Oamenii samadhi din Tibet

„Ernst Muldaşev a studiat rudenia dintre popoare pe baza asemănării ochilor, concluzionând în cartea “Al treilea ochi” că toţi oamenii se trag dintr-o singură rasă care a trăit cândva în Tibet. Savantul a văzut în criptele mănăstirilor tiberane şi nepaleze oameni încremeniţi de milenii, dar fără a fi morţi, denumiţi samadhi.

După chip, unii erau străini de lumea noastră. La o mănăstire i-a fost arătat un tunel care duce în Agartha. La intrare erau mumiile unui bărbat şi a unei femeie înalţi de trei metri, care, spuneau călugării, trăiseră la începutul lumii.”[1]

Grotele Samadhi si fiintele umane si non-umane aflate in meditatie de secole si milenii

„Urmărim aici evenimentele captivante trăite de medicul oftalmolog rus prof. dr. Ernst Muldaşev, ale cărui cercetări au fost publicate pentru prima dată în limba germană în anul 2001, în cartea sa „Das dritte Auge – Spektakuläre Erkenntnisse zur Herkunft unserer Zivilisation”.

Dr. Muldaşev este oftalmolog practician şi unul dintre marii corifei din Rusia în dome­ niul său. Până acum a călătorit în peste patruzeci de ţări şi anual efectuează între 300 şi 400 operaţii complicate la ochi – aşadar, este într-adevăr „competent”.

În urmă cu câţiva ani, Ernst Muldaşev a făcut o descoperire foarte interesantă: cor­ neea – corneea de forma sticlei de ceasornic – are aceeaşi mărime la toţi oamenii de pe acest pământ, indiferent dacă persoana are înălţimea de 1,80 metri sau este copil. De fapt, este singura parte a corpului care are aceeaşi dimensiune la toţi oamenii. Conform cerce­ tărilor lui Muldaşev, făcute pe mai mult de o mie de persoane, corneea creşte numai până în al patrulea an de viaţă şi după această vârstă rămâne la fel de mare.

Însă investigaţiile lui Muldaşev au mers mai departe. El a studiat posibilitatea ca, pe baza unei părţi a corpului, să găsească un procedeu de diagnosticare pentru îmbolnăvirile psihice, fizice, scop în care a examinat 1.500 de persoane. Plecând de la faptul că privirea omenească a părţii ochiului care cercetează (care scanează) extrage informaţii geome­ trice, a făcut fotografii ale acestei părţi a corpului, împreună cu echipa sa.

Folosindu-se un sistem de computere care poate să reprezinte pe ecran părţile ochiu­ lui şi să analizeze parametrii geometrici, a ajuns la o concluzie de mare importanţă:
Bazat pe constatarea corneei egale – constantă ca mărime la toţi oamenii – a luat naş­ tere un procedeu prin care Muldaşev – folosindu-se numai de partea ochiului ca indiciu – a putut nu numai să diagnosticheze starea fizică şi psihică a persoanei, ci să şi reconsti­ tuie întregul cap – respectiv forma şi mărimea craniului.

„Pe baza materialului celor 1.500 de persoane examinate, am perfecţionat acest prin­ cipiu. Bineînţeles că nu am obţinut o precizie extraordinară, deoarece în total am găsit 22 de caracteristici geometrice ale formei ochiului, pe când ambele patrulatere reprezintă numai două dintre ele…

Întrucât parametrii individuali geometrici ai formei ochiului au legătură cu particula­ rităţile trăsăturilor feţei şi chiar cu unele părţi ale corpului, pe baza caracteristicilor geometrice ale părţii ochiului există posibilitatea de a se reconstitui înfăţişarea unui om…

Şi, în ultima instanţă, singura constantă a corpului omenesc, diametrul corneei, în do­ meniul schemelor de geometrie a ochiului este ca un indicator că acesta reprezintă uni­ tatea de măsură în geometria ochilor.”

Pentru folosirea practica a geometriei ochilor se iau în considerare următoarele posibilităţi:

1. Identificarea de persoane;
2. Reconstituirea înfăţişării unui om;
3. Determinarea caracteristicilor mentale ale unei personalităţi;
4. Analiza obiectivă a sentimentelor şi trăirilor omului;
5. Diagnosticul îmbolnăvirilor fizice şi psihice;
6. Stabilirea naţionalităţii şi
7. Studiu referitor la originea omenirii. (5, p. 15)

Bazaţi pe aceste elemente, Muldaşev şi echipa sa au continuat cercetările. În acest fel au reuşit să interpreteze în mod incontestabil naţionalitatea, respectiv rasa persoanei al cărei detaliu ocular îl analizau. În cartea sa, el explică amănunţit cum au studiat şi analizat diferitele rase umane, pentru ca, prin geometria ochilor, să stabilească originea omenirii.

Dr. Muldaşev şi colaboratorii lui au studiat toate cele 35 de rase umane cunoscute (du­ pă A Jarcho) şi au ajuns la următoarea opinie:

„În total, cercetările noastre referitoare la forma geometrică a ochilor au dus la concluzia – pe lângă alte câteva ipoteze – că ome­ nirea s-a dezvoltat dintr-o origine comună, însemnând efectul final rezultat din genele unui strămoş şi ale unei străbune. Apărută în Tibet, s-a extins în toată lumea.” (5, p. 44)

Aşadar, la începutul cercetărilor sale Mulda­ şev a ajuns la concluzia că toţi oamenii îşi au ori­ ginea în Tibet Bazaţi pe aceasta teorie, el şi echi­ pa sa de cercetători şi-au îndreptat atenţia asupra regiunii Himalaya, unde au fost puşi în situaţia de a-şi forma o opinie surprinzătoare, atunci când un prieten al lui Muldaşev a fotografiat perechea de ochi reprezentată drept aşa-numita „carte de vizită” existentă pe toate templele tibetane.

Chiar în aceeaşi zi Muldaşev a început să studieze ochii. Au introdus în calculator neobiş­nuita pereche de ochi, au analizat-o după parametrii cunoscuţi şi au realizat următoarea reconstituire a capului. Dr. Muldaşev descrie în felul următor prima sa analiză:

„În primul rând, surprinde lipsa rădăcinii nasului, care la fotografia ochilor obişnuiţi este întotdeauna prezentă. Ce vrea să demonstreze lipsa rădăcinii nasului? Este cunoscut faptul că, la omul de astăzi, rădăcina nasului acoperă partea interioară a câmpului vizual. De afară, câmpul vizual în­ seamnă 80 până la 90 de grade, înăuntru 35 până ia 45.

De aceea, omul de astăzi dispune de vedere binoculară (ve­dere cu doi ochi, prin care vede volumul unui obiect şi per­ cepe distanţa până la el) într-un câmp de numai 35 până la 45 de grade şi nu 80 până la 90 de grade, în toate părţile.

Această senzaţie de disconfort provocată de rădăcina nasu­ lui nu are prea mare importanţă la lumina zilei; disconfortul este ceva mai mare în cazul luminii artificiale, însă la lumi­ na dată de o lampă cu lumină roşie acesta creşte deja con­ siderabil, deoarece îngreunează orientarea în spaţiu. Fără rădăcina nasului, oamenii ar putea să vadă binocular în toa­ te părţile, într-un câmp vizual de 80 până la 90 de grade, ceea ce ar uşura orientarea în spaţiu cu lumină roşie.” (5, p. 48 şi 49)

De aceea, Muldaşev şi-a pus întrebarea dacă posesorul acestei perechi de ochi neobiş­ nuiţi trăieşte într-un mediu în care este expus luminii roşii. El a cercetat în scrieri vechi şi a găsit amintit la Nostradamus că civilizaţia dispărută a atlanţilor trăia într-un mediu de nuanţă roşie ca sângele: cerul era roşu, copacii aveau o culoare de un roşu intens şi aşa mai departe. Nostradamus explică în textul său că, după producerea unei falii la pol, s-a ajuns la o dislocare a axei pământului şi astfel la o schim­ bare de culoare a cerului.

Aşadar, părea o referire la faptul că ceea ce era înfăţişat pe templele tibetane repre­ zenta perechea de ochi a unui om dintr-o civilizaţie dispăruta – a unui atlant! Dr. Muldaşev arată în continuare:

„În al doilea rând, atrage atenţia asupra sa arcada neobişnuită a pleoapei superioare a ochilor reproduşi pe temple. În timp ce pleoapele omului de astăzi au forma unui arc de cerc clar, ochii menţionaţi au la pleoapele superioare o papilă centrală îndreptată în jos, de parcă ar atârna deasupra corneei

Ce ar putea să dovedească aceasta? Înainte de toate, că la închisul ochilor deschizătura pleoapei nu se închide complet, deoarece manşeta pleoapei superioare ar împiedica aceasta. În acest caz, prin sfera laterală a corneei ochii sunt în stare să protejeze vederea periferică.

Însă întrucât rădăcina nasului lipseşte şi vederea are caracter binocular în întregul câmp vizual, inclusiv al sferei periferice, posesorul acestor ochi neobişnuiţi are capacitatea să vadă şi cu ochii închişi.” (p. 49 şi 50)

Însă aceşti ochi mai au altă particularitate, care l-au nedumerit pe Muldaşev:

„Coada ochiului trasă în jos şi spre interior. Aceasta arată o producere puternică de lichid lacrimal, care este necesar la menţinerea umidităţii ochilor, când deschizătura ochilor nu este închisă complet.” (p. 51)

Dar ce poate explica o închidere incompletă a ochilor şi menţinerea totuşi a vederii cu funcţia de orientare? Dr. Muldaşev a găsit doar o singură explicaţie: necesitatea de a proteja corneea sensi­ bilă la înotatul rapid sub apă!

De la Nostradamus, Muldaşev a aflat despre atlanţi ca aceştia se puteau menţine mult timp sub apă şi că îşi amenajaseră plantaţii subacvatice. Dr. Muldaşev îşi explică acum celelalte reflecţii:

„În al treilea rând, făpturile reprezentate pe templele tibetane aveau, în loc de nas, un orificiu de formă elicoidală. Ce înseamnă aceasta? Dacă, prin urmare, atlanţii trăiau într-adevăr parţial sub apă, atunci se poate imagina că acest orificiu de formă elicoidală înde­ plineşte rolul unui orificiu prin care să se respire, de forma unui ventil.

Animale marine (delfinii, balenele şi altele) dispun de orificii de respiraţie asemănătoare, de forma unui ventil, deoarece acestea, spre deosebire de un nas obişnuit, ajută cu siguranţă să fie îm­ piedicată intrarea apei în căile respiratorii în timpul şederii sub apă.” (p. 51)

„În al patrulea rând: făpturile reprezentate pe templele tibetane au în mijloc, deasupra ochilor, o pată de forma unei picături, aproximativ acolo unde femeile indiene îşi pictează aluniţa artificială. Pata de forma unei picături semnifică, probabil, ipoteticul „al treilea ochi”

Este cunoscut că în vechime, cândva, la oameni a existat al treilea ochi (despre aceas­ ta vorbesc datele embriologiei). Însă la omul de astăzi a mai rămas din acesta numai un rudiment – glanda pineală (epifiza), ascunsă adânc în interiorul creierului. Este unanim acceptat că cel de-ai treilea ochi a fost organul bioenergiei umane (telepatia şi altele) şi, conform legendelor, putea să facă minuni – transmiterea gândurilor, influenţarea gra­ vitaţiei, vindecarea de boli etc-.” (p. 52)

Acum s-a pus întrebarea: daca pe temple sunt reprezentaţi într-adevăr ochii atlanţilor, atunci cum de se găsesc tocmai în Tibet?

Dr. Muldaşev şi colectivul său de cercetători au găsit explicaţia. Ceea ce el în cartea sa voluminoasă explică cu multe date amănunţite, aş vrea să redau acum succint luând cu ei portretul întocmit de Muldaşev, au pornit într-o expediţie trans-himalayană, prin In­dia, Nepal, până în Tibet, s-au întâlnit cu reprezentanţii diferitelor mănăstiri şi au avut par­ te de surpriză după surpriză: în loc să fie neîncrezători şi să dea ochii peste cap de uimire, toţi cei cărora li s-a arătat portretul au ştiut imediat despre ce este vorba – astfel,, de exem­ plu, swaminul indian Daram a întrebat imediat: „I-ati găsit corpul în munţi? – În mare?”

Dr. Muldaşev a declarat tot timpul – şi faţă de ceilalţi „adepţi” – că ei schiţaseră acest portret pe baza constatărilor de natură geometrică ale ochiului menţionat.

Pe scurt: toţi învăţaţii pe care i-au vizitat ştiau, evident, cine era fiinţa reprezentată în imagine, însă nici unul nu a vrut să dea, cu adevărat, informaţii despre aceasta. Ceea ce dr. Muldaşev a descoperit în cele din urmă, după călătorii suplimentare şi discuţii numeroase, duce la următoarea concluzie: Fiinţa din imagine nu este în întregime corect reprezentată. Este o fiinţă care nu apar­ ţine civilizaţiei noastre, ci uneia anterioare. Înainte ca pe Pământ să fi avut loc fenomenul care a intrat în istorie drept potopul, existau deja culturi evoluate – atlanţii şi înaintea lor lemurienii, iar înaintea acestora altele şi mai vechi.

Lemurienii, atlanţii şi încă puţini oameni din lumea noastră au capacitatea să genereze o stare de conştiinţă cunoscută sub numele samâdhi, în care respectivul – după principiul „spiritul domină materia” – este în stare să aducă la valoarea zero procesele meta­ bolismului corpului şi în acest fel să conserve corpul – asemănător procesului hibernării la animale.

După spusele unui swâmin indian, aceasta reuşeşte să-l facă pe cel care meditează să reflecteze atât de eficient, încât biocâmpul să intre în combinaţie cu apa din organism, pentru ca apoi s-o influenţeze astfel ca, în cele din urmă, aceasta să acţioneze asupra orga­ nismului. De aceea, samâdhi este cea mai înalta formă a meditaţiei.

În cazul în care corpul se află în starea samâdhi, el poate fi conservat nu numai pentru ani, ci – aşa afirmă învăţaţii din Himalaya – pentru milenii întregi, fără ca persoana să moară. În starea samâdhi sufletul se află în afara corpului, dar este legat de corpul fizic prin şnurul de argint.

Şnurul de argint, o bandă energetică având sclipiri de argint este „cordonul ombilical” al celor două corpuri, comparabil şi cu un cablu electric ce duce de la lumea cealaltă la lumea aceasta. (Dacă omul moare, şnurul de argint se desprinde de corpul material şi energia vieţii se retrage. Aşa cum desprinderea cordonului ombilical de mamă înseamnă naşterea într-o viaţă fizică, detaşarea şnurului de argint de corpul fizic re­ prezintă naşterea în lumea cealaltă.)

În starea samâdhi, şnurul de argint se menţine oricât se doreşte. Într-o stare samâdhi de durată se poate trece la o temperatură de plus patru grade Celsius, care de obicei se menţine constantă în grote sau sub apă.

Cu ajutorul stării samâdhi, sufletul devine – cum s-ar spune – participant la evenimente. Dacă sufletul se întoarce în corp, atunci persoana se trezeşte din starea samâdhi şi poate să ducă în continuare o viaţă „normală”. Dacă persoana aflată în starea samâdhi este examinată de un medic – de exemplu Sri Ramakrishna -, acesta constată moartea fizică a persoanei.

El nu poate să-i ia pulsul, nu poate să-i facă o electrocardiogramă şi nici o electroencefalogramă. Temperatura corpului scade şi corpul intră într-o stare împietrit-imobilă, când devine neobişnuit de rigid şi rece – asemănător unei pietre. Starea împietrit-imobilă este o noţiune general-valabilă printre oamenii de ştiinţă reli­gioşi care studiază samâdhi.

Dr. Muldaşev este ferm convins că a pătruns în marele mister al Himalayei, şi anume că în grotele samâdhi – dispuse în acest lanţ de munţi – se găsesc fiinţe în starea samâdhi, aflate acolo de mai multe sute de mii de ani şi care formează aşa-numitul fond genetic al omenirii.

Aceasta înseamnă că dacă se va ajunge din nou – ca odinioară pe timpurile Atlantidei – la o distrugere a pământului pe suprafeţe întinse şi la o dispariţie a omenirii, atunci aceste fiinţe se pot trezi oricând doresc şi vor putea nu numai să reactualizeze în­ treaga ştiinţă a trecutului, ci şi neverosimilele însuşiri care li se atribuie acestor fiinţe – teleportarea, telepatia şi altele. Fiinţele care se află în grote sunt depozitarii ştiinţei străvechi.

Există doar puţini oameni, respectiv familii, care au acces la aceste grote şi se intere­ sează de generaţii de fiinţele care se găsesc în ele, având voie să pună întrebări. În grote are voie să intre numai cel căruia îi permit aceste făpturi. Înseşi grotele sunt extraordinar de greu de descoperit şi rămân ascunse privirii omeneşti.

În aceste peşteri acţionează forţe neobişnuite, necunoscute nouă şi mortale pentru om, care protejează de intruşi fiinţele aflate în starea samâdhi. Acela care totuşi găseşte o asemenea intrare şi ar vrea să pătrundă in ea, se simte din ce in ce mai râu, ajungând până la starea de colaps. Dacă nu renunţă să pătrundă în grotă, atunci va muri.

Există unele istorisiri despre oameni cărora, la solicitări insistente, li s-a permis acce­sul. Astfel, conform unei legende se relatează următoarele:

„Când, de exemplu, în secolul al unsprezecelea în India a fost o mare secetă, stâpâ-nitorul Indiei s-a hotărât să viziteze o peşteră sfântă în care se afla un important om din vechime, pentru a-i cere ajutorul.

În peşteră îl aşteptau multe pericole: şerpi, nereali şi reali, nu putea să respire, asupra corpului şi spiritului său acţionau forţe necunoscute. În starea de meditaţie prinţul-stăpânitor a putut să se înţeleagă cu spiritul marelui, bă­ trânului om.

Când acesta a înţeles că prinţul are intenţii paşnice şi roagă să i se acorde ajutor pentru oameni, prinţului i s-a permis intrarea. Grota era foarte mare şi consta din douăsprezece încăperi.

Într-una din aceste încăperi prinţul l-a găsit în starea samâdhi pe marele, bătrânul om, în timp ce spiritul acestuia plutea alături. Corpul său era uscat, însă el trăia. Acest om se afla în grotă de 1.600.000 de ani.

A deschis doar puţin ochii. Prinţul indian a început să vorbească cu el în sanscrită, cerându-i ajutorul. Omul uscat l-a înţeles, făcând un semn cu ochii. A arătat cu ochii spre un obiect care se afla pe perete. Acesta era un inel nereal. Prinţul indian a luat inelul şi a mers spre ieşire.

Într-o altă cameră a mai întâlnit un om în starea samâdhi, un prinţ al comunităţii sikh; acesta intrase în starea samâdhi în secolul al cincilea şi despre el se cunoaşte că în secolul al şaptesprezecelea a revenit din starea samâdhi la viaţa normală. La ieşirea din peşteră, prinţul a întâlnit opt şerpi.

Unul dintre aceşti şerpi a făcut să picure din sângele lui pe inelul nereal. Această picătură s-a ridicat la cer şi curând a început să plouă. În aceeaşi peşteră, în anul 1637 a intrat un om cu nu­ mele Devendra Lowndel, care se află acolo în starea samâdhi. După aceasta nu a mai in­ trat nimeni în peşteră.” (5, p. 173 şi 174)

Un lama bon-po, pe care Muldaşev l-a vizitat pe această temă, a declarat chiar urmă­ toarele:

„În partea de Nord a Tibetului există o grotă, în care deja de mai multe secole se găseşte în starea samâdhi un om cu numele Moze Sal Dzyang. Preoţii acestei regiuni a Tibetului îl văd în mod frecvent.

Aceştia nu sunt oameni ieşiţi din comun, ci preoţi obişnuiţi. Nu este nevoie de aprobarea acestui om aflat starea samâdhi. Accesul nu prezintă pericol. Trebuie numai să ai intenţii bune, însă nu este voie nici să se fotografieze, nici să se vorbească – aşa ceva ar fi un sacrilegiu!” (5, p. 174)

Referitor la cele ce povestise, lama a atras atenţia că acum în Tibet se află chinezii şi de aceea ar fi foarte periculos să se meargă acolo.

Desigur, îmi pun întrebarea: de ce oare chinezii au un aşa de mare interes pentru Tibet? Poate din cauza multelor sale secrete?

Când chinezii au pătruns în Tibet, în urma torturilor la care au fost supuşi, mulţi preoţi tibetani au fost nevoiţi să facă mărturisiri şi să confirme existenţa grotelor samâdhi. De aceea, chinezii au scotocit multe grote, atât după oamenii aflaţi în starea samâdhi, cât şi după lama, care aleseseră peşterile ca ultim refugiu. Lama bon-po i-a povestit dr. Muldaşev următoarea întâmplare:

„În 1960 un lama a intrat într-o grotă în starea samâdhi, rămânând astfel până în 1964. În acest timp, nepotul şi prietenii acestuia l-au vizitat, în starea samâdhi, de mai multe ori şi au relatat că omul stă acolo într-o stare împietrit-imobilă, în poziţia lui Buddha.

Comuniştii chinezi l-au găsit acolo şi l-au adus la închisoare. Aici corpul său a devenit treptat mai moale şi s-a revigorat. Perioada 1964-1987 a petrecut-o în condiţii aspre de închisoare şi după aceea i s-a dat drumul. Din păcate, nu se cunoaşte nimic despre soarta sa de mai târziu.” (5, p. 177)

În mod firesc, se pune acum întrebarea: cum de au putut chinezii să pătrundă în grote, dacă acolo, totuşi, trebuie să existe o barieră spirituală?

Lama bon-po a confirmat că forţa spirituală a oamenilor care intră în starea samâdhi şi provin din civilizaţia noastră este considerabil mai slabă decât a atlanţilor şi, de aceea, în multe cazuri protecţia nu există deloc sau este foarte vulnerabilă.

El a explicat că totul depinde de dezvoltarea celui de-ai treilea ochi, care la atlanţi este foarte accentuat, pe când la oamenii din civilizaţia noastră, dimpotrivă, este subdezvoltat.

Totuşi – astfel a relatat lama – el cunoaşte că într-o peşteră din sudul Tibetului au fost văzute câteva corpuri de dimensiuni neobişnuit de mari, care fuseseră atârnate de către chinezi la intrarea în grotă. Poate că scutul de protecţie nu mai fusese îndeajuns de eficient din cauza numărului mare al persoanelor care pătrundeau.

Este de asemenea cunoscut că mulţi chinezi au murit încercând să pătrundă în grotele samâdhi, din care cauză după cum se spune între timp au renunţat să mai intre în grote – din teamă. În definitiv, şi ei vor să trăiască.

În legătură cu aceasta, lama bon-po a povestit şi despre o grotă samâdhi din sudul Tibetului, la a cărei intrare au fost găsiţi numeroşi soldaţi morţi care zăceau acolo cu fe­ ţele desfigurate de durere, însă fără să fie răniţi. Corpurile lor erau în întregime intacte. Ei pieriseră din cauza forţei psihice a scutului protector.

Despre o altă grotă, locuitorii din satele învecinate au povestit că zeci de soldaţi chi­ nezi ieşeau în fugă din peşteră, de parcă îşi pierduseră minţile, ţipau şi se ţineau de cap şi de stomac. Se povesteşte că aceşti soldaţi înnebuniţi au murit unul după altul.

În expediţia sa ştiinţifică, doctorului Muldaşev i s-au povestit următoarele despre civi­lizaţiile trecute (22 la număr, se spune):

„Aceste civilizaţii atinseseră un foarte înalt nivel tehnocratic, însă au dispărut fie din cau­ za catastrofelor cosmice, fie prin autodistrugere. Din cauza catastrofelor cosmice (căderi de meteoriţi, epoca glaciară…) s-a modificat şi clima pământului, apoi şi-au modificat înfăţişarea şi oamenii care mai rămăseseră, deoarece au trebuit să se adapteze noilor condiţii.”

Despre civilizaţiile de dinaintea Atlantidei se cunosc doar puţine lucruri (Aici pot să ne ofere mai multe explicaţii scrierile lui Rudolf Steiner şi ale Helenei Blavatsky. Este cunoscută Hyperborea, care trebuie să se fi aflat acolo unde este astăzi Polul Sud; apoi, Groenlanda era cândva populată; imperiul MU se întindea pe teritoriul unde se află astăzi Japonia, iar Lemuria era plasată în Oceanul Pacific.

Presupunând că Pământul mai avea încă o orbită, atunci şi oamenii arătau altfel – erau mai mari şi aveau o formă nu atât de material-fizică precum avem noi astăzi. Ei trăiau în aceleaşi timpuri cu dinozaurii, aşa cum indică diferite artefacte.)

După părerea lui Muldaşev, primii lemurieni aveau patru braţe, o statură uriaşă (până la 20 de metri) şi două feţe, dintre care cea din -spate avea un al treilea ochi complet dezvoltat. Cei care au urmat după ei semănau mai degrabă cu atlanţii – două braţe, o faţă, iar cel de-ai treilea ochi se retrăsese deja în interiorul craniului.

Descendenţii lemurienilor, pe care Muldaşev i-a numit lemuro-atlanţi, erau foarte dezvoltaţi din punct de vedere tehnic, cunoşteau zborul orbital şi trăiau lao­ laltă cu lemurienii.

În privinţa afirmaţiile referitoare la lemurieni, per­ sonal sunt sceptic – înainte de toate în ceea ce priveşte cele patru braţe şi cele două feţe. Prezentând aceste date, dr. Muldaşev face referire la relatările Helenei Blavatsky despre capacităţile unui mediu.

Mai concret se poate discuta în cazul insulei-continent Atlantida. Aceasta trebuie să fi fost un mare continent care s-a scufundat treptat în ma­ re. Întrucât în vremea Atlantidei, datorită poziţiei ei, clima de acolo era foarte caldă şi ume­ dă, şi flora era alta. Multe plante creşteau sub apă şi chiar atlanţii aveau însuşiri de amfi-bieni (membrane interdigitale, iar faţa prezenta caracteristicile menţionate anterior).

Pe atunci cerul avea o nuanţă roşiatică, iar atlanţii dezvoltaseră aparate de zbor surprinzătoare, care pot fi comparate cu aşa-numitele farfurii zburătoare – aparate de zbor care erau puse în mişcare printr-un fel de propulsie antigravitaţională.

Ei dispuneau şi de „energie dirijată psihic” (telekinezie), ceea ce le-a permis ca prin forţa de concentrare să acţioneze asupra obiectelor, la fel precum Uri Geller şi copiii-me-diu pe care i-am vizitat în Hawai, capabili să deformeze obiecte sau să le facă să zboare prin aer. Atlanţii şi-au folosit forţa de concentrare pentru a construi edificii, în acest sens piramidele de la Giseh putând fi caracterizate drept ultimele mari monumente atlante

Insă această forţă uriaşă pe care o aveau atlanţii şi cunoştinţele lor despre legile naturii au fost folosite şi în formă distructivă. Prin încrucişare genetică au fost create fiinţe mixte, iar o parte a populaţiei a fost adusă în stare de robie; în cele din urmă a avut loc o catas­ trofă naturală – o inundaţie catastrofală care a afectat o mare parte a pământului. Oraşele au fost inundate, iar partea principală a Atlantidei s-a scufundat.

Despre ce anume a provocat inundaţia există diferite date în literatura disponibilă – lo­ vitura unui corp ceresc, declanşarea focosului armelor nucleare, intervenţia extrate­ restrilor sau deplasări ale faliilor polului, fenomene care se repetă la fiecare ciclu de 13.000 ani. Aici se pot face speculaţii.

În orice caz, o parte a atlanţilor au supravieţuit şi s-au mutat în alte părţi ale pămân­ tului, unde, în decurs de milenii, s-au adaptat noilor condiţii şi şi-au schimbat înfăţişarea. Totuşi, în mod evident mai există şi atlanţi care au trecut în starea samâdhi şi până astăzi există în corpurile lor. Însă mulţi atlanţi s-au retras în zonele marilor munţi ai lumii, deoa­ rece acolo inundaţia nu putea să le provoace nici o distrugere. Lui Muldaşev i s-a spus că mulţi atlanţi şi-au găsit adăpost în Himalaya, alţii sub platoul Giseh din Egipt.

Eu personal cunosc asemenea povestiri din Carpaţi, însă cele mai cunoscute provin din Anzi. Anzii sunt străbătuţi de sisteme de tunele şi, cum am amintit deja, în Yucatan, Mexico şi de asemenea în Belize am întâlnit oameni care au confirmat că unele dintre aceste oraşe subpământene mai sunt locuite şi astăzi.

În anul 1999 am fost mai întâi în Peru şi Bolivia, în 2001 împreună cu Ştefan Erdmann în Brazilia şi în 2002 în Chile, toate călătoriile fiind în legătură cu cercetările privind sistemele de tunele subpământene. Atât în Peru, cât şi în Brazilia ne-a fost confirmat totul. (Mai mult despre aceasta probabil într-o lucrare separată, deoarece aici ne-am îndepărta prea mult de temă.)

Alţi atlanţi trăiesc astăzi în adâncurile oceanului şi s-au adaptat pe deplin la apă. De­ spre cavităţile din pământ şi despre teoria lumii grotelor am relatat mai înainte, precum şi despre rapoartele şocante ale cercetătorilor polari privind deschizăturile de la poli, prin care, după cum se afirmă, se poate intra sau pătrunde în zbor într-o cavitate din centrul pământului. Se găsesc şi aici atlanţi?

Dr. Muldaşev a aflat de la învăţaţii din Himalaya că mulţi dintre aşa-zişii profeţi ai lumii sunt persoane în vârstă de mii de ani şi chiar mai bătrâne, care, la un ciclu de câteva sute de ani, „se dezgheaţă” din starea samâdhi, spre a se face cunoscute lumii, pentru ca după aceasta „să adoarmă” din nou.

Se aprinde un beculeţ! Am citat aici în mod fidel? Ce afirmase despre sine contele de Saint Germain?

„Către sfârşitul secolului dispar din Europa şi plec în ţinuturile Himalayei. Trebuie să fac o pauză, să mă odihnesc. Însă în câteva decenii voi face să se audă din nou de mine – în exact optzeci şi cinci de ani, oamenii îşi vor îndrepta din nou privirea spre mine.”

Şi nu afirmase el că a călătorit în Himalaya, unde ar fi întâlnit oameni „care ştiu totul”? Dar să continuăm cu rezultatele lui Ernst Muldaşev. Prin urmare, există fiinţe care la un ciclu de câteva sute de ani se dezgheaţă din starea samâdhi şi vin în mijlocul oame­ nilor. Astfel se povesteşte şi în istorie despre cei cunoscuţi drept Buddha: primul Buddha, aşa-numitul Buddha bon-po se numea Tonpa Shenrab, a apărut acum 18.013 ani în Tibet, în ţara Shambhala, şi i-a învăţat pe oameni legile spirituale.

Toţi ceilalţi Buddha i-au urmat învăţăturile. Şi el a fost descris ca arătând neobişnuit. Din învăţăturile sale se deduce că pe Pământ trebuie să apară 1.002 de profeţi. Cât de mulţi au apărut până astăzi nu poate nimeni să spună cu exactitate, dar ultimul Buddha a apărut în urmă cu 2.044 de ani. Interesante la acest Buddha sunt, înainte de toate, cele 32 de caracteristici prin care el s-a diferenţiat de oamenii „normali”.

După cum s-a transmis posterităţii, cele mai importante sunt:

• membrane interdigitale la degetele de la mâini şi de la picioare;
• la picioare nu avea partea superioară a labei piciorului;
• braţele sale ajungeau până la genunchi;
• organul bărbătesc al lui Buddha era ascuns, prin urmare nu se vedea;
• pielea lui Buddha avea o nuanţă aurie;
• avea buclele albe cu o strălucire argintie;
• pe cap avea o proeminenţă de formă rotundă, şerpuind în sensul acelor de ceasornic;
• avea o limbă lungă, cu care putea să ajungă la rădăcina părului şi la urechi;
• avea 40 de dinţi, care nu aveau spaţii între ei. (5, p. 185 şi 186)
În măsura în care corespunde realităţii, această enumerare duce la concluzia că Buddha a fost sau un membru al uneia dintre civilizaţiile anterioare (atlant ori lemurian) sau un extraterestru.

Cum am ajuns la această opinie?

Să privim corpul reprodus aici. Nu are acesta o anumită asemănare cu atlantul nostru? Şi această fiinţă trebuie să fie un presupus extraterestru, despre care se spune că ar fi mu­ rit la prăbuşirea unei navete cosmice în Roswell, New Mexico, în anul 1948.

Ce m-a uimit imediat a fost faptul că la acest corp organele sexuale bărbăteşti sunt ascunse sub un pliu şi la prima vedere arată ca o femeie. Exact aceeaşi descriere o găsim şi la Buddha, iar ca­ pul cu urechile mici şi cu ochii mari se aseamănă foarte mult cu cele ale atlantului din reconstituirea dr. Muldaşev reprodusă mai sus, nu credeţi?

Să punem acum câteva întrebări generale: La ce ar putea folosi de fapt un fond genetic? Pentru obţinerea învelişurilor corpurilor care existaseră pe pământ, cândva, cu mult timp în urmă? Însă ce sens să aibă aceasta, când totuşi spiritul este cel care domină corpul?

Răspunsul este concludent pentru Muldaşev: corpul a fost creat în cadrul evoluţiei, într-o perioadă îndelungată şi s-a adaptat condiţiilor externe ale planetei. Şi, la urma ur­ mei, pentru a putea juca „jocul vieţii” în lumea fizică, şi sufletul are nevoie de un corp, pen­ tru a putea să-şi facă loc în această densitate. De aceea, este mai judicios să se păstreze corpul, decât să fie creat din nou. Şi în plus, fiecare celulă poartă în sine toate amintirile trecutului…

În acest fel, samâdhi este o ancoră de salvare a omenirii, deoarece corpul se poate păs­ tra secole de-a rândul şi în caz de nevoie, prin reînsufleţire, se poate crea o nouă civili­ zaţie. Deja au dispărut mai multe civilizaţii şi de fiecare dată oameni reîntorşi din starea samâdhi au devenit germenele noii omeniri.

Şi civilizaţia noastră de acum se află cu puţin înainte de a-şi atinge apogeul şi, în acelaşi timp, se îndreaptă spre o clarificare a „vechiului”, aşa cum ne-au prezis în mod unanim vi­ zionarii din toate timpurile şi din toate părţile lumii. Şi toţi mai spun că după aceasta va veni un nou început – interesant de arătat că se vorbeşte despre noi tehnologii, zbor inter­ planetar şi contactul cu oamenii din interiorul pământului (în legătură cu aceasta vezi şi cartea mea „Buch 3 – Der Dritte Weltkrieg”),

În legătură cu aceasta, Charles Berlitz ne relatează:

„În inima Asiei, în deşerturile Mongoliei şi în munţii Tibetului deja de multe secole se povesteşte despre misterioasa şi mistica legendă referitoare la Agarthi şi la stăpânitorul ei, regele lumii.

După credinţa multor oameni, Agarthi este o lume în interiorul pămân­ tului, constând din grote uriaşe aflate sub podişul central asiatic, peşteri în care, prin in­ trări secrete, vechi populaţii au pătruns în această lume şi după cum se spune, până în zi­ ua de astăzi duc o viaţă enigmatică.

Acest Shangri-La a continuat să existe sub teritoriul stăpânit de comunişti şi ori de câte ori stăpânitorul său, regele lumii, face preziceri, dintr-o dată păsările şi alte vieţuitoare ale pământului amuţesc. Înainte cu sute de ani, acest rege al lumii a făcut o profeţie, care – luând în considerare prezumtivul moment al înfăptuirii – se referă, ca multe altele, la a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Oamenii îşi vor neglija tot mai mult sufletele… pe pământ va domina cea mai cruntă depravare. Oamenii vor fi ca animalele setoase de sânge şi vor fi însetaţi de sângele fraţilor lor. Semiluna se va întu­ neca, iar adepţii ei se vor scufunda în minciuni şi în războaie nesfârşite… Coroanele re­ gilor vor cădea…

Va exista un război îngrozitor între toate popoarele lumii… Naţiuni în­ tregi vor dispărea… Foamete… Crime pe care legea nu le cunoaşte… Inimaginabil de de­ vreme pentru lume… persecutaţii vor atrage asupra lor atenţia întregii lumi— Vechile străzi vor fi umplute de mase de oameni, care se vor muta dintr-un loc în altul…

Cele mai mari şi mai frumoase oraşe vor fi mistuite de flăcări… Familiile se vor destrăma… Credinţa şi dragostea vor dispărea… lumea se va goli… după cincizeci de ani vor mai fi numai trei mari naţiuni… Şi cincizeci de ani mai târziu, va fi război care va dura timp de optsprezece ani si vor fi catastrofe, iar popoarele din Agarthi îşi vor părăsi grotele subpământene şi vor ieşi la lumină…” (17. p. 33-34)

După cercetările dr. Muldaşev, grotele samâdhi se împart în trei categorii:

1. Grote samârlhi cu oameni ai civilizaţiei noastre (Saint Germain?).
2. Grote samâdhi cu atlanţi şi oameni ai civilizaţiilor mai vechi (Lemuria, Hyperborea) şi
3. Grote samâdhi cu oameni ai civilizaţiei noastre şi ai civilizaţiilor mai timpurii.

Dr. Muldaşev însuşi a reuşit într-adevăr să viziteze două „călăuze” ale unei grote sa­mâdhi, care adăposteşte cel puţin un atlant, şi să se împrietenească cu ele. Muldaşev a aflat că cel mai în vârstă nu mai merge în grote (are 95 de ani), iar cel mai tânăr face aceasta numai o dată pe lună – când este Lună Plină sau în a 11-a până la a 12-a zi după aceasta.

„Călăuza” mai tânără a spus că el începe să mediteze deja cu o săptămână înainte şi când ajunge în prima cameră a grotei, acolo începe să se roage mai intens şi îşi adânceşte meditaţia.

Ernst Muldaşev şi însoţitorul său Valeri Lobankov n-au aflat multe lucruri de la acest om, iar de la cel mai în vârstă, „remarcabilul om mai în vârstă,” – cum îl numeşte Mul­ daşev – nici atât.

Ernst Muldaşev a înregistrat pe bandă convorbirea extrem de interesantă şi a pu­ blicat-o în cartea sa, din care aş dori să vă pun la dispoziţie pasajele esenţiale. După ce dr. Muldaşev, Valeri Lobankov şi translatorul Kiram luaseră loc, Muldaşev i-a arătat călăuzei mai în vârstă fotografia atlantului.

La început, acesta a manifestat reticenţa şi a adus argumentul că Lema grotelor sa­ mâdhi reprezintă un secret şi că nu are voie să spună nimic despre aceasta. A trebuit să i se pună multe întrebări, până când, treptat, a părut dispus să vorbească. Muldaşev a declarat:

” – Totuşi sunt convins că în grote există oameni în starea samâdhi, exact cu această înfăţişare – nu am cedat eu – şi am arătat din nou fotografa noastră.
– În sălile la care am acces nu există oameni care să arate astfel. Există asemănători…
– Valeri şi cu mine am avut un schimb de priviri. Valeri a spus şoptind: Există mulţi acolo! Dacă în sălile la care aveţi acces există oameni în starea samâdhi, care arată asemănător… (aici în mod intenţionat am făcut o pauză).
– Nu toţi arată asemănător, a spus enervat omul mai în vârstă.
– Dar în celelalte săli ale grotei, am continuat, trebuie să se găsească oameni în starea samâdhi, care arată exact la fel ca acesta de aici din fotografe.
– Ei nu arată tocmai astfel. Însă aceasta este un secret!
– Apoi ne-a luat fotografa în mână şi dintr-o dată a spus: sunt foarte emoţionat când văd aşa ceva! De unde aveţi această fotografe?

Muldaşev n-a dat nici un răspuns la această întrebare şi a început să vorbească despre al treilea ochi. Omul a negat existenţa unui al treilea ochi, însă despre ochii normali ai fiinţelor din grotele samâdhi, precum şi despre nasul şi urechile acestora a spus următoarele:

– Unii dintre ei au ochi neobişnuiţi de mari, alţii nu.
– Aţi văzut în grota dumneavoastră oameni cu nasul în formă de spirală, ca un fel de ventil?
– Nu, forma nasului este altfel la ei. La unii nasul este mic, la alţii mare, întocmai ca la toţi oamenii.
– Dar în celelalte săli, la care nu aveţi acces, ar putea să fie acolo oameni cu un nas în formă de spirală, ca un fel de ventil?
– Aceasta este un secret.
– Lobankov s-a aplecat spre mine şi a şoptit: „Aceasta sună ca un Da”, Spuneti-ne, oamenii din grotă au urechile mari sau mici, ca în această fotografie?, am continuat eu interogatoriul anatomic.
– Au urechi mari, unii chiar foarte mari, alţii însă cu totul obişnuite. Urechi atât de mici ca în această fotografie n-am văzut..
– Oamenii din grotă au o asemenea gură, precum cea din fotografie?
– Omul a examinat atent fotografia. Nu, nu au o asemenea gură. Gura lor este ca gura oamenilor obişnuiţi. Însă… s-ar putea să fie, este cu totul altfel.
– Cum?
– Aceasta este un secret…

Dr. Muldaşev s-a interesat şi de cutia toracică, iar călăuza mai în vârstă a confirmat că unii ar avea cutia toracică mai mare decât normal, că în grote s-ar afla oameni cu diferite dimensiuni ale corpului.

Eu personal găsesc palpitantă următoarea întrebare a lui Muldaşev:

– Au oamenii din grotă un craniu neobişnuit de mare?
– Sunt diferenţe extrem de mari. Unii au un craniu foarte mare, alţii îl au mare, prelung, de forma unui turn, iar alţii îl au cu totul obişnuit. Însă toţi au părul lung.
– Lobankov şi cu mine ne-am privit din nou. Ne unea aceeaşi idee: în grotă se găsesc oameni ai diferitelor civilizaţii. Deodată, deosebitul omul mai în vârstă ne-a luat luat fotografia în mână şi a spus, fără să aştepte o altă întrebare:
– Dacă oamenii din grota au o faţă ca aici în fotografie, in acest caz corpul lor este ma­ re şi puternic. Dacă au o faţă normală, atunci corpul lor este mai suplu.
– Lobankov şi cu mine am amuţit Omul mai în vârstă recunoscuse în mod indirect că în grotă există oameni a căror înfăţişare se aseamănă cu ipoteticul nostru atlant (desi­ gur, cu anumite corecturi). Atunci l-am întrebat: Şi aţi văzut la oamenii din grotă mem­ brane interdigitale la degetele de la mâini şi de la picioare?…
– Nu, niciodată. Ei au degetele de la mâini şi de la picioare cu totul normale, numai că au unghiile foarte lungi.
– Au degetele de la mâini si de la picioare răsfirate?
– Nu…

Ernst Muldaşev l-a chestionat în continuare în legătură cu ochii şi dacă aceştia ar avea arcul superior al pleoapelor mărit, întrebare la care omul nu a putut să răspundă, deoarece fiinţele ar ţine ochii aproape închişi. După aceasta a luat din nou în mână fotografia atlan-tului şi din nou s-a arătat emoţionat.

În continuare, Muldaşev l-a întrebat despre raţiunea grotelor samâdhi, însă omul n-a vrut să dea nici o explicaţie concretă. A declarat că ar exista un scut de protecţie care ar împiedica pătrunderea intruşilor. Cu toate acestea, cine trece proba de meditaţie ceruta, acela poate să pătrundă în grotă. Aceasta însă încă nu s-a întâmplat, a afirmat călăuza mai în vârstă.

– Cine nu i-a lăsat să intre în grotă?
– El!
– Cine este El?
– Aceasta este un secret…

Călăuza mai în vârstă a spus că fiinţele nu se mişcă niciodată şi că acolo rămân tot tim­ pul în poziţia lui Buddha. La întrebarea dacă a vorbit vreodată cu aceste fiinţe, a afirmat din nou că „ceasta este un secret”.
Să urmărim mai departe discuţia, care acum devine ceva mai interesantă:

– Ce credeţi, după ce revin din starea samâdhi, oamenii cu înfăţişarea neobişnuită ar putea trăi ca oamenii obişnuiţi?
– Ar putea, numai că altfel.
– Cum?
– Aceasta ar trebui să-i întrebaţi pe lama.
– Este cunoscut că Buddha arăta neobişnuit. Ar fi putut reveni din starea samâdi în vreuna dintre grote?
– Nu ştiu asta.
– Seamănă cu Buddha oamenii neobişnuiţi din grotă?
– Unii seamănă cu el, alţii nu.
– Această informaţie a fost pentru mine şi pentru Valeri deosebit de valoroasă, deoa­ rece ea ne confirma ipoteza îndrăzneaţă despre grotele samâdhi mixte, cu spectrul com­ plet al reprezentanţilor diferitelor civilizaţii pământene. Am întrebat în continuare: Ce cre­ deţi, cine-i aduce pe oameni să rămână în starea samâdhi, am întrebat eu.
– Aceasta trebuie s-o ştie lama, a repetat omul mai în vârstă.
– El spune numai ce ştie, comentă încet Lobankov. Am întrebat cu ce scop intră oa­ menii în starea samâdhi, pentru sute, chiar pentru mii de ani?
– Presupun că cei mai mulţi vor să se păstreze pentru viitor…

La întrebarea de ce în grote se găsesc nu numai oameni obişnuiţi, ci şi oameni care nu ne seamănă, a primit următorul răspuns:

– Cei neobişnuiţi sunt oameni din vremuri străvechi, cei care se menţin de mult timp în starea samâdhi.
– Cine apără grotele samâdhi?
– Spiritul.
– Al cui spirit?
– Al Lui.
– Cine este El?
– Acesta este un mare secret…

Călăuza mai în vârstă a declarat apoi că el s-ar îngriji ca în grote totul să fie în ordine şi că fiinţele de acolo ar sta pe o piele de tigru, în poziţia lui Buddha, cu mâinile pe ge­ nunchi şi că ochii – pe jumătate închişi – ar privi în sus, astfel că se vede albul ochiului. El a atins deja şi corpurile, iar la palpat acestea s-ar simţi consistente şi reci.
La sfârşitul discuţiei, Muldaşev a întrebat dacă îi este permis să intre în grotă.

A doua zi dr. Muldaşev a primit într-adevăr aprobarea de intrare în grotă, însă nu a ajuns prea departe. Imediat după prima sală, totul a început să se petreacă aşa cum des­ crisese călăuza mai în vârstă – cu toate că Muldaşev se apăra din toate puterile împotriva simptomelor apărute: indispoziţie, durere de cap insuportabilă, aşa încât a trebuit să se întoarcă din drum. S- a retras până când efectele au dispărut, a mai făcut încă alte două tentative care au avut aceleaşi urmări, iar în cele din urmă a renunţat. (5, p. 229-238)

Rezumat

Ce am înţeles din cercetările lui Ernst Muldaşev şi din evenimentele trăite de el? Un lucru devine clar – omul nu se trage din maimuţă, ci este produsul final de până acum al unei evoluţii infinit de lungi, de milioane de ani pe această planetă. Au existat cul­ turi avansate cu un stadiu de dezvoltare tehnică mult superior celui avut de noi astăzi, ca­ re însă au dispărut din nou.

Din toate aceste civilizaţii anterioare au existat oameni care s-au retras în locuri ascunse (grote, locuri în adâncul oceanului, oraşe subpământene…) şi s-au menţinut într-o stare pe care asiaticii o numesc starea samâdhi; această stare le dă posibilitatea ca, printr-o conştiinţă puternică, să-şi controleze procesele metabolismul astfel încât îşi transpun corpul într-o stare de nemurire care evident poate să dureze la nesfârşit (atâta timp cât grota nu se prăbuşeşte şi corpurile nu sunt distruse…).

Aceste grote samâdhi pot fi considerate – aşa cum este de părere dr. Muldaşev – drept un fel de fond genetic, un rezervor al tuturor categoriilor de oameni de până acum, care au populat această planetă şi care – în cazul unei catastrofe globale – pot fi reactivaţi în orice moment, pentru a da din nou naştere vieţii pe pământ.

Totuşi mai există o posibilitate care, după părerea mea, este la fel de plauzibilă şi care coincide cu alte rezultate ale cercetărilor mele: aici pare să nu fie vorba despre corpuri, ci despre suflete care sunt legate de aceste corpuri. La aceste suflete, la aceste străvechi şi extrem de puternice potenţialităţi psihologice este vorba despre purtători de energie cu adevărat uriaşă, care prin prezenţa lor menţin o frecvenţă a pământului mai înaltă şi un nivel mai ridicat de energie, iar prin aceasta pot hotărî soarta unor întregi popoare. Da­ că aceşti deţinători de energie ar muri şi sufletele ar trece în lumea spirituală, atunci pro­ babil că frecvenţa oscilaţiei pe pământ s-ar reduce considerabil, iar forţele „întunecate” ar avea posibilitatea să acţioneze mai uşor.

Să ne imaginăm aceasta metaforic: ne găsim în timpul nopţii într-o încăpere care,în loc să fie luminată cu un bec, este luminată de sute de lumânări aprinse. Însă cele mai multe sunt lumânări mici sau lumânări normale, pentru uz caznic. Dar în încăpere se gă­ sesc şi câteva lumânări foarte mari pentru biserică, aprinse deja de mult timp şi care vor mai arde încă mult timp, în vreme ce lumânările mici sunt stinse demult.

În mod asemănător ne putem imagina şi sufletele fiinţelor samâdhi, aceste suflete mari, imemoriale şi puternice, care menţin pe pământ o anumită oscilaţie fundamentală.

Unul sau altul dintre cititori poate să obiecteze că încă n-a auzit niciodată despre atlanţi, uriaşi sau ceva asemănător, că aşa ceva n-ar exista – şi încă atlanţi uriaşi? Despre asemenea fiinţe ar şti totuşi arheologii noştri.

În mod cert ei ştiu, deoarece în anul 1833 soldaţii au găsit în Lampock Rancho, Cali­fornia, unde voiau să amenajeze un depozit de praf de puşcă, scheletul unui om înalt de aproape patru metri, înconjurat de cochilii ornamentate şi de simboluri necunoscute. Lân­ gă acest uriaş se afla o secure imensă, care amintea în mod categoric de zeii nordici. Ceea ce însă indică mai degrabă o origine nepământeană este faptul că această fiinţă prezenta un rând dublu de dinţi, atât în maxilarul superior, cât şi în cel inferior.

De asemenea, în 1891, în apropiere de Crittenden, Arizona, la o adâncime de aproape trei metri, nişte muncitori constructori au dat peste un sarcofag de piatră uriaş, pentru a cărui cercetare au fost anunţate autorităţile şi experţii. În sarcofag s-a găsit un sicriu mare al unei fiinţe omeneşti, asemănătoare omului, cu o mărime a corpului tot de aproximativ patru metri si cu o altă particularitate: la picioare avea sase degete – la fel ca mortul de la Roswell!(1.p. 290)

Însă, înainte de a trece la următorul capitol, voi relata unele din propriile mele cerce­ tări în domeniu: în septembrie 1989 am întâlnit în Phonix, Arizona, un tânăr american cu numele Sean, care petrecuse un an şi jumătate la Dalai Lama în Dharamsala, în Himalaya indian. Sean, însuşi, este dotat cu însuşiri de mediu şi acolo a fost instruit de către călugări în arta meditaţiei şi clarviziunii.

El mi-a relatat că într-o zi a fost sfătuit de călugări să postească; deoarece ar urma să participe la o iniţiere, de aceea era necesară şi o purificare interioară. A postit mai multe zile şi apoi, într-o dimineaţă, au venit la el călugării şi au plecat împreună. Au urcat un munte până la înălţimi unde aerul era rarefiat, şi s-au oprit în faţa intrării unei grote. An­terior, aceasta nu-i atrăsese deloc atenţia lui Sean.

Au intrat în această grotă şi au mers printr-un tunel timp de mai multe ore. Însă ce i-a fost dat să vadă pe drumul într-acolo cu greu se încumeta să povestească. Acolo se aflau nişte sălbăticiuni – el a folosit termenul de pricolici – în orice caz „ceva” cu ochi roşii in­candescenţi (posibil reptilieni), care abia aşteptau ca cineva să se desprindă de grup.

Lui Sean i s-a explicat că forţele psihice ale celor mai puternici doi călugări ar ţine la distanţă sălbăticiunile, însă aceşti doi călugări trebuie să se găsească în fruntea şi la coada grupului. Dacă, de exem­plu, Sean ar fi fost ultimul din grup, atunci i-ar fi sunat ceasul. În continuare i s-a spus că aceste fiinţe se află acolo pentru a păzi ca nici un neavenit să nu pătrundă în această grotă şi să nu ajungă în locul spre care se îndreaptă ei acum.

După mai multe ore de mers au ajuns în cele din urmă la o poartă uriaşă din aur, înaltă de mai mulţi metri şi s-au aşezat pe pământ în poziţia lui Buddha. Împreună au început să mediteze şi după un timp, treptat, poarta a devenit transparentă. Sean a avut impresia că nu poate să-şi creadă ochilor, deoarece în spatele porţii a văzut foarte clar mai mulţi oa­meni uriaşi, stând, de asemenea, în poziţia lui Buddha.

Aceşti oameni aveau părul de aur, o piele aurită şi au început să comunice prin telepatie cu el şi cu ceilalţi. Sean mi-a spus că a avut senzaţia ca şi când creierul şi întregul său interior ar fi fost străbătute de o lu­mină (scanate). Nu s-a putut opune acestei senzaţii, însă în nici un caz nu s-a simţit în­ grijorat sau ameninţat.

Era de parcă aceste fiinţe aveau putere asupra lui şi îi controlau gândurile. Era foarte evident că-i verificau, deoarece apoi i-au încredinţat ceva ce n-a vrut să-mi destăinuie. După mai multe ore, grupul s-a despărţit de fiinţele de aur şi a început să străbată drumul înapoi – trecând pe lângă sălbăticiuni, înspre mănăstire, moment în care Sean a afirmat că pe drumul de întoarcere a privit de câteva ori în sus spre intrarea în grotă, însă dintr-o dată aceasta nu se mai putea vedea.

În anul 2000 l-am întâlnit din nou pe Sean – de data aceasta în München – şi mi-a con­ firmat încă o dată istoria.
Ce părere aveţi despre aceasta?

Mai am însă încă o altă istorie pe care aş dori să v-o povestesc: în urmă cu câţiva ani, am cunoscut o doamnă fermecătoare din Elveţia, cu numele Verena, dispusă să sponsori­ zeze un inventator care susţinea că putea să construiască o maşină concepută să funcţio­ neze pe bază de energie liberă. Din păcate n-a ieşit nimic din asta, deoarece individul era un şarlatan şi i-a mâncat bani frumoşi.

Însă mărinimoasa doamnă avea să-mi povestească o întâmplare extrem de interesantă. Fusese şi ea deja de câteva ori în Dharamsala, unde a avut de mai multe ori onoarea să discute personal cu Dalai Lama, întrucât donase pen­ tru el şi pentru mănăstirea sa însemnate sume de bani. De aceea am rugat-o ca, data vii­ toare când va merge la el, să-l întrebe despre lumea grotelor şi imperiul subpământean de sub Himalaya (Shambhaia şi Agarthi).

S-a ţinut de cuvânt, iar la întrebarea dacă acest imperiu subpământean există, a primit răspunsul: ,”Am auzit despre aceasta.”
Ei, asta-i ceva extraordinar… Pe baza discuţiilor mele cu ea, doamna devenise receptivă şi se interesase la călugări în legătură cu această ipoteză. Astfel, unul i-a povestit că ar fi fost cândva în acest imperiu subpământean, dar când s-a întors la mănăstire şi a vrut să-şi conducă fraţii de credinţă spre intrarea grotei, pentru a justifica ce le istorisise, n-a mai găsit intrarea.

Toate acestea coincid cu cercetările lui Muldaşev şi duc în aceeaşi direcţie. Şi de ce n-aţi aflat nimic despre toate aceste evenimente şi întâmplări – de exemplu, de la oamenii noştri de ştiinţă sau de la televiziune? Din acelaşi motiv pentru care nu aţi fost informaţi despre faptul că într-o mănăstire japoneză este păstrată o sirenă.

Nu aţi fost informaţi întrucât – din punctul de vedere al puternicilor acestei lumi – ni­ mic nu vă priveşte, iar dacă vi s-ar aduce la cunoştinţă ar putea să apară confuzii în ima­ ginea dumneavoastră despre lume! Însă, veţi fi de acord cu mine, că aceste fiinţe sunt ce­ va mai interesante decât politicienii noştri, care iau parte la spectacole sportive sau îşi pe­ trec serile la discotecă…

Dar de ce vă povestesc toate acestea?

Încă nu vă voi dezvălui motivul. Aveţi răbdare – tensiunea trebuie să crească! Ceva însă vă aduc totuşi la cunoştinţă: pe această planetă se petrec lucruri incredibile…

Acum am aflat despre un nemuritor, ba nu, chiar despre mai mulţi – care, ce-i drept, nu apar atât de eleganţi precum contele nostru, totuşi aceasta nu înseamnă neapărat că sunt mai puţin interesanţi. Însă lumea noastră mai are de oferit lucruri uimitoare. Dife­ renţa faţă de cele expuse până acum este numai aceea că informaţiile care urmează sunt documentate până în ziua de astăzi şi oricine le poate verifica.

Un prieten de-al meu a spus: „Ţi se încinge calota craniană”, când devii conştient că aceste documente există încă şi astăzi în original şi că oamenii de ştiinţă şi arheologii nu le mai pot face dispărute – spre deosebire de cărţile originale ale Vechiului şi Noului Testament; acestea, după părerea mea, nu numai că au fost combinate inteligent, ci şi falsificate cu un scop precis, din mo­tive pe care cititorii mai vechi ai lui Jan van Helsing şi le pot imagina în mod clar… Şi exact acest fapt face ca ceea ce urmează să fie atât de interesant. Şi totuşi, spre a putea face o comparaţie cu aceste documente, este nevoie de o mică pregătire.”[2]

SURSE

1. http://informatorulmoldovei.ro/geografie-crepusculara-vii/
2. Jan Van Helsing – „Sa nu atingi aceasta carte”.
3. Foto: Internet