Organizatia Vril

În anul 1919 s-a constituit organizaţia VRIL, din membrii unui ordin Templier. Aceştia au avut sediul în Germania, nu departe de graniţa cu Austria (Ramsau). Ei s-au ocupat foarte intens cu studiul sistemului solar Aldebaran.

Din ea au făcut parte reputați oameni de știință: Viktor Schanberger, Winfried Otto Schumann, Rudolf Schriever, Habermohl etc. Din societatea Vril au făcut parte și mai multe tinere femei printre care Maria Orsitsch sau Orsic și Traute Lafrenz, despre care se spune că erau foarte frumoase și că aveau părul lung, blond si ochii albastri, un semn care avea să devină distinctiv pentru membri societății Vril.

Printre aceste femei erau și mediumi care puteau să contacteze diverse entități din diverse spații. Cei mai consacrați mediumi din societatea Vril erau Maria Orsitsch și Sigrun. Membrii societății Vril aveau să intre în contact cu cei din Societatea Thule (Thule Gesellschaft) care a fost punctul de origine al partidului nazist. Unii membrii ai organizației Thule devenind mai apoi importante personaje în partidul nazist, cum ar fi Dietrich Eckart, Heinrich Himmler, Hermann Göring, Rudolf Hess și care aveau în prealabil o pregătire esoterică.

Se pare că aceste societăți esoterice Thule și Vril se întâlneau în pădurile Germaniei în anii 1920 pentru a realiza contacte cu o civilizație extraterestră localizată în Aldebaran. Această civilizație extraterestră le-a furnizat informația că cei din Aldebaran au colonizat Pământul în urmă cu 500 de milioane de ani, în regiunea Sumer.

Sistemul solar Aldebaran, care se află la o distanţă de 68 de ani-lumină de Pământ are, probabil, două planete locuite, care poartă numele de „Sumeran”.
În urma unui fenomen cosmic, soarele Aldebaran a început să se extindă, făcând imposibilă viaţa pe aceste două planete. Templierii spun că aceşti locuitori au părăsit Aldebaranul, colonizând planeta Marte din sistemul nostru solar. Marile oraşe-piramide (fotografiate de sonda Viking în 1976), precum şi faţa planetei Marte, sunt martori ai acestor locuitori înzestraţi cu o tehnică extraordinară.

Organizaţia VRIL a fost convinsă că aceşti locuitori au vizitat şi planeta noastră. De aceea şi-au propus ca temă construirea unui obiect zburător care să cerceteze universul. Trei ani, au cercetat energii alternative. Ei spuneau că o energie bazată pe explozie sau ardere este o energie distructivă şi tot ce este distructiv este de origine satanistă.

O energie constructivă, ca tot ce este constructiv, este o energie dumnezeiască. Deoarece implozia, spre deosebire de explozie, este o energie dumnezeiască. Cercetătorii acestei organizaţii, în frunte cu Victor Schanberger sau W.O. Schumann de la Politehnica din München, au preluat ştiinţa lui Johann Kepler, ştiinţa secretă a pitagoreenilor, păstrată din tată în fiu de Templieri, iar după trei ani de cercetări au început să construiască acest proiect.

În vara anului 1922, au început să construiască un obiect zburător rotund. Un disc de 8 m diametru, peste care s-a suprapus paralel un alt disc de 6,5 m diametru, având şi un al treilea disc dedesubt, de 7 m diametru. Aceste trei discuri au fost prevăzute cu o gaură în mijloc de 1,80 m diametru, în care s-a montat un agregat înalt de 2,40 m. În partea inferioară, s-a montat un pendul care ţinea discurile în balanţă.

Aceste discuri, învârtindu-se în sens invers între ele, dădeau naştere unui câmp electromagnetic de rotaţie. Ce capacitate avea această farfurie zburătoare nu se ştie; cu ea s-au făcut experimente doi ani, după care a fost demontată şi dusă în depozitul fabricii Messerschmidt din Augsburg.
În mai multe centre industriale sunt asemenea obiecte, înregistrate sub codul secret JFM.

În principiu, s-a căutat ca prin crearea unui câmp puternic de energie să se creeze o independenţă faţă de forţele cosmice cum sunt: gravitaţia, electromag-netismul, razele distale, materia, microcosmosul.
În iunie 1934, Schanberger a primit sprijin din partea lui Hitler şi misiunea de a lucra mai departe acest proiect. Sub conducerea lui Schumann, s-a construit în fabrica de avioane Arado din Brandenburg primul obiect zburător rotund experimental RFZ 1.

Acest avion s-a ridicat vertical 60 m, după care a început să danseze câteva minute; sistemul de conducere Arado 196 s-a dovedit ineficace. Cu mare greutate a reuşit pilotul Lolthar Waiz să aducă pe pământ acest obiect. El a reuşit să sară din cabină, înainte ca discurile care se roteau vertiginos să rupă în bucăţi întreaga maşină.

Spre sfârşitul anului 1934, a fost gata prototipul RFZ 2, care era prevăzut cu o comandă de impuls magnetică de 5 m diametru şi avea următoarele caracteristici de zbor: cu cât viteza era mai mare, contururile optice deveneau confuze, în culorile tipice ale UFO, roşu, oranj, galben, verde, alb, albastru sau violet, în funcţie de viteză.

În 1941, RFZ 2 a fost fotografiat în sudul Oceanului Atlantic, în timpul zborului spre Polul Sud. Tot în 1941, s-a încercat să fie folosit ca avion de recunoaştere, în Anglia. Nu a putut fi folosit ca avion de luptă, pentru că zborul permitea viraje numai la 90, 45 sau 22°30′. După acest succes, organizaţiei VRIL i s-a dat un câmp de experimentare propriu în Branderburg.

La sfârşitul anului 1942 s-a construit VRIL 1, de 11,5 m diametru, cu o viteză de 2900 km/h. La schimbarea cursului cu 90°, piloţii nu erau afectaţi. Din acest model s-au construit 17 bucăţi, multe fiind prevăzute cu o cupolă de sticlă. În acest timp, s-au construit V7 şi RFZ 7, o combinaţie de discuri rotative şi motoare convenţionale. RFZ 7 avea un diametru de 42 m şi a fost construit de grupurile Schriever-Habermohl şi Miethe-Belluzo.

La o aterizare la Polul Nord, una dintre aceste nave s-a distrus.
Un alt aparat RFZ 7 a fost fotografiat mai târziu, lângă Praga. În iulie 1941, ambele grupuri de constructori au construit un corp zburător rotund, RFZ 7T, care s-a dovedit foarte bun.

În interiorul SS-ului a existat un grup, care se ocupa de energii alternative, pentru a nu mai fi dependenţi de petrol. Căpitanul inginer Coler a construit un motor numit Thule-tachionator. În august 1939, s-a dat pentru zbor RFZ 5, numit şi „Hanebu I” cu 8 oameni la bord şi viteza de 4800-17000 km/h; a fost echipat la bord cu 2 tunuri de 6 cm şi 4 MK 106.

În 1942 a urmat Hanebu II, cu un zbor de 55 ore, 9-20 persoane la bord şi o viteză de 6000 km/h. Au existat planuri pentru un avion VRIL 7 cu spaţiu mare şi un diametru de 120 m. După scurt timp, s-a construit Hanebu III, prototipul cel mai superb, 71 m diametru, care a fost filmat în zbor.

Capacitatea era de 32 de oameni, un zbor permanent de 8 săptamâni şi 7000 km/h viteză, ajungând în cazuri excepţionale şi la 40.000 km/h.
CIA şi serviciul englez de informaţii cunoşteau aceste lucruri, numind aceste obiecte „Foo-Fighters”. Ei urmăreau încă din 1942 dezvoltarea acestor avioane.

Au mai fost construite aşa-numitele „broaşte ţestoase zburătoare”, fără oameni la bord, cu menirea să deranjeze orice circuit electric. Particularitatea, la apariţia unui UFO, este întreruperea oricărui curent electric. Wendell C. Stevens, pilot al Forţelor Aeriene ale SUA, descrie că în timpul celui de al doilea război mondial, a văzut Foo-Fighters de culoare gri-verde sau roşu-portocaliu, care zburau câteodată la distanţe foarte mici de alte avioane.

La începutul anului 1943 a fost proiectat un avion tip ţigară, numit Andromeda (139 m lungime). În 1943, de Crăciun, a avut loc o şedinţă importantă a societăţii VRIL în Colberg, Marea Nordului. Aici s-a discutat efectuarea unor zboruri în cosmos.

În 14 februarie 1944, Schriever şi Habermohl au lansat un avion ce se ridica vertical 800 m pe minut şi zbura orizontal cu 2200 km/h, la o înălţime de 24.200 m, de asemenea cu energie magnetică. Acest avion nu a mai putut zbura, deoarece a fost bombardat în Peenemünde.
Englezii şi americanii au găsit la începutul anului 1945, în arhive, toate planurile UFO şi au dat ordin să se transporte tot materialul existent în America.

În martie 1946, din ordinul lui Truman (operaţiunea „Paperclip”), oamenii de ştiinţă şi inginerii germani urmau să fie angajaţi în Statele Unite. Victor Schanberger, Werner von Braun şi alţii au fost aduşi în America pe cale „particulară”.

Multe din aceste avioane rotunde au fost scufundate într-un lac din Austria, altele au fost demontate şi duse în America de Sud, altele au fost luate de aliaţi. Experienţa „Phoënix” din 1983 în America a folosit această tehnologie, ca urmare a proiectului Philadelphia din 1953.

Hanebu I, II şi III şi VRIL 1 au dispărut în mai 1945. În 1946 în nordul Suediei au fost văzute corpuri luminoase zburătoare, care au stârnit panică aliaţilor în est şi vest. La o conferinţă în Arizona în septembrie 1991, au fost arătate timp de 3 ore obiectele zburătoare construite de nemţi, planurile şi bazele subterane.

SURSE

1. Jan Van Helsing – „Organizatii secrete”.