Zona 51 – orasul secret

Zona 51 este cea mai secretă facilitate militară de pe teritoriul
SUA. Este localizată în inima deşertului din sudul statului Nevada,
la 120 de kilometri nord de Las Vegas. Facilităţile ei au fost construite în ultimii 60 de ani în jurul unui fund de lac secat, plat,
numit Groom Lake. Guvernul SUA nu i-a recunoscut niciodată
existenţa.

Pentru înţelegerea Zonei 51 este esenţial să ştim că se află în
interiorul celei mai mari parcele de teren controlate de guvern din
Statele Unite, Baza de Testare şi Antrenament Nevada. Acoperind o suprafaţă de peste 12 000 de kilometri pătraţi, aceasta este doar cu puţin mai mică decât statul Connecticut, de trei ori mai mare decât Rhode Island şi de peste două ori mai mare decât Delaware.

In interiorul acestei suprafeţe uriaşe se află o bucată de teren de 4 000 de kilometri pătraţi numită Poligonul de Testare Nevada, singura facilitate de acest fel de pe teritoriul continental al SUA. începând din 1951, la ordinele preşedintelui Harry Truman, 105 arme nucleare au fost detonate aici la suprafaţa solului şi alte 828 au explodat în tunele subterane şi în puţuri verticale, adânci.

Ultima testare de armă nucleară pe sol american s-a făcut în Poligonul Nevada pe 23 septembrie 1992. Facilitatea conţine cele mai mari cantităţi din Statele Unite de plutoniu şi uraniu utilizabile pentru arme nucleare, care nu sunt securizate în interiorul unui laborator nuclear.

Zona 51 se află chiar lângă Poligonul de Testare Nevada, la
aproximativ şapte kilometri în nord-estul celui mai de nord colţ,
ceea ce o plasează în interiorul Bazei de Testare şi Antrenament
Nevada. Deoarece tot ceea ce se întâmplă în Zona 51 şi cea mai
mare parte din ceea ce se petrece în Baza de Testare şi Antrenament
Nevada este clasificat în momentul în care are loc, aceasta este o
carte despre secrete.

Două dintre primele proiecte de la Groom
Lake au fost desecretizate de Agenţia Centrală de Informaţii
(CIA): avionul spion U-2, declasificat în 1998, şi avionul spion
A-12 Oxcart, declasificat în 2007. Şi totuşi, în mii de pagini de
memorandumuri şi rapoarte declasificate, numele Zona 51 este
întotdeauna şters sau acoperit cu o bandă neagră. Există doar două
excepţii cunoscute5, cel mai probabil din greşeală.

Aceasta este o carte despre proiecte şi operaţiuni guvernamentale
care au fost ascunse decenii de-a rândul, unele din motive
justificate, altele din motive discutabile, şi despre o operaţiune care
n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Aceste operaţiuni au avut
loc în numele securităţii naţionale şi toate au implicat cunoştinţe
ştiinţifice de cel mai înalt nivel.

Ultimele cuvinte publicate ale lui Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, au fost: „Ştiinţa nu este totul. Dar ştiinţa este foarte frumoasă.” După ce vor citi această carte, cititorii îşi vor face propria lor părere despre cele spuse de Oppenheimer.

Aceasta este o carte despre operaţiuni clandestine, despre proiecte
guvernamentale ţinute secrete faţă de Congres şi de populaţia
Statelor Unite. Pentru a înţelege cum au început proiectele
clandestine şi cum continuă ele să funcţioneze şi astăzi, trebuie
să începem cu crearea bombei atomice.

Oamenii care au condus Proiectul Manhattan sunt cei care au stabilit regulile operaţiunilor clandestine. Bomba atomică a fost mama tuturor proiectelor clandestine şi originea tuturor operaţiunilor clandestine ulterioare. Construirea bombei a fost cel mai costisitor proiect ingineresc
din istoria Statelor Unite. A început în 1942 şi până în momentul în care bomba a fost testată pe Poligonul de Testare de la White
Sands, în inima deşertului din New Mexico, pe 16 iulie 1945, nota
de plată, ajustată cu rata inflaţiei, ajunsese la 28 000 000 000 $.

Gradul de secretizare menţinut în timpul construcţiei bombei este
aproape de neimaginat. Când lumea a aflat că America lansase
bomba atomică la Hiroshima, nimeni nu a fost mai surprins decât
Congresul SUA, ai cărui membri habar nu aveau că se lucrase la ea.
Vicepreşedintele Harry Truman a fost la fel de şocat să afle despre
bombă când a devenit preşedinte al Statelor Unite, pe 12 aprilie
1945.

Cât timp a fost vicepreşedinte, Truman a condus Comitetul
Special al Senatului pentru Investigarea Programului Naţional de
Apărare, ceea ce însemna că avea misiunea să supravegheze cum
sunt cheltuiţi banii în timpul războiului, şi totuşi nu a avut nici
o idee despre bomba atomică până când a devenit preşedinte şi
informaţia i-a fost prezentată de doi oameni7: Vannevar Bush,
consilierul prezidenţial pe probleme de ştiinţă, şi Henry L. Stimson,
ministrul de război.

Bush era la conducerea Proiectului Manhattan, iar Stimson conducea eforturile de război. La Proiectul Manhattan au lucrat 200 00 0 de oameni. Avea 80 de birouri şi zeci de unităţi de producţie răspândite prin toată ţara, inclusiv o facilitate care ocupa 25 000 de hectare într-o zonă rurală
din Tennessee şi care consuma din reţeaua naţională mai multă
energie electrică decât oraşul New York într-o noapte. Şi nimeni
nu a ştiut de existenţa Proiectului Manhattan8. Atât de puternice
puteau fi operaţiunile clandestine.

După ce războiul s-a încheiat, gestionarea bombei a fost încredinţată
Congresului – adică acelor legislatori care fuseseră atât de
uşor ţinuţi în întuneric vreme de doi ani şi jumătate. Depindea
acum de Congres să decidă cine avea să controleze „inimaginabila
ei putere distructiva’9.

Odată cu adoptarea Legii Energiei Atomice din 1946, a apărut un nou sistem de păstrare a secretului, terifiant şi fără precedent. Sistemul prezidenţial era guvernat prin ordine prezidenţiale executive privind informaţiile legate de securitatea naţională. Dar nou creata Comisie pentru Energie Atomică, numită mai înainte Proiectul Manhattan, era acum cea care reglementa clasificarea tuturor informaţiilor privind armele nucleare întrun
sistem care era complet separat de sistemul prezidenţial.

Cu alte cuvinte, pentru prima dată în istoria Americii, o agenţie
federală condusă de civili, Comisia pentru Energie Atomică, avea
să păstreze un volum de secrete clasificate pe altă bază decât cea
a ordinelor prezidenţiale executive. Din Legea pentru Energie
Atomică din 1946 se trage conceptul de „clasificat din start“10, iar
Comisia pentru Energie Atomică era cea care avea să supervizeze
construirea a 70 000 de bombe nucleare11 în 65 de mărimi şi stiluri
diferite.

Comisia pentru Energie Atomică a fost prima entitate
care a controlat Zona 5112 – un fapt nedezvăluit până acum şi
a făcut-o cu o putere înspăimântătoare şi fără precedent. Istoria
necenzurată a Zonei 51 nu poate fi discutată fără a lua în calcul
acest adevăr rece, dur şi în ultimă instanţă devastator.

Clasificarea datelor restricţionate de către Comisia pentru
Energie Atomică era o anomalie şi mai înspăimântătoare, ceva
ce putea să apară din afara cadrului guvernamental prin „ideile
şi cercetările unor participanţi privaţi”. Cu alte cuvinte, Comisia
pentru Energie Atomică putea să angajeze o companie privată ca
să presteze cercetări pentru Comisie, ştiind că ideile şi cercetările
companiei aveau să fie secretizate din start şi că nici preşedintele
Statelor Unite nu trebuia neapărat să ştie despre ele.

In 1994, de exemplu, când preşedintele Clinton a creat prin ordin executiv
Comitetul Consultativ privind Experimentele cu Radiaţii
pe Oameni, care să investigheze secretele păstrate de Comisia
pentru Energie Atomică, unele documente referitoare la anumite
programe din interiorul şi din jurul Zonei 51 nu au fost dezvăluite
preşedintelui, pe motiv că nu avea neapărat nevoie să ştie.

Două dintre aceste programe, clasificate şi acum, sunt făcute pentru
prima dată publice în această carte. Unul dintre foştii ofiţeri clasificatori ai Comisiei pentru Energie Atomică, Donald Woodbridge, a caracterizat sintagma clasificat din start ca fiind ceva care „dă clasificatorului profesionist o autoritate de necontestat”. Zona 51 rămâne un exemplu în acest sens.

Dintre numeroasele facilităţi răspândite prin toată ţara ale
Comisiei pentru Energie Atomică – numită acum Departamentul
Energiei cea mai mare este şi a fost întotdeauna Poligonul de
Testare Nevada. Alte părţi din Baza de Testare şi Antrenament
aveau să fie controlate de Ministerul Apărării.

Dar existau zone gri, ca Zona 51 – şiruri de munţi colţuroşi şi funduri de lac secate, plate, aflate imediat lângă graniţa oficială a Poligonului de Testare Nevada şi necontrolate de Ministerul Apărării17. Aceste zone sunt
cele în care au fost dezvoltate cele mai secrete proiecte. Nimeni nu
avea neapărat nevoie să ştie despre ele. Şi vreme de câteva decenii, până când a apărut această carte, nici nu a ştiut.

SURSE

1. Annie Jacobsen – „Zona 51”.