În 1938, doctorul elvețian Albert Hofmann a descoperit LSD-ul întâmplător

by Departamentul Național de Informații (DNI) · luni, 11 martie 2019

Distribuie!

„Fostul director al CIA, Richard Helms, definea experimentele MK-Ultra drept un program pentru obtinerea controlului asupra comportamentului uman, de „control al creierului” („mind control”), realizat prin utilizarea secreta a unor materiale chimice si biologice.

Printre substantele chimice, LSD-ul avea unele proprietati de a „reprograma personalitatea umana” considerate de Agentie demne de toata atentia. Alaturi de LSD, hipnoza, implantul electronic in creier sau parapsihologia au fost studiate intens atat de CIA cat si de US Army, si aplicate pe timp de pace sau de razboi.

Experimentele MK-Ultra – de care ne-am ocupat amanuntit intr-un numar anterior din „Dosare ultrasecrete” – au debutat in 1953 (in cursul razboiului din Peninsula Coreea) si au fost oficial intrerupte in 1964, dar se pare ca au continuat, sub o alta codificare, MK-Search, pana in 1973. In cartea lor, „Acid Dreams” („Vise acide”) – New York, Grove Press, 1985 -, Martin Lee si Bruce Shlain au notat: „Un numar surprinzator de mare de veterani ai miscarii hippie sunt convinsi ca CIA a distribuit LSD pletosilor pentru ca miscarea lor sa nu capete o tenta prea revolutionara.”

Este doar o observatie de bun simt, dar daca avem in vedere numarul important de „guru”, de „pionieri ai hippie” si de „inspiratori” ai miscarii care au avut legaturi directe cu CIA am putea, mai degraba, sa spunem ca Agentia a creat „miscarea hippie” si ca a manipulat o intreaga generatie administrandu-i LSD, care, efectiv, le-a „reprogramat” multora personalitatea.

Probabil ca John Lennon stia ceva atunci cand afirma „Trebuie sa nu uitam sa multumim Armatei si CIA pentru LSD. Au inventat LSD-ul ca sa controleze oameni, dar in schimb ne-au oferit libertatea.” Desigur, Lennon se referea la libertatea „viselor acide”, provocate de drog. Faptul ca CIA a fost intens implicata, in anii ’60, in raspandirea sub diferite forme a LSD-ului in societatea americana, a atras si imperativul controlarii pietei drogurilor.

Ronald Stark, unul dintre cei mai mari distribuitori de LSD in anii ’60, a fost agent operativ CIA, infiltrat mai tarziu in cadrul miscarii teroriste italiene. Stark a „prezis”, foarte exact, asasinarea premierului Aldo Moro si dupa ce judecatorul Giorgio Florida l-a condamnat pe Stark pentru trafic de arme si droguri – afirmand, printre altele, ca exista „dovezi impresionante” ca Stark a lucrat pentru CIA „din 1960 incoace” – el a fost, ulterior, eliberat. Acest personaj ubicuu al CIA reapare insa in 1982, in Olanda, arestat in legatura cu o retea de droguri condusa de un olandez, Dick Van Dick, si un italian, Guido Garelli. Condamnat din nou, Stark este extradat in SUA, unde compare intr-un proces legat de traficul de droguri al organizatiei „Fraternitatea iubirii eterne”.

Surprinzator, in decembrie 1983 insusi ministrul Justitiei SUA intervine si il exonereaza de orice acuza pe Ronald Hadley Stark. Am staruit putin asupra acestui personaj pentru ca misiunea sa acopera doua decenii de implicare in traficul de droguri si terorism sub acoperirea CIA, cea care, in 1983, a intervenit pentru a-si exonera agentul. Fosta sa mana dreapta de la „Fraternitatea iubirii eterne” – Tim Scully – nu neaga, in cartea „Acid Dreams”, apartenenta lui Stark la CIA: „Se prea poate ca el sa fi fost angajat de o agentie americana de spionaj, care dorea sa vada cat mai multe droguri pe strada.”

In 1973, inainte de „debarcarea” sa din fruntea CIA, Richard Helms a ordonat distrugerea multor documente legate de MK-Ultra. Autorii Lee si Shalin sustin in „Acid Dreams” ca printre acestea se afla si un manual CIA intitulat „Unele implicatii non-psihedelice”.

Despre succesul acestor experimente, istoria ultimilor 50 de ani o poate atesta, daca ne gandim, de pilda, la seria „asasinilor programati” din SUA – contestata, nu intamplator – la secte si „biserici”, ca Secta Moon si Biserica Scientologica, pentru care „brainwashing”-ul (spalarea creierului) si reprogramarea personalitatii erau un lucru obisnuit.

LSD-ul – acidul lisergic dietilamid – a fost descoperit printr-o pura intamplare. In 1938, doctorul elvetian Alfred Hofmann de la compania „Sandoz” cauta un analeptic – ergotomina – al circulatiei cand a descoperit LSD-ul, fara efect, de altfel, asupra sistemului circulator al animalelor testate in laborator.

De aceea, pentru moment Hofmann a uitat de descoperirea sa. Tot intamplarea a facut ca – la 16 aprilie 1953 – el sa „absoarba” LSD, prin varful degetelor, „plonjand” astfel in primul sau „vis acid”. In acea perioada, CIA isi lansase programul MK-Ultra, al carui director fusese numit dr. Sidney Gottlieb, cel care avea – la acea epoca – misiuea sa descopere „serul adevarului”, care sa dezlege limbile prizonierilor de razboi si pe ale celor supusi interogatoriilor, dincolo de vointa lor.

Pana in acel moment, americanii incercasera efectele cafeinei, barbituricelor si al marijuanei. Dr. Gottlieb, care citise ceva despre efectele ciudate ale LSD, a propus studierea ca ser al adevarului si a acestei substante, iar rezultatele au fost mai mult decat incurajatoare. Initial, echipa lui Gottlieb a experimentat LSD-ul „pe propria piele”. Apoi, cand efectele au devenit spectaculoase, si alti membri ai MK-Ultra au primit sarcina sa „autotesteze” LSD-ul.

Curand a devenit o moda printre membrii echipei MK-Ultra sa testeze „visele acide”. Dar, dupa ce un agent de la „Office of Security” a sarit entuziast pe fereastra, in pline „vise acide”, sefii au hotarat sa mai domoleasca din elan, membrii echipei MK-Ultra primindu-si „doza” de LSD doar de Craciun sau la vreo aniversare. Cum observam, MK-Ultra n-a experimentat pe propria piele numai efectele LSD-ului, ci si faza de „dezintoxicare”. Edificati pe deplin asupra efectelor LSD, sefii CIA au hotarat utilizarea secreta a drogurilor in societate.

General-maior William Creasy, comandantul lui „Army Chemical Corps”, a inteles repede ca produsele psihoactive de tipul LSD pot deveni in viitor adevarate arme chimice, daca sunt folosite nu doar in bordeluri, ci si in retelele publice de apa, de exemplu. Intr-un interviu acordat revistei „This Week” („Saptamana aceasta”), in mai 1959, generalul Creasy considera ca folosirea LSD-ului in reteaua de apa publica este mult mai acceptabila decat un bombardament. „De ce sa ucizi daca nu este necesar?”, se intreba candid Creasey.

Lee si Shalin scriu, in „Acid Dreams”: „Generalul maior Cresey tinea seama de faptul ca in Statele Unite erau interzise testele, pe scara mare, cu mijloace psihochimice. Am incercat, totusi, s-o fac sub un anumit pretext, sa vad ce se intampla daca, de exemplu, introduci LSD in reteaua de apa subterana. Am fost refuzat insa sub pretexte care mie mi s-au parut, totdeauna, putin absurde.”

Nu CIA, ci „Army Chemical Corps” a lansat mai tarziu „BZ” – benzilat chinuclidinil -, un „superhalucinogen” ale carui efecte se spune ca dureaza trei zile, dar indivizii resimt dureri de cap, dezorientare, halucinatii audio si vizuale, de fapt, sase saptamani. Doctorul Van Sim, de la „Chemical Research Division” a CIA, a fost intrebat in legatura cu testarea pe propria piele a halucinogenelor: „Intrati in stare de exuberanta sau faceti calatorii acide dintr-o pura datorie patriotica?”

Dr. Sim, care s-a expus de multe ori testand efectele halucinogenelor, le-a raspuns: „Nu, n-am incetat niciodata sa le testez primul.” Tot dr. Sim le-a rezumat experienta proprie cu „BZ” astfel: „Am fost distrus trei zile. Ma prabuseam permanent, asa ca cei de la laborator au pus pe cineva sa mearga dupa mine cu o saltea.”

Mai tarziu, dr. Van Sim a primit „Decoratia pentru Serviciul Civil Exceptional”, motivarea oficiala fiind ca „s-a expus drogurilor periculoase si a riscat grave afectiuni.” Dupa dr. Van Sim, 2800 de militari din US Army s-au expus efectelor „BZ”, in scop de testare. Multi dintre acestia erau, insa, in deplina cunostinta de cauza. La „Air Force” exista marturia unui parasutist, Robert Bowen, care descrie starea unui coleg caruia i se administrase superhalucinogenul „BZ”: isi pierduse controlul muschilor si judecata coerenta. „Ultima data cand l-am vazut, facea dus cu tigara in gura”, remarca Bowen.

Tot anii ’60 au fost aceia ai comploturilor CIA pentru asasinarea unor sefi de state. Senatul amerian a luat in discutie aceasta activitate clandestina a CIA abia dupa scandalul „Watergate”: in 1975 Senatul a dezbatut Raportul „Comploturi vizand asasinarea unor lideri straini” (Era o perioada de „rafuiala” cu CIA, dupa trei decenii de secretomanie). Printre comploturi, Senatul american a descoperit si vreo opt tentative de asasinare a liderului comunist cubanez Fidel Castro, „El Lider Maximo”.

In august 1960, de pilda, „Office of Medical Service” din cadrul CIA a „tratat” o cutie continand trabucurile favorite ale lui Castro cu o toxina foarte puternica: numai fumul emanat de trabuc putea ucide pe liderul cubanez in cateva secunde! Planul consta in a-i plasa cutia cu trabuce lui Castro ca „dar”, in toamna, cand liderul cubanez urma sa vina la New York, la sesiunea ONU.

Se pare ca „New York Police Department” a dejucat, fara sa vrea, planul, dupa ce fusese informata ca trabucele oferite in dar lui Castro contin explozibil! In acelasi timp, „Technical Services Division” din cadrul CIA avea un alt proiect, mai putin pretentios dar poate mai spectaculos: un super-halucinogen (probabil „BZ”) fusese introdus in trabuce, astfel ca Fidel sa „delireze” in public, compromitand grav Cuba si „revolutia” si deschizand lupta pentru succesiune la Havana.

O alta „gaselnita” a CIA a fost si pulverizarea in pantofii lui Castro a sarurilor de taliu, un depilator extrem de puternic ce l-ar fi lasat pe „El Lider Maximo” fara plete, barba si par pe corp, compromitandu-l astfel total in ochii cubanezilor, care il vedeau la acea vreme ca pe un fel de „amant latin”. Deoarece Castro avea o adevarata pasiune pentru scufundari la mare adancime, CIA l-a insarcinat pe avocatul Desmond Fitzgerald ca, dupa tratativele pentru eliberarea prizonierilor din Golful Porcilor, sa-i ofere in „dar” un costum de scafandru al carui aparat de respirat fusese infestat, in prealabil, cu bacilii tuberculozei. In ultimul moment se pare ca operatiunea a fost anulata. In cadrul planului se prevedea si ca in golful unde Castro obisnuia sa efectueze scufundarile sa fie pus explozibil intr-o scoica. Planul a fost abandonat, ca imposibil de realizat.

Alaturi de toate aceste „tratamente” si „infestari” CIA avea si planuri de rezerva, de tipul clasicului „om cu pusca telescopica”. Alt lider pe „lista neagra” a CIA era si congolezul Patrice Lumumba, un element pro-sovietic, format la Moscova. In vederea lichidarii lui Lumumba, directorul-adjunct al CIA, Richard Bissell, i-a solicitat dr. Sidney Gottlieb o „trusa” a asasinului profesionist.

Dupa catva timp, Gottlieb i-a adus „trusa” solicitata: cuprindea agenti biologici letali, ace hipodermice si manusi de cauciuc. In 1961 dictatorul Patrice Lumumba disparea, iar fostul agent CIA John Stockwell, in cartea sa „In Search of Enemies” („In cautarea inamicilor”), relateaza ca s-a plimbat cateva ore bune cu cadavrul lui Lumumba in portbagajul automobilului sau, inainte sa se poata debarasa de el.”[1]

SURSE