Cunoaşterea universală

„— Unul dintre aspectele foarte importante pe care trebuie să le ştii în ceea ce priveşte cunoaşterea este că tot ceea ce fiinţele trăiesc şi simt de-a lungul vieţii lor, devine totodată experienţă pentru celelalte fiinţe din univers. Elementul esenţial este că acest lucru se petrece independent de spaţiu şi de timp. Atunci când dobândeşti puterea de a te branşa la acest domeniu al existenţei, care transcende spaţiul şi timpul, ai practic acces deplin la toate „înregistrările” care includ tot ceea ce s-a petrecut şi ceea ce se va petrece vreodată.

Uluitor! Chiar în această seară, Elinor mi-a vorbit despre „înregistrările” subtile din manifestare, dar în legătură cu vieţile anterioare, am spus eu încântat. E drept că nu mi-a dat atât de multe detalii, dar înţeleg totuşi că s-a referit la acelaşi aspect despre care îmi vorbeşti tu acum.

Atunci, Elinor s-a simţit dator să intervină pentru a clarifica mai mult lucrurile:
I-am spus că puterea de a vizualiza existenţele anterioare, ale lui sau ale oricărei alte fiinţe, are la bază accesul conştiinţei într-un domeniu supratemporal al existenţei, acolo unde există înregistrările fidele ale oricărui tip de acţiune care a fost săvârşită în lumea fenomenală, a spus el, adresându-se lui Repa Sundhi. Este ca un fel de „bandă de înregistrare” a universului.

Perfect adevărat, a aprobat lama cu seriozitate. Accesul la aceste „urme” precise pe care le lasă orice fiinţă în periplul ei prin manifestare te poate face să beneficiezi, într-un fel, de ceea ce am putea numi chiar „experienţa universului”. Este foarte important ca acest lucru să fie bine înţeles. În definitiv, orice fiinţă din Creaţie se confruntă cu două stări fundamentale ale existentei, care sunt opuse: starea de ignoranţă şi starea de cunoaştere.

Când mă refer la ignoranţă, vreau să spun că atunci fiinţa respectivă nu cunoaşte aproape nici una din legile esenţiale ale universului în care trăieşte. Din această cauză, ignoranţa face ca omul să trăiască parţial, fragmen¬tat şi închistat într-un domeniu foarte limitat al existenţei. Prin analogie, el se află atunci ca într-o cuşcă de mici dimensiuni, fără să-şi dea seama totuşi de aceasta.

Pe de altă parte, cunoaşterea înseamnă putere. Nu mă refer aici la o cunoaştere teoretică, ştiinţifică, adică la ceea ce, în general, se înţelege prin cunoaşterea lumească, ci mai ales la ceea ce înseamnă cunoaşterea universală. Aceasta este infinit mai bogată şi mai nuanţată decât prima categorie şi totodată este singura care oferă accesul la dimensiunile înalte ale spiritului.

Bine, dar oamenii chiar dacă sunt ignoranţi, trăiesc totuşi de multe ori o viaţă care li se pare bună şi chiar fericită sau îndestulată, am spus eu. Mă rog, ceea ce consideră ei a fi fericire şi împlinire.
Aşa este; ei trăiesc, dar o fac în ignoranţă şi tocmai de aceea suferă. Suferinţa şi ignoranţa se completează şi se alimentează reciproc. Totuşi, există un sens ascuns chiar şi în această privinţă, deoarece doar atunci când suferinţa şi necazurile ajung la un prag de nesuportat, ceea ce de multe ori se petrece după zeci sau după sute de vieţi succesive, omul realizează faptul că nu mai poate continua în acea direcţie.

Acela reprezintă un moment esenţial în evoluţia lui, de la care el începe să fie tot mai conştient de integrarea sa în univers. Desigur, vor mai exista poate multe alte căderi şi reveniri ale sale pe acest drum, însă important este că el are deja sădit în conştiinţa şi în percepţia lui interioară că trebuie să schimbe ceva fundamental în fiinţa sa şi acest gând va fi mereu ca un impuls care îl va proiecta din ce în ce mai sus.

Ascultând ceea ce îmi spunea Repa Sundhi, mă gândeam că ignoranţa este ca o noapte în înţelegerea omului, ca o ceaţă deasă care îi întunecă gândirea.
După câte îmi dau seama, condiţia celui ignorant nu este prea departe de aceea a unui animal neştiutor, am dat eu glas reflecţiilor mele interioare.

— Chiar dacă aceasta poate să pară ceva exagerat, totuşi să ştii că reflectă o realitate, a spus lama. În principiu, totul porneşte de la diferenţa fundamentală dintre om şi animal, aceea de conştiinţă de sine. Problema este simplă: în timp ce omul ştie că există, adică el are o conştiinţă de sine şi poate să acţioneze în mod determinat, animalul acţionează doar din instinct, fără să ştie că există.

Viaţa unui animal este redusă doar la impulsuri spontane din interior şi la o gamă foarte restrânsă de emoţii. Totuşi, chiar şi între animale, la fel ca printre oameni, există diferenţe notabile care fac ca unele dintre ele să prezinte, atunci când ajung la un anumit grad de evoluţie, unele rudimente de conştiinţă ce le asigură mai apoi saltul către condiţia de fiinţă umană înzestrată cu o conştiinţă de sine.

Pentru că este evident, de pildă, că între o cârtiţă şi un delfin există mari deosebiri în ceea ce priveşte posibilităţile de înţelegere şi de comunicare cu o fiinţă având structuri superioare de conştiinţă, cum este omul.
Vrei să spui că acelaşi proces de evoluţie de la o formă de conştiinţă inferioară la una superioară rămâne valabil oriunde altundeva în universul fizic? am intervenit eu.

Bineînţeles. De altfel, ştii deja cât de diversă este viaţa în galaxia noastră. Ai fi însă cu mult mai surprins să afli ce grandoare aproape inimaginabilă are diversificarea vieţii în tot restul universului, faţă de care galaxia noastră nu înseamnă practic mai nimic. Forma se adaptează întotdeauna la specificul condiţiilor de viaţă care există în colţul respectiv de univers, indiferent că acestea corespund sau nu condiţiilor de viaţă ale omului.

Prin urmare, formele de inteligenţă din univers sunt şi ele foarte diferite şi doar un imens orgoliu şi o prostie fără margini pot să-i facă pe oameni să gândească faptul că sunt singuri într-un univers cu adevărat gigantic, ale cărui dimensiuni reale nu pot fi concepute sau înţelese logic de sistemul de apreciere pe care îl are mintea. Pe de altă parte, acest imens univers fizic este el însuşi mult mai mic decât uni¬versul astral şi mental, care la rândul lor sunt mult mai mici decât universul cauzal.

Fiecare dintre acestea are o dezvoltare practic infinită a posibilităţilor de formă şi energie, concretizate în tipul de materie şi substanţă care le este specific. De pildă „materia” astrală este mult mai subtilă decât materia fizică, aşa-zis tangibilă, cu care sunt obişnuiţi oamenii. La rândul ei, „substanţa” care este specifică, planului mental este mai subtilă decât „sub¬stanţa” astrală a emoţiilor, iar „materia” universului sau planului cauzal este cu mult mai rafinată decât cea a uni¬versului mental.

Este vorba deci despre o minimă intuiţie de care omul are nevoie şi despre o problemă de bun simţ pentru ca el să realizeze faptul că această colosală desfăşurare de forţe şi energii în Creaţie nu există doar de dragul lui, chiar dacă el se gândeşte că este singurul locuitor al spaţiului infinit ce îl înconjoară.

Ceea ce este comun la toate formele de existenţă, fie ele fizice sau subtile, este că acestea sunt strict ierarhizate după gradul lor de evoluţie şi de dezvoltare spirituală. Şi, întrucât gradul de evoluţie pe lanţul transformărilor este direct proporţional cu gradul de cunoaştere, ajungem la aceeaşi problemă de la care am plecat, şi anume că cel care cunoaşte are putere, iar aceasta îi conferă accesul la dimensiuni din ce în ce mai înalte ale creaţiei. Desigur, cred că ai intuit deja, pu¬terea la care mă refer aici nu este nici puterea fizică, nici cea a banilor şi nici puterea politică. Acestea reprezintă forme parţiale şi foarte limitate ale puterii la care ajunge cel înţelept.

— Deci totul se reduce practic la o problemă de evoluţie a conştiinţei, am concluzionat eu. În acest proces, ignoranţa este cucerită treptat de cunoaştere şi aşa se explică de ce unii oameni pot face mai multe şi mai bine decât alţii.
— Gradul de dezvoltare a conştiinţei atrage după sine dezvoltarea formei sau, altfel spus, a „carcasei” materiale care permite evoluţia ulterioară a acelei conştiinţe individuale, mi-a explicat Repa Sundhi. Regnul mineral, vegetal, animal şi, la sfârşit, omul provin unul din altul, în această ordine. Însă pentru a intra acum în detalii care implică modul cum se realizează această trecere, condiţiile care îi sunt specifice, precum şi particularităţile fiecărui regn în parte ne-ar lua mult prea mult timp şi ar implica numeroase explicaţii.

De aceea, mă limitasem să-ţi prezint doar unele aspecte despre om şi animal, deoarece în cazul lor conştiinţa începe să capete forme mai evoluate. Îţi spuneam că, deşi există o diferenţă fundamentală între cele două regnuri, totuşi în mod paradoxal omul se comportă de multe ori ca un animal şi chiar poate să ajungă la o condiţie inferioară acestuia.
Eram şi eu de aceeaşi părere, ceea ce m-a făcut să observ că uluitoarea cădere a omului se datorează, proba¬bil, unei forme acute de ignoranţă.

— Totuşi, cum se face că omul care deja are în el scânteia conştiinţei de sine şi ştie că este o individualitate printre celelalte, ajunge să decadă la un nivel cu mult inferior? Ce fel de formă a ignoranţei este aceasta?
Repa Sundhi părea mulţumit că am ajuns în acea zonă a discuţiei.

— Aici este într-adevăr o problemă mai specială, mi-a răspuns el. Pentru că, o dată cu sentimentul individualităţii care îi conferă un sens în viaţă, omul deţine în mod automat şi voinţa individuală şi neîngrădită de a acţiona şi, fireşte, acţiunile lui pot fi bune sau rele. Spre deosebire de el, un animal nu acţionează din voinţă proprie sau, dacă totuşi există momente în care el pare să o facă, aces¬tea reprezintă doar aspecte incipiente ale voinţei indivi¬duale.

Toate acţiunile pe care le săvârşeşte un animal sunt determinate din instinct şi din obişnuinţă, inclusiv atitu¬dinile sale de ataşament sau de devoţiune. Desigur, o dată cu trecerea timpului, acestea asigură o evoluţie a animalu¬lui respectiv către condiţia de om, însă trebuie remarcat faptul că animalul nu are o voinţă a sa proprie, pentru că el nu are o conştiinţă proprie, nu ştie că există în mod individual.

El poate să recunoască multe fiinţe şi obiecte din jur, poate să realizeze chiar anumite conexiuni simple sau să se manifeste emoţional, dar toate acestea provin totuşi numai din instinct şi din obişnuinţă. De aceea, în cazul speciei animale nu se pune problema conştiinţei individuale a membrilor ei, aşa cum este în cazul speciei omului, ci este vorba despre o conştiinţă de grup, din care periodic şi în urma unui cumul de experienţă se realizează un salt al unui membru din acea specie pe un nivel evolutiv superior.

Acest nivel superior poate să însemne fie o specie mai evoluată de animale, fie chiar condiţia de om. În astfel de cazuri, acel membru al speciei de animale reprezintă un „fragment” din conştiinţa de grup sau, mai bine zis, o chintesenţă a nivelului de evoluţie şi de expe-rienţă a speciei în acel moment; ca urmare, el este promo¬vat într-o etapă superioară a devenirii. Încetul cu încetul, el capătă conştiinţa tot mai clară a individualităţii sale până când ajunge la stadiul de om.

Aici însă, chiar dacă saltul de conştiinţă la stadiul de om este uriaş prin raport la condiţiile anterioare de exis¬tenţă, responsabilitatea faptelor şi acţiunilor săvârşite aparţine în exclusivitate individului. După cum ţi-am spus, animalul acţionează din instinct şi, chiar dacă acţiunile lui sunt uneori feroce, totuşi ele sunt realizate fie pen¬tru a se apăra, fie pentru a se hrăni. Aceste acţiuni ale sale nu sunt considerate individuale, deoarece el nu are conştiinţa naturii faptei pe care o săvârşeşte; acţiunile unui animal sunt integrate la nivelul conştiinţei de grup a speciei din care el face parte; astfel, conştiinţa speciei respective acumulează experienţă.

În cazul omului problema este total diferită pentru că el, prin tot ceea ce face, vorbeşte şi gândeşte, acţionează în conformitate cu voinţa lui proprie, dacă este sănătos din punct de vedere fizic, mental şi psihic. Această voinţă proprie, care îi conferă posibilitatea de a alege în mod conştient o variantă sau alta, îl poate determina să intre fie pe drumul evoluţiei şi al binelui, fie pe cel al pierzaniei şi al suferinţei.

Chiar dacă este om, această condiţie nu îl scuteşte de apăsarea ignoranţei.
Dacă el va alege să facă fapte rele, să fie violent, dur, nesimţitor, despotic ori chiar să ucidă, acestea se vor „contoriza” în propriul lui destin sau karma şi va trebui să plătească exact cu aceeaşi monedă pentru ele în alte exis¬tenţe viitoare.

Toate viciile umanităţii, începând cu meschinăria, ipocrizia, minciuna, invidia şi mergând până la mânia distructivă, lăcomia acerbă, ataşamentul care înlănţuie şi gelozia care otrăveşte sunt acţiuni care apar precum zgura şi fumul negru în sufletul omului.
Spre deosebire de el, animalul nu acţionează decât strict în virtutea instinctului de conservare a vieţii, de hrănire şi de reproducere.

El nu este capabil de incredi-bilele mizerii la care se pretează unii oameni şi nici de acţiunile lor odioase sau subterfugiile penibile pentru a-şi sluji scopurile egoiste. Din această cauză îţi spun că, din nefericire, omul ajunge adeseori într-o condiţie chiar mai josnică decât a unui animal pentru că, deşi este capabil să observe, să judece şi să înţeleagă natura rea a acestor acţi¬uni, el totuşi le săvârşeşte. În aceasta constă, de fapt, esenţa păcatului şi a greşelii. Omul este purtat mereu acolo unde îl duce firul faptelor sale din trecut, fie că el îşi dă sau nu îşi dă seama de aceasta.

— Cum este totuşi posibil să existe o asemenea decădere a condiţiei umane? am întrebat eu contrariat. Oare ignoranţa este atât de dramatică?
— Dacă înţelegi în mod corect lanţul care leagă aceste aspecte în univers, lucrurile îţi vor apărea ca fiind foarte clare. Ignoranţa determină acţiunile greşite, iar acestea determină cumulul de karma negativă, adică un destin greu; la rândul lui, acesta leagă fiinţa umană respectivă prin înseşi limitările impuse de greşelile pe care le-a făptuit şi care acum trebuie plătite, astfel încât se creează un nou lanţ de greşeli şi procesul se continuă, ca într-un cerc aparent vicios.

Ieşirea din această lamentabilă condiţie se face în mod gradat şi numai printr-un efort constant şi intens al omului de a se transforma, de a orienta natura acţiunilor sale spre fapte virtuoase. Uneori el se simte atât de dispe¬rat şi deznădăjduit în faţa problemelor şi greutăţilor vieţii cu care se confruntă, încât atunci este tentat să-şi ia singur viaţa, gândind că în felul acesta va scăpa de toate necazurile. Aceasta este o imensă greşeală şi constituie un blocaj sever pe calea evoluţiei.
Mi-am adus atunci aminte de observaţiile pe care le făcuse Elinor cu privire la acest subiect; Repa Sundhi a completat ceea ce eu aflasem deja.

— Aceia care recurg la un astfel de gest necugetat sunt de obicei oamenii labili din punct de vedere psihic şi mental, ori cei care prezintă unele influenţe demoniace în personalitatea lor. Aceste aspecte pot să nu fie deloc remarcate de ceilalţi oameni care se află în anturajul sinucigaşului şi chiar pot să pară deplasate prin raport la viaţa de până atunci a acestuia. Totuşi, atât prostia cât şi ignoranţa oamenilor nu pot ţine loc de adevăr. Eram uimit de faptul că lama părea să ştie foarte bine ce discutasem eu cu Elinor înainte de venirea lui. Cu toate acestea, am observat că el puncta discret doar acele aspecte pe care le considera importante, dorind să le aprofundez. Puterea lui de cunoaştere telepatică era formidabilă.

— în general vorbind, omul trăieşte o dramă aproape continuă în manifestare, a continuat el să-mi vorbească.
Fără să bănuiască faptul că în univers există un sens profund al vieţii, că există anumite legi fundamentale şi imuabile care acţionează într-un perfect echilibru, cel ignorant ia de cele mai multe ori ceea ce este rău ca fiind buh şi invers. Lăsat în voia lui, el este precum frunza în vânt sau precum trăsura fără vizitiul care struneşte caii speriaţi. Acţionând adeseori orbeşte, fără să gândească deloc şi sub impulsul destinului său, omul ignorant atrage în aura lui o mulţime de energii care îl vor face să-şi ducă existenţa într-o stare larvară, inferioară.

Între această condiţie deplorabilă şi aceea în care fiinţa umană este superioară există o diferenţă colosală, pe care în mod paradoxal oamenii obişnuiţi foarte rar o recunosc. Explicaţia acestui fapt este că cel care trăieşte într-o zonă restrânsă de percepţie şi cunoaştere nu are capacitatea de a înţelege atât de uşor ceea ce îi este superior, pentru că nu are termen de comparaţie. În plus, el observă că multe din¬tre principiile sale de viaţă, care sunt rele şi opuse armoniei universale, împreună cu prejudecăţile meschine pe care le întreţine, sunt total opuse modului comportamental şi vi¬ziunii despre existenţă a celui înţelept.

Ignorantul simte atunci în mod confuz că pentru a se transforma este nece¬sar să modifice din temelii întreaga lui viziune asupra vieţii, ceea ce fără îndoială că implică un mare efort, cel puţin la început. De cele mai multe ori, el nu este deloc dispus să facă acest efort. Mai mult chiar, el ajunge să con¬sidere atunci că, de fapt, principiile şi modul de viaţă pro¬fund spiritual al celui înţelept sunt greşite şi trebuie înfierate de societate.

Cel ignorant, care atunci este şi răuvoitor, se sprijină în demersul lui pe acceptul şi părerea majorităţii celorlalţi oameni care, ca şi el, sunt orbi. De fapt, acest gen de acţiune exprimă la nivel subtil teama furibundă a oame¬nilor, dar mai ales a celor bogaţi sau care se află în elita conducătoare, că îşi vor pierde privilegiile de care se bucu¬rau până atunci, că nu vor mai avea influenţă şi putere politică şi chiar că îşi vor pierde averile.

Acest mod de a acţiona a fost şi este îndreptat mai ales în cazul marilor reformatori spirituali ai omenirii şi a celor care împărtăşesc celorlalţi ideile novatoare despre libertatea spiritului, despre puritatea vieţii, despre cinste şi iubire divină. Fiind consideraţi nişte ameninţări sociale, ei sunt repede oprimaţi, iar opinia publică este astfel dirijată şi manipulată cu informaţii false, încât ea să constituie front comun împotriva celui acuzat.

Dar, aşa după cum ştii prea bine, adevărul învinge tot¬deauna, însă aceasta nu înseamnă că nu există suferinţă. Suferinţa apare de fiecare dată atunci când sunt încălcate legile cosmice ale armoniei şi ale echilibrului, fie prin fapte săvârşite în prezent, fie prin intermediul destinului, care reflectă astfel acţiunile rele din trecut şi din alte exis¬tenţe. Totuşi, trebuie sa ştii că până şi suferinţa are o menire specială în Creaţie.

„Scopul” principal al suferinţei nu este acela de a pedepsi, ci de a corecta atitudinile greşite ale omului în ceea ce priveşte viaţa pe care o trăieşte. În măsura în care el îşi recunoaşte greşeala şi învaţă din ea, fără să o mai repete ulterior, suferinţa dispare; dacă omul persistă însă în greşeală şi nu înţelege cauzele ascunse ale suferinţei sale, atunci aceasta se va amplifica tot mai mult, făcându-i viaţa un adevărat calvar.

Eram emoţionat şi simţeam fiori reci urcându-mi pe coloană. Explicaţiile lui Repa Sundhi provocaseră în mine exaltarea dorinţei de a nu greşi, dar şi îngrijorarea pentru faptele rele pe care le săvârşisem în alte existenţe. I-am mărturisit gândurile mele, dar el râse cu bunătate, liniştindu-mă:
— Lamentările pentru greşelile săvârşite în vieţile anterioare sau în cea prezentă nu-şi au rostul, decât în măsura în care îţi permit să realizezi cu luciditate natura lor rea. La drept vorbind, termenul de suferinţă este relativ impropriu pentru că omul nu primeşte decât ceea ce el, de fapt, a dat mai demult.

— Am vorbit şi cu Elinor despre acest aspect, am spus eu. Mă întrebam însă dacă lucrurile sunt atât de riguroase.
Repa Sundhi a fost foarte ferm în răspunsul pe care mi 1-a dat
— Legea karmei acţionează în mod inexorabil şi este extrem de precisă. Cu toate acestea, de multe ori graţia di¬vină face ca multe necazuri şi suferinţe din viaţa omului să fie mai uşor de îndurat, mai ales atunci când el regretă sin¬cer în inima lui greşelile săvârşite şi înţelege că nu acela este modul în care trebuie să acţioneze. Dacă nu ar fi acest sprijin divin, care adeseori este numit providenţă, probabil că fiinţa umană ar fi nimicită sub povara suferinţei pe care trebuie să o îndure ca urmare a acţiunilor ei rele. Dar, aşa după cum ştii şi tu, Dumnezeu nu vrea pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui.

Tocmai de aceea îţi spun că singura cale pentru om de a reveni la o existenţă divin integrată în manifestare este aceea a cunoaşterii spirituale, care este supremă printre celelalte tipuri de cunoaştere. Atunci când o fiinţă cunoaşte, ea are la dispoziţie o modalitate de a se acorda cu tot ceea ce este superior în univers.

Apoi, cunoscând structura şi legile fundamentale ale acestuia, ea are posibi¬litatea să opteze, adică îşi poate utiliza liberul arbitru în direcţie pozitivă. Pentru că ştii prea bine că, din nefericire, există destul de multe fiinţe care optează pentru calea ne-gativă şi acesta este într-adevăr un lucru trist pentru karma lor viitoare. Cel care este însă orientat benefic îşi va putea antrena din ce în ce mai mult voinţa proprie pentru a reuşi să atragă în aura lui toate vibraţiile elevate, ceea ce îi va conferi un punct de sprijin esenţial în toate acţiunile pe care le întreprinde.”[1]

SURSE

1. Radu Cinamar – 12 zile o initiere secreta in taramul tainic al zeilor, editura Daksha.
2. Foto: Internet