Blog

„Un complex de împrejurări fericite şi câţiva şefi abili făcuseră din daci, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei. Olbia, care rezistase la cinci secole de asalturi barbare, fu cucerită şi distrusă – şi de atunci înainte dacii, stăpâni ai Mării, ai gurilor marilor fluvii şi stăpâni peste pământurile roditoare din sudul Rusiei, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran. Pe Dunăre, urcară spre Europa Centrală. Înfrânseră repede pe galii scordisci din părţile Belgradului, cucerind câmpia Ungariei de astăzi, de la ultimii moştenitori ai celtului Segovesc. Împinseră pe Boii din Boemia şi pe Noricii din Stiria. Sabii fură bătuţi în lupte sângeroase. (…)

De la Viena la Odesa, imperiul dacilor stăpânea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi pământurile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală. În jurul lui Buerebista (“el nu fu niciodată învins”) şi al lui Deceneu dacii delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei decenii. La un secol şi jumătate după Buerebista, Dacia ajunse din nou la mare faimă şi glorie sub celălalt rege al ei, Decebal.

Atât sub acesta, cât şi sub cel dintâi, inima politică a Daciei bătea în cadrilaterul de munţi cuprins între apa Mureşului, a Sebeşulului şi a Streiului. Pe coastele de pe vârfurile a zeci de munţi din această regiune se înălţau tot atâtea cetăţi şi fortăreţe, unde-şi aveau reşedinţa regii Daciei, ca şi sfetnicii lor militari şi religioşi mai de seamă. Una din aceste cetăţi era capitala Daciei.

De pe munţii lor, privirea prindea în zilele senine toată Transilvania încinsă de munţi. Rotindu-şi de acolo privirile şi gândul, Buerebista şi Decebal trăiau, putem spune, articulaţia şi dimensiunile geografice ale Daciei şi descifrau fizionomia şi destinul fiecărui organ geografic al acesteia. De acolo pornind, se oţeliseră Dacii “în vântul largului”.

Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26, în Prefaţă şi în cap. I,Popoarele vechi ale Europei„”[1][2][3]