Zona 51 – orașul secret

Zona 51 este cea mai secretă facilitate militară de pe teritoriul SUA. Este localizată în inima deşertului din sudul statului Nevada, la 120 de kilometri nord de Las Vegas. Facilităţile ei au fost construite în ultimii 60 de ani în jurul unui fund de lac secat, plat, numit Groom Lake. Guvernul SUA nu i-a recunoscut niciodată existenţa.

Pentru înţelegerea Zonei 51 este esenţial să ştim că se află în interiorul celei mai mari parcele de teren controlate de guvern din Statele Unite, Baza de Testare şi Antrenament Nevada. Acoperind o suprafaţă de peste 12 000 de kilometri pătraţi, aceasta este doar cu puţin mai mică decât statul Connecticut, de trei ori mai mare decât Rhode Island şi de peste două ori mai mare decât Delaware.

In interiorul acestei suprafeţe uriaşe se află o bucată de teren de 4 000 de kilometri pătraţi numită Poligonul de Testare Nevada, singura facilitate de acest fel de pe teritoriul continental al SUA. începând din 1951, la ordinele preşedintelui Harry Truman, 105 arme nucleare au fost detonate aici la suprafaţa solului şi alte 828 au explodat în tunele subterane şi în puţuri verticale, adânci.

Ultima testare de armă nucleară pe sol american s-a făcut în Poligonul Nevada pe 23 septembrie 1992. Facilitatea conţine cele mai mari cantităţi din Statele Unite de plutoniu şi uraniu utilizabile pentru arme nucleare, care nu sunt securizate în interiorul unui laborator nuclear.

Zona 51 se află chiar lângă Poligonul de Testare Nevada, la aproximativ şapte kilometri în nord-estul celui mai de nord colţ, ceea ce o plasează în interiorul Bazei de Testare şi Antrenament Nevada. Deoarece tot ceea ce se întâmplă în Zona 51 şi cea mai mare parte din ceea ce se petrece în Baza de Testare şi Antrenament Nevada este clasificat în momentul în care are loc, aceasta este o carte despre secrete.

Două dintre primele proiecte de la Groom Lake au fost desecretizate de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA): avionul spion U-2, declasificat în 1998, şi avionul spion A-12 Oxcart, declasificat în 2007. Şi totuşi, în mii de pagini de memorandumuri şi rapoarte declasificate, numele Zona 51 este întotdeauna şters sau acoperit cu o bandă neagră. Există doar două excepţii cunoscute5, cel mai probabil din greşeală.

Aceasta este o carte despre proiecte şi operaţiuni guvernamentale care au fost ascunse decenii de-a rândul, unele din motive justificate, altele din motive discutabile, şi despre o operaţiune care n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Aceste operaţiuni au avut loc în numele securităţii naţionale şi toate au implicat cunoştinţe ştiinţifice de cel mai înalt nivel.

Ultimele cuvinte publicate ale lui Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, au fost: „Ştiinţa nu este totul. Dar ştiinţa este foarte frumoasă.” După ce vor citi această carte, cititorii îşi vor face propria lor părere despre cele spuse de Oppenheimer.

Aceasta este o carte despre operaţiuni clandestine, despre proiecte guvernamentale ţinute secrete faţă de Congres şi de populaţia Statelor Unite. Pentru a înţelege cum au început proiectele clandestine şi cum continuă ele să funcţioneze şi astăzi, trebuie să începem cu crearea bombei atomice.

Oamenii care au condus Proiectul Manhattan sunt cei care au stabilit regulile operaţiunilor clandestine. Bomba atomică a fost mama tuturor proiectelor clandestine şi originea tuturor operaţiunilor clandestine ulterioare. Construirea bombei a fost cel mai costisitor proiect ingineresc din istoria Statelor Unite. A început în 1942 şi până în momentul în care bomba a fost testată pe Poligonul de Testare de la White Sands, în inima deşertului din New Mexico, pe 16 iulie 1945, nota de plată, ajustată cu rata inflaţiei, ajunsese la 28 000 000 000 $.

Gradul de secretizare menţinut în timpul construcţiei bombei este aproape de neimaginat. Când lumea a aflat că America lansase bomba atomică la Hiroshima, nimeni nu a fost mai surprins decât Congresul SUA, ai cărui membri habar nu aveau că se lucrase la ea. Vicepreşedintele Harry Truman a fost la fel de şocat să afle despre
bombă când a devenit preşedinte al Statelor Unite, pe 12 aprilie 1945.

Cât timp a fost vicepreşedinte, Truman a condus Comitetul Special al Senatului pentru Investigarea Programului Naţional de Apărare, ceea ce însemna că avea misiunea să supravegheze cum sunt cheltuiţi banii în timpul războiului, şi totuşi nu a avut nici o idee despre bomba atomică până când a devenit preşedinte şi informaţia i-a fost prezentată de doi oameni: Vannevar Bush, consilierul prezidenţial pe probleme de ştiinţă, şi Henry L. Stimson, ministrul de război.

Bush era la conducerea Proiectului Manhattan, iar Stimson conducea eforturile de război. La Proiectul Manhattan au lucrat 200 00 0 de oameni. Avea 80 de birouri şi zeci de unităţi de producţie răspândite prin toată ţara, inclusiv o facilitate care ocupa 25 000 de hectare într-o zonă rurală din Tennessee şi care consuma din reţeaua naţională mai multă energie electrică decât oraşul New York într-o noapte. Şi nimeni nu a ştiut de existenţa Proiectului Manhattan8. Atât de puternice puteau fi operaţiunile clandestine.

După ce războiul s-a încheiat, gestionarea bombei a fost încredinţată Congresului – adică acelor legislatori care fuseseră atât de uşor ţinuţi în întuneric vreme de doi ani şi jumătate. Depindea acum de Congres să decidă cine avea să controleze „inimaginabila ei putere distructiva”.

Odată cu adoptarea Legii Energiei Atomice din 1946, a apărut un nou sistem de păstrare a secretului, terifiant şi fără precedent. Sistemul prezidenţial era guvernat prin ordine prezidenţiale executive privind informaţiile legate de securitatea naţională. Dar nou creata Comisie pentru Energie Atomică, numită mai înainte Proiectul Manhattan, era acum cea care reglementa clasificarea tuturor informaţiilor privind armele nucleare întrun
sistem care era complet separat de sistemul prezidenţial.

Cu alte cuvinte, pentru prima dată în istoria Americii, o agenţie federală condusă de civili, Comisia pentru Energie Atomică, avea să păstreze un volum de secrete clasificate pe altă bază decât cea a ordinelor prezidenţiale executive. Din Legea pentru Energie Atomică din 1946 se trage conceptul de „clasificat din start“, iar Comisia pentru Energie Atomică era cea care avea să supervizeze construirea a 70 000 de bombe nucleare în 65 de mărimi şi stiluri diferite.

Comisia pentru Energie Atomică a fost prima entitate care a controlat Zona 51 – un fapt nedezvăluit până acum şi
a făcut-o cu o putere înspăimântătoare şi fără precedent. Istoria necenzurată a Zonei 51 nu poate fi discutată fără a lua în calcul acest adevăr rece, dur şi în ultimă instanţă devastator.

Clasificarea datelor restricţionate de către Comisia pentru Energie Atomică era o anomalie şi mai înspăimântătoare, ceva ce putea să apară din afara cadrului guvernamental prin „ideile şi cercetările unor participanţi privaţi”. Cu alte cuvinte, Comisia pentru Energie Atomică putea să angajeze o companie privată ca
să presteze cercetări pentru Comisie, ştiind că ideile şi cercetările companiei aveau să fie secretizate din start şi că nici preşedintele Statelor Unite nu trebuia neapărat să ştie despre ele.

In 1994, de exemplu, când preşedintele Clinton a creat prin ordin executiv Comitetul Consultativ privind Experimentele cu Radiaţii pe Oameni, care să investigheze secretele păstrate de Comisia pentru Energie Atomică, unele documente referitoare la anumite programe din interiorul şi din jurul Zonei 51 nu au fost dezvăluite
preşedintelui, pe motiv că nu avea neapărat nevoie să ştie.

Două dintre aceste programe, clasificate şi acum, sunt făcute pentru prima dată publice în această carte. Unul dintre foştii ofiţeri clasificatori ai Comisiei pentru Energie Atomică, Donald Woodbridge, a caracterizat sintagma clasificat din start ca fiind ceva care „dă clasificatorului profesionist o autoritate de necontestat”. Zona 51 rămâne un exemplu în acest sens.

Dintre numeroasele facilităţi răspândite prin toată ţara ale Comisiei pentru Energie Atomică – numită acum Departamentul Energiei cea mai mare este şi a fost întotdeauna Poligonul de Testare Nevada. Alte părţi din Baza de Testare şi Antrenament aveau să fie controlate de Ministerul Apărării.

Dar existau zone gri, ca Zona 51 – şiruri de munţi colţuroşi şi funduri de lac secate, plate, aflate imediat lângă graniţa oficială a Poligonului de Testare Nevada şi necontrolate de Ministerul Apărării17. Aceste zone sunt
cele în care au fost dezvoltate cele mai secrete proiecte. Nimeni nu avea neapărat nevoie să ştie despre ele. Şi vreme de câteva decenii, până când a apărut această carte, nici nu a ştiut.

Sursa: Annie Jacobsen – Zona 51

Foto: Internet