Programe cu care ne-am obişnuit să decodificăm realitatea

„de Cristian Alexandru

În fiecare dintre noi se află un ansamblu de programe, atât în subconştient, cât şi la nivelul minţii conştiente; ele sunt prezente şi în structură, cât şi în gene. Multe dintre ele ne-au fost inoculate gradat prin educaţie, prin tradiţii, de către religie, prin influenţa familiei, prin tot ceea ce este în jurul nostru. Datorită acestor programe ne-am obişnuit să decodificăm realitatea doar într-un anume fel.

Dacă ne-am izola undeva în munţi alături de un sfânt sau de un mare maestru yoghin, sufit, budist, sau de orice alt tip şi am rămâne în prezenţa lui o lună, două, trei, patru, am începe să vedem realitatea în mod diferit faţă de ceea ce ştim acum. De ce? Pentru că în prezenţa lui se vor înlocui programele perceptive pe care le avem şi vom începe gradat să decodificăm lumea în mod diferit.

În acest proces de decodificare, corpul energetic al unei alte fiinţe umane devine o imagine holografică specifică pe care ne-o reprezentăm ca atare. Fiecare dintre noi existăm în această formă materială doar după ce am trecut pentru ceilalţi prin acest proces de descifrare.

În cartea sa Universul holografic, Michael Talbot relatează o situaţie atât de extraordinară, încât este foarte semnificativ să fie amintită în acest context. La o petrecere organizată de tatăl lui, a fost invitat un hipnotizator de divertisment pentru a distra invitaţii.

Într-unul din numere, hipnotizatorul îi induce unui bărbat pe nume Tom următoarea sugestie: „Când te trezesc, nu vei mai putea să-ţi vezi fata în încăpere.” Apoi hipnotizatorul a pus-o pe fata lui să stea exact în faţa lui Tom, care însă efectiv privea prin ea. După aceea, l-a adus în stare de trezire din transă (sau aşa părea), şi l-a întrebat: „Tom, îţi vezi fiica?” Tom priveşte în jur: „Nu, n-o văd”. Ea chicoteşte dar el nu o aude.

Hipnotizatorul se aşează în spatele fetei, cu ceva în mână, şi-i spune lui Tom: „Am ceva în mână, Tom. Ce am?” Tom îl priveşte uimit fiindcă pentru el era atât de evident ce avea în mână: „Ţii în mână un ceas.” Hipnotizatorul continuă: „Pe ceas e o inscripţie, Tom. Poţi s-o citeşti, te rog?” Tom s-a aplecat în faţă şi a citit inscripţia, deşi fiica lui stătea între el şi ceas.

Dacă ne raportăm la această poveste numai din perspectiva emisferei stângi, care ţine de gândirea strict raţională, putem spune: „Aşa ceva este imposibil!” Bineînţeles că din perspectiva emisferei stângi nu este posibil, dar atunci când realizăm care este natura realităţii, ne dăm seama că este totuşi posibil. De ce? Pentru că fiecare ființă umană este de fapt o construcţie energetică la acel nivel, iar dacă respectivul tată nu a decodificat câmpul energetic al fiicei sale într-o reprezentare holografică în care să o recunoască, ea pur şi simplu nu va exista în realitatea lui.

Restul din încăpere va exista pentru el în continuare, deoarece îl poate decodifica, dar credinţa pe care hipnotizatorul i-a implantat-o în creier, că fata lui nu se află în cameră, împiedică efectiv creierul lui Tom să decodifice acel câmp energetic. Ea nu intră în realitatea lui holografică, nu ocupă niciun aşa-zis „spaţiu” al reprezentării lui Tom. Dar în mod paradoxal, el va putea vedea ce se află în spatele fetei, pentru că în realitatea lui ea nici nu este acolo, în acea gamă de frecvenţă pe care o numim „lumea materială”.”[1][2]

SURSE

1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7732
2. http://www.yogamagazin.ro
3. Foto: Internet