de mii, sute de mii ori chiar milioane de ani pentru a se desăvârşi spiritual.

Dacă el ar avea mereu, la fiecare încarnare, conştiinţa duratei cosmice a periplului său prin manifestare, de la un plan la altul al acesteia, fără îndoială că ar fi cuprins de o adâncă deznădejde, care i s-ar părea de nesuportat. Dar mecanismul automat al uitării, care intervine de fiecare dată atunci când el revine într-o nouă existenţă în planul fizic, îl apără de această teribilă angoasă.

Desigur, această „uitare” este necesară şi totodată corelată cu faptul că, dacă ne-am aminti toate acţiunile din trecut – unele dintre ele cumplite – psihicul nostru, care încă este labil şi nepregătit să înţeleagă în profunzime sem¬nificaţia acestor aspecte, aproape sigur ar ceda şi atunci evoluţia noastră ar fi compromisă pentru o mare perioadă de timp.

Iar atunci când suntem într-adevăr capabili să ne percepem vieţile anterioare, deja ne aflăm la un nivel înalt de evoluţie spirituală care ne permite o abordare mult superioară a menirii şi a condiţiei noastre în univers. Atunci viziunea noastră este unitară, iar cauzele sunt per¬cepute în aspectul lor global, nu parţial.

— Da, se pare că avantajul de a trăi foarte mult timp în corpul fizic este evident, am admis eu. Într-un fel, cel care renaşte mereu şi mereu în planul fizic este nevoit să treacă prin aceleaşi faze ale vieţii şi chiar poate fi deturnat de la calea pe care a abordat-o cu mai multe vieţi înainte. Această perpetuă mişcare „în sus şi în jos” poate să devină ceva obositor, dar face parte tot din destinul nostru. Chiar faptul că tu ai fost ales de strămoşul tău pentru a duce tradiţia mai departe, beneficiind totodată de o viaţă lungă de aproape două mii de ani, face parte din destinul tău.

Am reflectat şi eu de multe ori asupra acestui aspect şi fără îndoială că aşa este; este clar că un anumit tip de merite pe care le-am dobândit în vieţile anterioare a facilitat situaţia în care mă aflu în prezent. Totuşi, în virtutea aceleiaşi legi cosmice a destinului, sunt aproape sigur că am avut anumite legături cu această cale în existenţele mele din trecut.

De obicei, grupuri mai mici sau chiar mai mari de suflete individuale se atrag aproape irezistibil pe ecranul vieţii şi al timpului în virtutea faptului că ele sunt legate unele de altele prin trăiri, fapte sau cunoştinţe comune. Din această cauză, un mare procent din sufletele care se reîncarnează întâlnesc în noua lor viaţă persoane de care, într-un fel sau altul, au fost legate în alte existenţe. Aceste conexiuni reciproce sunt necesare în virtutea legii de compensare a faptelor şi „datoriilor” pe care unii le au pentru alţii.

Prin urmare, imaginându-mi un anumit scenariu, e posibil să fi fost ucenicul unui preot din vechime care deţinea acest secret teribil al longevităţii sau să fi ajutat cu ceva la menţinerea acestei tradiţii speciale. Totuşi ipoteza mea nu este obligatorie, pentru că aş fi putut cumula anumite merite spirituale care să conducă la situaţia actuală din viaţa mea, practicând chiar şi alte virtuţi sau credinţe religioase, decât calea pe care o urmez acum. Aceste aspecte îmi rămân deocamdată învăluite în mister.

Ştiu prea bine că unii oameni posedă capacitatea extraordinară de a-şi „vedea” existenţele lor anterioare. Mă întreb dacă aceasta semnifică un anumit tip de clarviziune…
— Bineînţeles că aceasta semnifică o capacitate de clarviziune, a spus Elinor. O astfel de persoană are acces la un nivel superior al conştiinţei, care înglobează o dimensiune foarte înaltă a Creaţiei. Această dimensiune se referă la „înregistrările” de care îţi spuneam, deoarece nimic, niciodată, nu este distrus fără urmă şi nu se pierde în neant.

Am vrut să clarific mai bine acest aspect.
Cezar mi-a vorbit despre clişeele akasha-ice, care sunt precum un fel de „bandă uriaşă de înregistrare” la nivel subtil pentru tot ceea ce se petrece în univers. Conştiinţa omului trebuie să aibă acces la aceste clişee pentru a-şi aminti existenţele anterioare?

În cazul puterii de vizualizare a existenţelor anterioare este chiar ceva mai mult decât atât, deoarece atunci este implicat şi un anumit gen de control mental. Desigur, această putere are şi ea diferite faze de măiestrie; dacă la început se manifestă doar sporadic şi parţial, pe măsură ce progresăm spiritual ea devine stabilă şi chiar poate fi manifestată la voinţă. În fazele superioare, ea ne poate permite sa cunoaştem, dacă vrem, existenţele trecute şi probabilitatea celor viitoare în cazul oricărei fiinţe umane pe care o cunoaştem.

Acest aspect este util pentru a înţelege anumite cauze din trecut care au generat unele situaţii complicate din prezent. Ajungând astfel la rădăcina lucrurilor, ele pot fi rezolvate apoi foarte repede şi cu succes, îţi spun toate acestea pentru că şi eu, chiar dacă destinul mi-a dăruit o existenţă specială, mă confrunt totuşi cu multe „provocări”, tendinţe sau impulsuri care mă pot abate de la calea ce mi-a fost trasată.

Această ultimă observaţie a lui Elinor era în conformi¬tate cu propriile mele concluzii.
— M-am gândit şi eu că nu poate fi aşa uşor, am spus. în definitiv, viaţa foarte lungă nu te scuteşte absolut deloc de efectele acţiunilor tale, dar îţi oferă posibilitatea să le ajustezi „din mers”, fără sincope.

— îmi folosesc viaţa foarte lungă pentru a evolua spi¬ritual, mă aprobă Elinor. Atât din ceea ce mi-a spus stră¬moşul meu, cât şi din experienţa pe care eu însumi am acu¬mulat-o până acum mi-am dat seama că, practic, nu am de ales. Aş putea bineînţeles să mă lansez în alte tipuri de activităţi; aş putea, de pildă, să urmăresc să strâng averi uriaşe, dar acest aspect nu este deloc relevant, mai ales în cazul meu, deoarece mi-a fost lăsată o moştenire financia¬ră şi materială fabuloasă.

Cu toate acestea, majoritatea oamenilor preferă să-şi petreacă aproape toată viaţa – şi aşa destul de scurtă – pe care o au la dispoziţie pentru a dobân¬di averi, lux şi bogăţie. Nu vreau să par acum un filozof depăşit, dar ştii prea bine cât de efemere sunt achiziţiile materiale: ceea ce ai acum poate să dispară în momentul următor. În lupta acerbă pentru avuţii, simţurile amorţesc, caracterul este corupt, iar mintea îşi pierde din claritate. Toate acestea sunt în schimbul unei iluzorii senzaţii de activitate trepidantă în afaceri sau a unor condiţii trecă¬toare de lux exagerat, care în realitate nu reuşesc altceva decât să,.moleşească” spiritul.

Cei bogaţi îşi dau seama de aceasta în forul lor lăuntric, dar refuză să recunoască deschis pentru că atunci ei pur şi simplu nu ar şti ce altce¬va ar putea să mai facă în viaţă, în afara relaţiilor, a afa-cerilor şi a competiţiei care de multe ori distruge, nu sti¬mulează. Atunci ei s-ar simţi complet descoperiţi, inutili în societate şi dezorientaţi, ceea ce, de exemplu, poţi remar¬ca la oamenii de afaceri care au dat faliment.

Ei sunt inca¬pabili să se relaxeze sau să conceapă viaţa în alţi termeni decât cei ai afacerilor, legăturilor şi intrigilor, chiar şi atunci când se află în concediu. Nu ştiu dacă ai observat, dar acesta este motivul pentru care mulţi oameni de afaceri refuză chiar să-şi ia concediu de odihnă, justificându-se mereu prin faptul că au de rezolvat probleme care nu suferă amânare.

Dezorientarea lor şi neputinţa de a înţelege altceva de la viaţă, în afara mediului specific de afaceri, este singurul efect pe care 1-a produs lupta acerbă pentru îmbogăţire. Situaţia este cu adevărat dramatică în cazul celor foarte bogaţi sau al unor politicieni; acestora le place să creadă că trăiesc în aşa-zisul „high-life” al soci¬etăţii, pentru că o dată ce au „gustat” din această tentaţie ademenitoare le vine mai apoi foarte greu să se dezobişnuiască de ea.

Percepţia lor corectă asupra realităţii lucrurilor este atunci profund modificată, iar dezideratul lor în viaţă devine acela de a rămâne „în top”, de a impre¬siona prin bogăţie, relaţii şi posibilităţi materiale, aspecte care ţin evident de un nivel impur şi grosier al conştiinţei. Fuga lor de ei înşişi este atunci susţinută chiar de ideolo¬gia sistemului modern de cultură şi educaţie, care îi încu¬rajează să creadă că, în afară de aceste ţeluri materiale pe care un om ar trebui să le aibă în viaţă, nu mai există altce¬va: nu există Dumnezeu, nu există spirit divin, nu există o lege a compensaţiei după moarte, nu există reîncarnare pentru a face posibilă această compensaţie a faptelor,

— în plus, aceste idei sunt propagate dinadins pentru a obţine anumite scopuri viciate, am adăugat eu. Situaţia mi-a fost descrisă foarte clar de Cezar, atunci când mi-a povestit de întâlnirile lui cu senior Massini.
Elinor şi-a înclinat în semn afirmativ capul, dez¬voltând mai apoi subiectul:

— Explicaţia îndoctrinării materialiste şi ateiste în lume, care este susţinută aproape cu disperare de organismele puterii, este foarte simplă: dacă oamenii ar fi îndemnaţi să realizeze că menirea lor este cu totul alta în existenţa pe care o trăiesc şi dacă ei ar înţelege cu adevărat că
natura faptelor pe care le săvârşesc implică mai apoi – uneori chiar în aceeaşi viaţă sau, dacă nu, atunci în vieţile următoare – o foarte exactă „replică” în ceea ce-i priveşte, atunci fără îndoială că priorităţile lor ar deveni cu totul altele.

Maturitatea în gândire şi înţelegerea acestor aspecte i-ar determina atunci să fie mult mai responsabili faţă de ceea ce îşi propun în viaţă, i-ar stimula să aibă mult mai multă libertate de gândire, iar aceasta ar duce inevitabil la modificarea unui raport însemnat de forţe pe planetă, deoarece oamenii nu ar mai putea fi manipulaţi atât de uşor. Interesul pentru planul material s-ar diminua în mod considerabil; prin urmare, consumul de mărfuri ar fi şi el cu mult mai mic, adaptat doar necesităţilor fireşti şi nicide¬cum în exces, aşa cum este în prezent.

Bineînţeles, dacă oamenii cumpără mai puţin şi sunt interesaţi mai mult de aspectele ezoterice şi spirituale ale vieţii lor, atunci încasările scad în mod vertiginos şi o dată cu ele scade şi puterea liderilor şi a oamenilor bogaţi de a controla şi de a manipula prin intermediul banilor. Practic vorbind, atunci s-ar realiza o înnoire a întregii societăţi de pe principii reale şi corecte, însă la ora actuală acest lucru este cel mai puţin dorit de către organizaţiile oculte care dirijează des¬tinul omenirii.

Referitor la acest aspect, există persoane care, pline de importanţă şi emfază, afirmă că toate ideile despre marea conspiraţie mondială, despre controlul maselor şi despre manipularea oamenilor sunt nişte inepţii, lipsite de funda¬mentare şi de dovezi concrete.

Din păcate, aceste fiinţe umane fac în acest fel dovada unui substrat psihologic care este plin de frică şi de egoism; considerând că vorbesc în numele celor mulţi şi serioşi, ele, de fapt, îşi exprimă în mod indirect angoasa şi sentimentul de insecuritate pe care îl resimt acut în profunzimile fiinţei lor.

Totuşi, pentru cei care sunt înzestraţi cu bun simţ şi au capacitatea de a discerne corect, semnalele pe care ei le primesc din exterior şi modalitatea în care se desfăşoară evenimentele la nivel mondial sunt suficiente pentru a-i convinge de panta pe care se află în prezent umanitatea şi de a-i determina să acţioneze, fiecare după posibilităţile pe care le are, pentru a da un nou curs şi o nouă orientare destinului omenirii. Dacă observi cu atenţie, tocmai în aceasta constă „lupta” teribilă pe care cei puţini, dar având cu ei puterea supremă a cunoaşterii spirituale, o poartă cu cei deviaţi de pe această cale, care caută să atragă omenirea către haos şi decădere.

Ştiam prea bine aceste aspecte din memorabilele dis¬cuţii pe care le avusesem cu Cezar. L-am întrerupt pe Elinor, urmărind să punctez un anumit aspect.
— Sunt mulţi oameni care ştiu aceste lucruri şi observă cu luciditate starea de fapt. Totuşi, majoritatea lor se lasă cuprinşi de un sentiment de tristeţe şi depresie în legătură cu aceasta, ceea ce înseamnă o mare greşeală. În definitiv, lumea pe care o percepem este într-o continuă mişcare şi transformare; orice am face, nu putem opri fluctuaţia şi instabilitatea ei, însă o putem orienta totuşi în direcţia dorită, adică spre bine şi armonie. Agitaţia lumii provoacă, de asemenea, şi agitaţia minţii noastre şi aceasta este chiar condiţia acelora care, precum orbii, intră fără să vadă într-o încăierare; ca şi ceilalţi, vor suferi şi ei, dar nu vor şti cum să iasă de acolo.

După părerea mea, pentru a rezol¬va acest punct dureros este necesar să ne modificăm ati-tudinea: chiar ştiind cum este lumea, din care la urma urmelor şi noi facem parte, nu trebuie totuşi să ne lăsăm atraşi sau influenţaţi de varianta pe care ea o pune la dis¬poziţie, pentru că aceasta ne provoacă suferinţă. Dacă reuşim să privim din exterior lumea, fiind totuşi în ea, înseamnă că am rezolvat problema în ceea ce ne priveşte. Cu cât mai mulţi vom reuşi aceasta, cu atât mai bine va fi pentru întreaga umanitate, deoarece o astfel de atitudine este profund spirituală şi ne apropie de adevăr. Să ştii că am discutat cu Cezar de mai multe ori cu privire la acest aspect.

Mi-a spus că una dintre cele mai eficace metode de a fi înăuntrul, dar cu toate acestea şi în afara lumii este aceea de a înţelege în profunzime legile după care ea funcţionează. Când ai vorbit despre destin, mi-am spus că înţelegerea corectă a caracteristicilor sale poate să-l scutească pe om de un lanţ aproape nesfârşit de suferinţe. – într-adevăr, de cele mai multe ori destinul este asociat cu suferinţa, iar suferinţa, aşa după cum ştii, se datorează săvârşirii în trecut a unor acţiuni rele, pentru care omul trebuie să plătească.

Acest fapt elementar este totuşi de neacceptat pentru majoritatea oamenilor, dar ţi-am explicat motivele ascunse din subconştientul lor, care îi determină să prefere varianta „fac ce vreau, nu tre¬buie să dau socoteală pentru nimic”. În definitiv, e o pro¬blemă de conştiinţă: dacă ei reuşesc să-şi „adoarmă” conştiinţa, atunci nu vor fi nevoiţi să mai dea socoteală pentru faptele nevirtuoase pe care le săvârşesc şi care atunci i-ar putea face să se simtă jenaţi şi să aibă un senti¬ment de insatisfacţie.

Cu cât „ocultarea” conştiinţei lor e mai mare, cu atât orbirea lor faţă de acţiunile pe care le realizează e mai mare. Astfel, ei ajung să nu mai discearnă între ceea ce este o virtute şi o non-virtute. De multe ori se declară chiar contrariaţi, neînţelegând de pildă ce poate fi rău în a minţi, în a înşela, în a escroca, în a falsifica sau chiar în a recurge la violenţă, pentru că, potrivit menta¬lităţii lor, „aşa se face în afaceri” şi „toată lumea ştie asta, dar nimeni nu o recunoaşte”.

Această luptă penibilă şi aproape continuă pentru a dobândi bani, putere sau faimă este lipsită de sens în esenţa ei, în primul rând pentru că toate acestea nu sunt durabile, iar în al doilea rând pentru că ele generează noi şi noi legături de destin, care trebuie în mod obligatoriu să fie „plătite”. Orientalii numesc acest „angrenaj”: karma. Nu mă îndoiesc că ştii prea bine sem¬nificaţia acestui termen, care în linii mari se referă la legă¬tura dintre cauză şi efectul ei.

Totuşi, karma este o noţiune foarte complexă. Gândeşte-te că, de multe ori, există mai multe cauze care determină acelaşi efect. De pildă, faptul că tu ai venit să te întâlneşti cu mine, a implicat un cumul de mai multe condiţii: să fii sănătos, deoarece ar fi fost posibil să te îmbolnăveşti grav chiar cu o zi înainte; să vii în condiţii sigure cu maşina sau cu orice alt mijloc de transport până aici, pentru că pe drum s-ar fi putut petrece un accident grav în care să fii implicat; să ai interesul necesar pentru a discuta cu mine; să găseşti adresa respectivă, pentru că te-ai fi putut rătăci şi desigur că mai există multe alte cauze secundare care au făcut posibilă această întâlnire.

Chiar dacă mulţi consideră aceste aspecte ca fiind neconcludente, ca şi cum ele ar fi ceva de la sine înţeles, lucrurile nu sunt totuşi aşa, deoarece fiecare element are o justificare, are un sens şi conduce spre ceva coerent în viaţă. De aceea nu este deloc întâmplător cum acţionăm, fie că o facem cu trupul, cu vorba sau doar în gând.

Oricare din aceste modalităţi de acţiune pe care le avem la dispo¬ziţie generează în mod automat un „răspuns” în destinul nostru viitor, adică în karma noastră. Aceste „răspunsuri” construiesc o rezultantă clară a destinului nostru viitor, care este predominant bună sau rea. Uneori, atunci când este necesar, „răspunsul” la acţiunile noastre de un anumit gen este atât de rapid şi evident, încât el nu mai lasă loc îndoielii în ceea ce priveşte existenţa legii universale a des¬tinului. Cu toate acestea, mulţi ignoră chiar şi astfel de semnale foarte clare.

— Aceasta în ciuda faptului că ei suferă, am spus eu. Toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nimeni nu doreşte să se chinuiască; pentru asta trebuie să observăm cauzele care conduc la starea de fericire şi să le comparăm cu cele care conduc la starea de suferinţă. În principiu este simplu, dar chiar şi acest efort se dovedeşte de multe ori prea mare pentru fiinţele umane.”[1]

SURSE

1. Radu Cinamar – 12 zile o initiere secreta in taramul tainic al zeilor, editura Daksha.
2. Foto: Internet