FMI si Banca Mondiala – asasinii economici ai lumii

Distribuie!

Noi centre financiare ca FMI, Banca Mondială, Bank of International Settlement, au fost create pentru a controla economia întregului glob.
Cotizaţiile ţărilor membre se ridică anual la miliarde de dolari. Dacă o naţiune are greutăţi în a plăti cotizaţiile, imediat aceasta se resimte la nivelul omului de rând, al omului muncitor, plătitor de impozite.

Fondul Monetar Internaţional lucrează după un model de lucru realizat de Ditchley, numit Ditchley Plan, care obligă ţările să se subordoneze fără drept de veto politicii monetare financiare a FMI. FMI are ca scop să centralizeze sau să reunească toate băncile naţionale ale lumii. În 1982, băncile importante din Wall Street au hotărât fiecărei naţiuni datornice condiţii draconice, ceea ce s-a pus şi în practică prin „Kissinger Associates Inc.”.

02 John Perkins - Economic Hitman

În acest comitet sunt trei preşedinţi: Robert Anderson, Lordul Carrington, Lordul Roll Ipsden, directorul băncii engleze şi băncii Warburg.
FMI, Federal Reserve Bank şi Bank of England sunt socotite ca perceptori pentru încasarea datoriilor în lume. Condiţiile inumane ale FMI au fost elaborate de Irving Friedman, care are o poziţie remarcabilă în City Bank. Creditele din FMI sunt prezentate naţiunilor ca o momeală.

După ce FMI are toate informaţiile economice ale statului respectiv, acestuia i se comunică:
1. când şi cu ce sumă poate fi creditat de la o bancă internaţională;
2. reducerea drastică a importurilor;
3. reducerea drastică a cheltuielilor;
4. tăierea subvenţiilor pentru mărfuri de primă necesitate (alimente);
5. tăierea ajutoarelor în domeniul social;
6. devalorizarea monedei naţionale sub motivul ieftinirii exporturilor, dar prin această măsură se scumpeşte importul şi astfel creşte suma datorată. Acesta este primul pas.

Al doilea constă în acceptarea unui program de refinanţare pentru plata dobânzilor. În această fază, băncile străine îşi asigură o mulţime de drepturi de proprietate în statul respectiv. Amănuntele tranzacţiei nu sunt divulgate niciodată populaţiei. În numele băncilor internaţionale, FMI-ul are funcţia unei poliţii. El face tranzacţii cu diversele state şi stabileşte „modele de amânare” a plăţii datoriiior.

După statistica Băncii Mondiale, între anii 1980-1986 s-au încasat procente de 326 de miliarde de dolari din 109 ţări, iar ratele datoriilor s-au ridicat la o sumă de 332 de miliarde de dolari. Deci s-au plătit 658 de miliarde de dolari, la o sumă iniţial datorată de 430 de miliarde de dolari.

Totuşi, aceste 109 ţări datorează băncilor particulare internaţionale încă 882 de miliarde de dolari. Pentru bănci aceasta reprezintă o spirală de aur pe care se învârtesc popoarele datornice.

FMI si Banca Mondiala – asasinii economici ai lumii

Conceptul de Corporatocraţie este unul destul de recent vehiculat în limbajul curent însă el se regăsea şi până acum în explicitarea dominanţei transnaţionalelor asupra diverselor domenii sau ramuri şi chiar asupra unei întregi economii naţionale.

Diferenţa o face amploarea semnificaţiei noţiunii, dacă democraţia este o formă de organizare şi conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea, corporatocraţia vorbeşte de o formă de conducere a unei societăţi în carea puterea este exercitată preponderent de către corporaţii sau de către „marile finaţe ale lumii”.

La o analiză superficială ai spune că încă, în toată lumea occidentală sau mai puţin occidentală, domină democraţia – există un stat de drept, o separeţie a puterilor în stat, o putere şi o voce a opiniei publice, un statut privilegiat al individului, căruia îi sunt respectate drepturile. Intrând totuşi în profunzime, observăm că individul este în realitate cel mai lezat în drepturi – drepturi pe care până la urmă nu le apără nimeni, însă în numele cărora, individul şi-a asumat o serie largă de obligaţii, iar companiile (indiferent de proporţia acţionariatului privat-public) fie ele bănci, corporaţii transnaţionale, organisme internaţionale pot impune statului ce să facă.

Aşa cum ştim că există asasini plătiţi pentru a elimina persoane nedorite, tot aşa există şi asasini de naţiuni. Ei compun armata secretă care acţionează din umbră pe frontul războiului economic mondial, pentru ca ţări întregi, împreună cu toate resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii supuşi ai Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini economici, iar misiunea lor este de a ruina ţările lumii a treia pentru profitul şi beneficiul corporaţiilor internaţionale, cum sunt FMI şi Banca Mondială.

Consecinţele acţiunilor lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă de această dată avem şi o dovadă de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani în rol de asasin economic, descrie pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat.

Conceptul pentru asasinul economic a apãrut la începutul anilor ’50 când Mosaddeq a fost ales în mod democratic în Iran. El era considerat “speranţa pentru democraţie” în estul mijlociu şi în alte pãrţi ale lumii. A fost ales de cãtre revista “Time” ca omul anului. Dar unul din lucrurile pe care le-a adus şi a început sã îl implementeze a fost ideea cã companiile petroliere strãine trebuiau sã plãteascã mult mai mult pe petrolul pe care îl cumpãrau din Iran, şi cã oamenii din Iran ar fi trebuit sã aibã de câştigat de pe urma propriului petrol.

Ciudatã politicã. Desigur cã nu ne-a plãcut asta, dar ne era fricã sã facem ce fãceam de obicei, adicã sã trimitem armata. În schimb, am trimis un agent CIA, Kermit Roosevelt, rudã cu Teddy Roosevelt, cu câteva milioane de dolari şi a fost foarte eficient. Într-o scurtã perioadã de timp a reuşit sã îl dea jos de la putere pe Mosaddeq şi l-a adus pe shar-ul Iranului pentru a-l înlocui. El fusese dintotdeauna favorabil SUA şi a fost foarte eficient. Aici, în Statele Unite, la Washington, oamenii priveau în jur şi spuneau “uau, asta a fost uşor şi ieftin”. Asta a stabilit un nou mod de a manipula ţãrile, de a crea un imperiu.

Singura problemã cu Roosevelt a fost cã era un agent CIA şi dacã era prins, urmãrile ar fi putut sã fie destul de serioase…aşa cã, foarte rapid în acel moment s-a luat decizia sã se foloseascã consultanţi privaţi, pentru a canaliza banii prin Banca Mondialã sau FMI sau una din celelalte agenţii de tipul acesta, sã se aducã oameni ca mine, care lucreazã pentru companii private. În caz cã am fi fost prinşi, nu s-ar fi gãsit legãturi cu guvernul.

Scurta istorie a fenomenului

Când Arbenz a devenit preşedinte al Guatemalei, ţara era controlatã de compania United Fruit şi de marile corporaţii internaţionale. Arbenz şi-a dat seama ce asta şi a zis: “Vrem sã dãm pãmântul înapoi oamenilor”. Dupã ce a ajuns la putere implementa politici care ar fi fãcut exact asta, sã dea drepturile asupra pãmânturilor înapoi oamenilor. Asta nu le-a plãcut prea mult celor de la “United Fruit” aşa cã au angajat o firmã de relaţii publice pentru a lansa o campanie pentru a convinge Statele Unite, cetãţenii Statelor Unite, presa SUA, congresul SUA cã Arbenz era o marionetã a URSS şi cã dacã l-am fi lãsat la putere,URSS ar fi avut o bazã în aceastã emisferã.

În acea perioadã exista în minţile tuturor o fricã exageratã de teroarea roşie, teroarea comunistã. Şi aşa, ca sã scurtãm povestea, din aceastã campanie de relaţii publice s-a ajuns la un angajament din partea CIA şi a armatei de a-l înlãtura de la putere pe acest om. Asta s-a şi întâmplat. Am trimis avioane, am trimis soldaţi, am trimis şacali, am trimis tot ce am putut pentru a-l înlãtura şi chiar l-am înlãturat. Imediat ce a fost înlãturat de la putere, cel care i-a luat locul le-a redat corporaţiilor internaţionale, inclusiv United Fruit toate drepturile şi posesiunile precedente.

Ecuador a fost condus pentru mulţi ani de dictatori pro-SUA. Ei erau de multe ori destul de brutali. Apoi s-a decis ca ei sã aibã o alegere cu adevãrat democraticã. Jaime Roldos a candidat pentru preşedinţie şi scopul sãu principal, spunea el, era sã asigure folosirea resurselor Ecuadorului pentru ajutarea oamenilor. A câştigat…copleşitor. Nimeni nu mai câştigase atât de detaşat alegerile în Ecuador. Apoi a început sã implementeze aceste politici pentru a se asigura cã profiturile de la petrol ajungeau la oameni, pentru a-i ajuta.

Nouã nu ne-a plãcut asta aici, în SUA. Am fost trimis acolo ca unul din numeroşi asasini economici pentru a-l schimba pe Roldos, pentru a-l corupe, pentru a-l suci, sã-l facem sã înţeleagã “ştii, poţi sã ajungi foarte bogat tu şi familia ta dacã joci jocul nostru dar…dacã continui sã implementezi politicile promise, vei pleca”. Nu a vrut sã asculte, a fost asasinat. Imediat ce s-a prãbuşit avionul, toatã zona a fost închisã.

Singurii care aveau acces erau militarii SUA de la o bazã militarã din apropiere şi câţiva militari din Ecuador. Când a început investigaţia, doi din martorii principali au murit în accidente de maşinã înainte de a avea şansa de a depune mãrturie. Multe lucruri stranii s-au întâmplat în jurul asasinãrii lui Roldos. Eu, ca şi majoritatea oamenilor care s-au uitat la acest caz nu au nici o îndoialã cã a fost o asasinare. Desigur, în poziţia mea de asasin economic, mã aşteptam ca Roldos sã fie înlãturat fie printr-o revoltã, fie printr-o asasinare. Dar avea sã fie înlãturat pentru cã nu putea fi corupt, nu se lãsa sã fie corupt în felul în care vroiam noi sã-l corupem.

Omar Torrijos, preşedintele Panama a fost unul din preferaţii mei, mi-a plãcut mult, era foarte carismatic, el chiar vroia sã îşi ajute ţara. Când am încercat sã îl mituiesc sau sã-l corup spunea: “Uite, John…”de fapt mã numea Juanito. Spunea: “Uite, Juanito,nu vreau bani, ceea ce vreau este ca ţara mea sã fie tratatã în mod corect. Vreau ca SUA sã plãteascã datoriile faţã de acest popor, pentru toate distrugerile pe care le-a fãcut aici.

Vreau sã fiu în poziţia în care sã pot ajuta alte ţãri din America Latinã sã-şi câştige independenţa şi sã fie libere de aceastã prezenţã teribilã din nord. Voi ne exploataţi atât de tare…Vreau sã fie Canalul Panama înapoi în mâinile acestui popor. Asta vreau. Aşa cã, lasã-mã în pace. Nu încerca sã mã mituieşti.” Era 1981 şi în luna mai Omar Torrijos a fost asasinat. Omar era foarte conştient de asta. Torrijos îşi ţinea familia împreunã şi spunea: “Probabil cã sunt urmãtorul dar este OK pentru cã am fãcut ceea ce am venit sã fac.

Am renegociat Canalul. Canalul va fi în mâinile noastre. Am terminat negocierile cu Jimmy Carter şi avem un tratat.” În luna iunie a aceluiaşi an, doar douã luni mai târziu a murit şi el într-un accident de avion. Nu existã nici o îndoialã cã a fost executat de şacali finanţaţi de CIA. Existã foarte multe dovezi. Unul din bodyguarzii lui Torrijos i-a dat în ultimul moment în timp ce ieşea din avion, un casetofon mic care conţinea o bombã.

Este interesant cum acest sistem a continuat în acelaşi mod timp de mulţi ani doar cã asasinii economici au devenit din ce în ce mai buni. Apoi ne-a venit ideea, pe care am şi aplicat-o recent în Venezuela, în 1998, când Hugo Chavez a fost ales preşedinte. Înaintea lui fiind mulţi preşedinţi corupţi care au distrus practic economia ţãrii. Chavez a fost ales democratic.

Chavez a înfruntat SUA şi a cerut ca petrolul Venezuelei sã fie folosit pentru a-şi ajuta poporul. Desigur cã nu ne-a plãcut asta aici, în SUA. În 2002 a pornit o revoltã. Nu este nici o îndoialã în mintea mea şi nici în mintea majoritãţii celorlalţi oameni cã CIA era în spatele acelei revolte. Modul în care acea revoltã s-a format reflecta ceea ce Kermit Roosevelt fãcuse în Iran. Au plãtit oameni pentru a ieşi în stradã pentru a se revoltã, pentru a protesta, pentru a zice cã Chavez nu este deloc popular.

Dacã poţi convinge câteva mii de oameni sã facã asta şi aduci televiziunea, poţi sã faci sã parã cã şi cum ar fi ieşit toatã ţara în stradã. Apoi lucrurile încep sã degenereze. Chavez a fost destul de inteligent şi oamenii îl urmau cu atâta loialitate încât au reuşit sã înfrângã revolta. A fost un moment fenomenal în istoria Americii Latine.
“Irak este exemplul perfect pentru a arãta cum funcţioneazã întreg sistemul. Noi, asasinii economici, suntem prima linie de apãrare. Mergem, încercãm sã corupem guvernul, încercãm sã-i facem sã accepte împrumuturi uriaşe pe care le folosim ca pârghie pentru a-i cumpãra, practic. Dacã nu reuşim, la fel cum nu am reuşit eu în Panama cu Omar Terrijos şi în Ecuador cu Jaime Roldos, care au refuzat sã fie corupţi, a doua linie de apãrare este sã trimitem şacalii. Şacalii fie rãstoarnã guvernul, fie asasineazã.

Apoi vine noul guvern care va face ce vrem noi. Preşedintele ştie ce se va întâmpla dacã face altceva. În cazul Irakului, ambele au dat greş. Asasinii economici nu au reuşit sã îl convingã pe Saddam Hussein. Am încercat de multe ori. Am încercat sã-l facem sã accepte ceva asemãnãtor cu ceea ce a acceptat Casa Saud în Arabia Sauditã dar nu a acceptat, aşa cã am trimis şacalii pentru a-l asasina dar nu au reuşit fiindcă securitatea lui era foarte bunã. Lucrase la un moment dat pentru CIA.

Fusese angajat pentru a-l asasina pe preşedintele anterior al Irakului. Nu a reuşit, dar cunoştea sistemul. În 1991 am trimis armata noastră pentru a doborî armata Irakului. În acel moment presupuneam cã Saddam Hussein se va rãzgândi. Puteam sã-l înlãturãm, desigur, dar nu vroiam. Era destul de puternic, îşi controla oamenii. Credeam cã îi poate controla pe kurzi, sã îi ţinã pe iranieni la graniţã şi sã continue sã pompeze petrol pentru noi. Acum cã i-am învins armata, speram sã se rãzgândeascã.

Asasinii economici au intervenit din nou în anii ’90 fãrã succes. Dacã ar fi reuşit, ar fi fost încã la putere şi i-am fi vândut câte avioane de luptã ar fi vrut şi ce ar mai fi vrut. Dar nu au reuşit. Şacalii nu au reuşit sã îl înlãture de la putere, aşa cã am trimis armata din nou. De aceastã datã am fãcut treaba pânã la capãt. L-am înlãturat şi, totodatã, ne-am ales cu contracte de construcţie foarte profitabile pentru a reconstrui o ţarã pe care am distrus-o. Este o afacere destul de bunã, dacã deţii companii de construcţii importante.

Irakul arãtã cele trei stadii: asasinul economic – nu a reuşit, şacalii – nu au reuşit şi mãsura finalã – intervine armata. În acest mod ne-am creat un imperiu dar am fãcut-o foarte subtil, este clandestin. Toate imperiile din trecut au fost construite cu ajutorul armatei şi ştiau cu toţii cã le construiau. Britanicii ştiau cã îl construiau, francezii, germanii, romanii, grecii, şi erau mândrii de asta. Întotdeauna aveau o scuzã: împrãştiau civilizaţie, împrãştiau o anumitã religie sau ceva de genul acesta; dar ştiau cã îl construiesc. Noi nu ştim. Majoritatea oamenilor din SUA nu ştiu cã trãim de pe urma unui imperiu clandestin. În ziua de azi e mai multã sclavie în lume decât a fost vreodatã.” John Perkins

Corporatocraţia

Trebuie sã te întrebi: dacã este un imperiu, cine este împãratul? În mod evident, preşedinţii SUA nu sunt împãraţi, împãrat e cineva care nu e ales, nu are mandat limitat şi nu raporteazã nimãnui. Deci, nu putem clasifica preşedinţii în acest mod dar avem ceea ce consider a fi echivalentul împãratului. Este ceea ce eu numesc corporatocraţie.

Corporatocraţia este un grup de indivizi care conduc cele mai mari corporaţii şi se comportã cã împãraţii acestui imperiu. Ei controleazã mass-media fie prin conducere directã fie prin publicitate. Controleazã majoritatea politicienilor noştri pentru cã le finanţeazã campaniile fie prin corporaţii fie prin contribuţii personale care provin din corporaţii.

Nu sunt aleşi, nu au mandat limitat, nu raporteazã nimãnui. În vârful corporatocraţiei, nu-ţi mai poţi dã seama dacã persoana lucreazã pentru o corporaţie privatã sau pentru guvern pentru cã se mişcă tot timpul dintr-o parte în alta. Deci, ai un tip care într-un moment este preşedintele unei mari companii de construcţii, cum ar fi Halliburton şi în urmãtorul moment este vicepreşedintele SUA, sau preşedintele care este implicat în afaceri cu petrol.

Acest lucru se întâmplã indiferent dacã sunt la conducere republicani sau democraţi. Se mişcă dintr-o parte în alta pe uşa care se învârte. Într-un fel guvernul nostru este invizibil de multe ori. Politicile lui sunt îndeplinite de corporaţii pe un nivel sau altul şi de fapt, politicile guvernului sunt create de corporatocraţie şi prezentate guvernului. Este o relaţie foarte strânsã.

Nu este ceva de genul “teoria conspiraţiei”, aceşti oameni nu trebuie sã se întâlneascã şi sã comploteze pentru a face lucruri. Cu toţii lucreazã având un singur scop: maximizarea profiturilor indiferent de costurile asupra societãţii şi asupra mediului.”

Acest proces de manipulare de cãtre corporatocraţie prin îndatorare, mituire şi înlãturare politicã se numeşte GLOBALIZARE. La fel cum Rezerva Federalã menţine poporul american într-o poziţie de servitudine îndatoratã, cu datorii perpetue, inflaţie şi dobândă, Banca Mondialã şi FMI îndeplinesc acest lucru la o scarã globalã.

Ideea de bazã e simplã: îndatoreazã o ţarã fie prin propria imprudenţã sau prin coruperea conducãtorului ţãrii. Apoi impune condiţii sau politici de ajustare structuralã care cel mai frecvent constau în:

-Devalorizarea monedei. Când moneda se devalorizeazã, se devalorizeazã toate lucrurile. Asta face cã resursele indigene (naţionale) sã fie disponibile ţãrilor prãdãtoare la o fracţiune din valoarea lor realã.

-Tãieri masive de fonduri pentru programele sociale. Acestea includ deseori educaţia şi sistemul sanitar, compromiţând bunãstarea şi integritatea societãţii, lãsând oamenii vulnerabili exploatãrii.

-Privatizarea întreprinderilor de stat, ceea ce înseamnã cã sisteme importante social pot fi cumpãrate şi reglementate de companii strãine pentru profit.

De exemplu, în 1999 Banca Mondialã a insistat ca guvernul din Bolivia sã vândã sistemul de apã al celui de-al treilea oraş ca mãrime unei filiale a corporaţiei Bechtel din SUA. Imediat ce s-a întâmplat asta, facturile pentru apã potabilã au devenit foarte mari. Rezidenţii erau deja sãraci.

Abia dupã o revoltã din partea locuitorilor contractul a fost anulat. Apoi este liberalizarea comerţului sau deschiderea economiei prin scoaterea restricţiilor pentru comerţul extern. Asta permite un numãr de manifestaţii economice abuzive, cum ar fi aducerea de cãtre corporaţiile transnaţionale a produselor mai ieftine, subminând producţia indigenã şi distrugând economii locale.

Un exemplu este Jamaica, care dupã ce a acceptat împrumuturi şi condiţii din partea Bãncii Mondiale, a pierdut în schimb pieţele pentru recoltele cele mai importante din cauza competiţiei cu importurile din vest. Astãzi, nenumãraţi fermieri nu pot lucra fiindcã nu pot concura cu marile corporaţii. Altã variaţie este crearea a numeroase, aparent neobservate, nereglementate, inumane fabrici de îmbrãcãminte, care profitã de pe urma problemelor economice. În plus, din cauza lipsei de reglementãri ale producţiei, distrugerea mediului este continuã, în timp ce resursele ţãrii sunt deseori exploatate de cãtre corporaţiile indiferente în timp ce produc intenţionat mari cantitãţi de poluanţi.

Cel mai important proces din istorie este pornit de cãtre 30.000 de oameni din Ecuador şi de pe Amazon împotriva Texaco, deţinut acum de Chevron.Deci, procesul este împotriva Chevron dar pentru acţiuni ale Texaco. Se estimeazã cã poluarea este de 18 ori mai puternicã decât cea cauzatã de Exxon Valdez pe ţãrmul Alaskãi. În cazul Ecuadorului nu a fost un accident. Companiile petroliere au fãcut-o intenţionat. Ştiau cã o fac pentru a economisi bani în loc sã aranjeze pentru eliminarea corectã a reziduurilor.

În plus, o scurtã privire la raportul performanţelor Bãncii Mondiale relevã faptul cã instituţia, care pretinde public cã ajutã dezvoltarea ţãrilor sãrace şi eradicarea sãrãciei, nu a fãcut nimic altceva decât sã mãreascã sãrãcia şi decalajul de bogãţie, în timp ce profiturile corporaţiilor sunt foarte mari. În 1960, decalajul dintre venituri între cincimea de locuitori din ţãrile cele mai bogate versus cincimea de locuitori din ţãrile cele mai sãrace era de 30 la 1. În 1998 era de 74 la 1.

În timp ce Produsul Naţional Brut a crescut pe plan global cu 40% între 1970 şi 1985, în ţãrile sãrace a crescut cu doar 17%. Între 1985 şi 2000, numãrul celor care trãiesc cu mai puţin de un dolar pe zi a crescut cu 18%. Chiar şi Comitetul Economic al congresului SUA a admis cã existã o ratã de succes de doar 40% pentru toate proiectele Bãncii Mondiale. La sfârşitul anilor ’60, Banca Mondialã a intervenit în Ecuador cu împrumuturi mari. În urmãtorii 30 de ani sãrãcia a crescut de la 50% la 70%.

Sub-angajarea şi şomajul au crescut de la 15% la 70%. Datoria ţãrii a crescut de la 240 de milioane dolari la 16 miliarde dolari, în timp ce cotã de resurse alocatã sãracilor a scãzut de la 20% la 6%. Pânã în anul 2000 s-a ajuns ca 50% din bugetul naţional al Ecuadorului sã trebuiascã sã fie alocat pentru plata datoriilor.

Este important sã se înţeleagã: Banca Mondialã este, de fapt, o bancã a SUA, sprijinind interesele SUA. SUA are drept de veto asupra deciziilor deoarece aduce cel mai mult capital. Vă întrebaţi de unde a luat aceşti bani? I-a creat din nimic prin intermediul sistemului bancar de rezerve fracţionale. Din primele 100 de economii mondiale clasate pe bazã Produsul Intern Brut, 51 sunt corporaţii şi 47 din cele 51 sunt din SUA.

Walmart, General Motors şi Exxon sunt mai puternice economic decât Arabia Sauditã, Polonia, Norvegia, Africa de Sud, Finlanda, Indonezia si multe altele. Odatã ce barierele de comert protective sunt înlãturate, banii sunt aruncati împreunã şi manipulaţi în noi pieţe şi economiile statelor sunt rãsturnate în favoarea competiţiei deschise din capitalismul global, imperiul se extinde.

SURSE

  1. Jan Van Helsing – „Organizatii secrete”.
  2. http://meritocratia.ro/2015/03/banca-mondiala-si-fmi/

Departamentul Național de Informații (DNI)

Departamentul Național de Informații (DNI) este o organizație neguvernamentală fără personalitate juridică. Departamentul Național de Informații (DNI) a fost înființat la data de 15 august 2013.

You may also like...