Dacă unele dintre fiinţele umane au ajuns deja la un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral

by Departamentul Național de Informații (DNI) · joi, 4 februarie 2021

„— Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică nu dispar în neant, ci îşi abandonează doar „carcasa” fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care putrezeşte. „Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei, sufletul, trece în altă dimensiune spaţio-temporală a Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el să-şi continue existenţa.

De aceea se spune că, în realitate, nu există „moarte”, deoarece fiinţa umană, ca entitate individuală, nu dispare niciodată; ea doar translatează dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te dai jos dintr-o maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai jos din acel tren şi păşeşti pe puntea unui vapor, iar analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii tu ai un mediu specific de deplasare şi un anumit grad de libertate. Este, cum s-ar spune, ceea ce îţi poţi tu permite în acel moment, ceea ce ai agonisit pentru a plăti biletul, fie la autobuz, fie la tren, fie la vapor.

Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite, atunci mergi pe jos, dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială! Analogic vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte elevată. Dacă nu ai decât puţine merite, pentru că greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea subtilă în care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi una plină de chin şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă la destinul fiecărui om, care este în deplină confor¬mitate cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în existenţa lui terestră, fie în cea din lumile subtile.

Dacă nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă între condiţia lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între un retardat mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că nu este deloc întâmplător că o fiinţă umană se naşte cu un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect sănătoasă şi înfloritoare; că una suferă încă din copilărie de tot felul de angoase, fiind terifiată de coşmaruri, iar alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că înţelegi foarte bine ceea ce îţi spun.

Totuşi, incredibila superficialitate şi chiar prostie a oamenilor, care îi împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi evidente, precum şi dependenţa lor aproape maladivă de un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi care le-a fost impus încă din copilărie, con¬tribuie atât la decăderea lor fizică şi morală, cât şi la inca¬pacitatea lor de a înţelege unele adevăruri esenţiale despre viaţa pe care ei o trăiesc.

— Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această opacitate a opiniei publice, am observat eu cu amărăciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat vorba despre rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales despre faptul că atunci ei se confruntă cu decizia de a înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă din şcoală, cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau spun că nu există.

Dintre cele două variante, cei mai mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi dau seama că, totuşi, ceva nu este în regulă. Ideea de comoditate şi de lipsă a efortului fizic ori mental reuşeşte de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În ast-fel de condiţii, care după părerea mea accentuează egois¬mul şi macină afectivitatea, nu te poţi aştepta să dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie relativ repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”.

— Elinor a preluat imediat ideea. Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se reîntoarcă în planul fizic după încheierea „sejurului” astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe „lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a reuşi în arta alchimiei, persoana din exemplul pe care l-am considerat se va reîncarna într-o conjunctură care să-i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur, procesul de jalonare a destinului unui suflet care tocmai urmează să se reîncarneze în planul fizic este foarte complex, fiind opera extrem de precisă a unor entităţi cosmice infinit superioare modului comun şi raţional de gândire a omului.

Sunt luate în consideraţie, din imensul bagaj de fapte, trăiri, emoţii şi intenţii pe care fiecare făptură umană l-a strâns de-a lungul nenumăratelor ei existenţe în manifestare, acele tendinţe care urmează să definească în esenţă orientarea destinului ei în încarnarea viitoare. Această alegere are la bază anumite criterii şi omul urmează să trăiască în noua lui viaţă din planul fizic un fel de „replică” la acţiunile pe care el le-a săvârşit în alte vieţi terestre.

Da. M-am întrebat adeseori cum are loc, de fapt, acest proces de „contorizare” a acţiunilor noastre, dar n-am găsit răspunsul, am spus eu gânditor.
Elinor a tăcut o clipă, după care mi-a răspuns cu multă competenţă:

— Orice faptă, fie că este realizată cu trupul, cu vorba sau cu gândul, este în mod tainic „înregistrată” în ceea ce ocultiştii numesc „memoria cosmică”, iar mai apoi chintesenţa acestor acţiuni este impregnată la nivelul sufletului individual, putând fi o „povară” sau o „delectare” pentru cel care îşi trăieşte destinul, mi-a explicat Elinor.

Soarta omului nu este deloc întâmplătoare, ci este în deplin acord cu natura faptelor pe care el le-a săvârşit şi tocmai acesta este motivul pentru care oamenii se nasc atât de diferiţi. Fiecare trebuie să-şi trăiască destinul pro¬priu, după natura faptelor sale: faptele bune vor atrage merite şi, prin urmare, acea fiinţă se va bucura de condiţii, şanse şi situaţii minunate în încarnarea ei din planul fizic; în schimb, faptele rele vor atrage consecinţe nefaste, multă suferinţă şi chin pentru fiinţa respectivă.

Este însă important de ştiut că aceste „recompense” reprezintă tot¬deauna un echilibru perfect între faptă şi răsplată. Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat. Fiecare primeşte exact ceea ce el merită, chiar dacă mulţi afirmă că sunt nedreptăţiţi şi îl acuză pe Dumnezeu că le-a dat atâta suferinţă şi necazuri în viaţă. De ce trebuie să se chinuiască ei la limita subzistenţei şi alţii să huzurească în lux şi bogăţii? Acest gen de întrebări sunt frecvente la cei care suferă în viaţă, dar nu înţeleg cauzele acelei suferinţe.

După cum spuneam, astfel de situaţii reprezintă expresia fidelă a legii compensaţiei faptelor care au fost săvârşite, dar cel care încă nu este suficient trezit din punct de vedere spiritual, nu ştie şi nu înţelege aceste lucruri.
Eram foarte interesat de aceste aspecte, deoarece ele îmi permiteau să-mi sintetizez cunoştinţele iniţiatice pe care le aveam. L-am întrebat pe Elinor ce anume deter¬mină reîncarnarea viitoare a unui suflet în planul terestru.

— În intervalul dintre două încarnări succesive, sufle¬tul individual trăieşte în planul astral o perioadă de timp care este în acord cu meritele pe care le-a dobândit. Când acestea s-au epuizat vine vremea în care alte fapte, care au fost săvârşite de-a lungul existenţelor terestre, s-au „copt” şi aşteaptă să-şi primească „răsplata”, bună sau rea, în planul fizic, adică într-o nouă încarnare. Această „condensare” a necesităţii destinului atrage atunci în mod irezistibil sufletul respectiv către planul fizic, într-o „matcă” sau tipar de integrare în societate care este cel mai potrivit cu specificul sau natura faptelor care trebuie compensate.

Aceasta se întâmplă fie că viitoarea fiinţă umană care se va naşte în acea matcă trebuie să consume fructele bune sau meritele care se datorează acţiunilor sale benefice din trecut, fie că ea trebuie să plătească pentru faptele ei anterioare şi pentru suferinţa pe care a pricinuit-o altora. De cele mai multe ori însă există o îmbina¬re a celor două tendinţe şi aşa se explică faptul că oamenii se nasc cu anumite calităţi, dar şi cu anumite defecte fizice sau psihice. Totuşi, de ei depinde cum îşi „orga¬nizează” destinul. Altfel spus, ei sunt cei care generează, prin faptele pe care le săvârşesc în viaţa prezentă, natura destinului lor în încarnările viitoare.

Bine, dar în felul acesta nu există practic nici un sfârşit pentru ciclul de renaşteri, am exclamat eu. Fie că facem bine, fie că facem rău, ne vom renaşte la nesfârşit pentru a consuma fructele acţiunilor noastre.

Aceasta este doar în aparenţă. Deosebirea fundamentală între faptele bune şi faptele rele este aceea că primele te apropie de Dumnezeu, pe când celelalte te depărtează de El. Salvarea sau eliberarea despre care vorbesc religiile autentice constă tocmai în resorbţia în dimensiunea care transcende chiar şi acest ciclu, aparent nesfârşit, al vieţii şi al morţii, care este precum un lanţ al dependenţei. Urmând însă calea evoluţiei, care totdeauna este sinonimă cu binele şi armonia, omul ajunge într-un târziu la capătul drumului şi atunci se petrece un act inconceptibil pentru raţiunea obişnuită; este ca o trecere, un salt în infinitul care înglobează toate lumile, dar care, în acelaşi timp, este şi în afara lor.

Nu aş vrea să divagăm acum pe această direcţie a discuţiei noastre, pentru că alta era ideea iniţială de la care am pornit. Am spus că, în exemplul comparativ pe care l-am ales, cel care s-a iniţiat în tainele alchimei ajunge la un anumit nivel de înţelegere a acestor taine în existenţa respectivă, după care el moare, iar sufletul lui se va proiecta o perioadă de timp în una dintre lumile subtile ale planului astral.
Cu toţii translatăm în planul astral după ce murim în planul fizic? am întrebat eu, dornic să-mi lămuresc acest aspect pe care nu-l înţelesesem.

Acest lucru este valabil pentru cele mai multe fiinţe umane, deoarece planul astral este prin excelenţă un plan al emoţiilor şi al manifestării de natură psihică, iar acestea, aşa după cum ştii, reprezintă latura fundamentală care defineşte viaţa unei fiinţe umane.

Totuşi, dacă unele dintre fiinţele umane au ajuns deja la un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral. De pildă, la nivelul planului cauzal nu mai există practic nimic din ceea ce noi am putea asocia imaginii sau gândirii obişnuite.

Mintea este atunci complet transcensă, iar cunoaşterea nu mai este un act discursiv, ci unul total şi simultan. Acolo conştiinţa individuală are acces chiar la arhetipurile Creaţiei şi la cauzele care fac să se manifeste lucrurile şi fenomenele în planurile inferioare, până la cel fizic. De aceea, cel care există în acest ultim plan al manifestării extrem de elevat, poate să controleze orice în lumea manifestată deoarece atunci el poate „să facă şi să desfacă”, încă de la originea cauzală, orice acţiune, plan sau intenţie.

Problema este valabilă şi în sens invers: dacă o fiinţă a săvârşit în existenţa ei terestră greşeli mari, cum ar fi acte reprobabile de despotism, de oprimare psihică şi fizică a altor oameni sau dacă a făcut crime ori s-a pretat la acţiuni foarte violente, atunci sufletul ei va fi atras în mod inexorabil după moartea fizică spre dimensiunile întunecate, infernale ale planului astral inferior, unde va trebui să plătească pentru acţiunile comise. Nu mă înţelege greşit, nu este vorba despre o damnare eternă, dar totuşi astfel de fapte atârnă foarte greu în balanţa destinului personal şi tocmai de aceea intervalul de timp în care ele sunt compensate în infernuri apare, în ani tereştri, ca fiind foarte lung.”[1]

SURSE