România, ţara castelelor şi conacelor bântuite

De-a lungul timpurilor în România s-au construit o serie de castele şi cetăţi folosite fie ca reşedinţe domneşti, fie ca puncte de apărare împotriva diferitelor invazii a turcilor sau a tătarilor, dar şi a altor popoare. Din aceste construcţii unele nu s-au păstrat, altele da, unele fiind în diferite stadii de degradare, altele fiind îngrijite şi exploatate turistic.

Castelul Banffy, comuna Bonţida, jud. Cluj

Între anii 1437 şi 1543, familia Banffy a construit în Bonţida, aproape de Someşul Mic, un castel cu patru bastioane, unde membrii ei au locuit până în anul 1944, când au fost evacuaţi de germani, care voiau să trans­forme castelul în spital militar. Aşa s-a şi întâm­plat, palatul funcţionând ca spital militar, până la termi­narea războiului. În tot acest timp, numeroşi militari au murit în incinta castelului, fie din cauza rănilor, fie din cauza bo­lilor de care sufereau. După război, într-o parte a castelului a ajuns să funcţioneze o cooperativă agricolă, după care clădirea a ser­vit ca depozit pen­tru diverse ma­teriale.

Domeniul de la Bonţida a fost donat familiei Bánffy de către regele Sigismund de Luxemburg în anul 1387. Se bănuieşte că, pe acest loc, a existat o reşedinţă nobiliară încă din secolul XIV, iar  în 1437 baronul Banffy a primit din partea regelui Albert permisiunea de a-şi ridica o cetate, finalizată în 1543.

Cas­te­lul Banffy este su­pra­numit „Versailles-ul Tran­­silvaniei”

Datorită frumuseţii sale arhitectonice, cas­te­lul Banffy este su­pra­numit „Versailles-ul Tran­­silvaniei”, dar lu­crul pentru care a de­ve­nit cu adevărat cu­nos­­cut, îl reprezintă fantomele. O mare parte din dis­tru­­gerile pro­duse cas­telului au fost făcute de germani, pe vremea când folo­seau clădirea ca spital militar. Pre­zenţa lor la castel a inspirat ani de zile jocurile co­piilor din sat, care se adu­nau seara acolo, pentru a se juca de-a soldaţii. Băieţii, tri­mişi de părinţi cu oile la păscut, urcau animalele la un etaj al castelului, de unde ele nu puteau să coboare, timp în care inventau tot felul de jocuri de-a războiul. Involuntar, în toiul „lup­telor” pe care le duceau, mulţi dintre ei au fost mar­torii unor în­tâmplări bizare, când la locul încăierării apăreau nişte făpturi transparente, îmbrăcate în uniforme de soldaţi. Mulţi au văzut siluete de soldaţi germani şi de oameni în cârje apărând, dis­părând sau plimbându-se printre zidurile castelului. Legenda spune că, acest castel, este cel mai bântuit loc din România.

Restaurarea castelului costă 8 milioane de euro

Castelul este în reparatii de 13 ani, iar până la final mai e cale lungă. Printul Charles al Marii Britanii l-a salvat. Sub indrumarea unui arhitect britanic, au inceput lucrările de renovare a castelului. Cladirea impresionantă prinde viaţă o dată pe an, când zeci de mii de tineri se adună la un festival de muzica electronică. Costul restaurării se ridică la 8 milioane de euro.

Casa Bellu de la Urlaţi

Deşi puţine, în România încă mai există câteva localităţi unde pot fi admirate conace originale, în care au locuit, cândva, boierii de pe vremuri. În localitatea Urlaţi, de exemplu, încă se mai păstrează clădirea mică a conacului Bellu, un adevărat monument de arhitectură românească, ce datează din anul 1800.

Este o construcţie încântătoare, ridicată la jumătatea secolului al XIX-lea, fosta proprietate a familiei baronului Alexandru Bellu (1850-1921). Reşedinţa nobiliară a intrat în posesia statului român la câţiva ani după dispariţia baronului, fiind donată de către soţia acestuia, Alexandrina. Din punct de vedere al genealogiei sale, Alexandru Bellu ar fi fost descendentul domnitorilor români (Ghica, apoi Cantacuzino), înnobilat la Viena cu titlul de baron şi deţinătorul unor proprietăţi însemnate la nivel european. Era totodată un vestit om de cultură, pasionat, printre altele, de fotografie.

În conacul de la Urlaţi s-ar fi retras în ultima perioadă a vieţii, alături de cei şapte copii ai săi. Aici şi-a petrecut timpul colecţionînd diverse obiecte valoroase: tablouri, piese de mobilier, monede şi timbre rare, obiecte de cult şi costume tradiţionale, piese care-au fost donate, în 1921, Academiei Române. Ultimul descendent al baronului Bellu, George Bellu a locuit în conac până în 1972.

Imobilul păstrează accentele stilului arhitectonic românesc tradiţional şi se învecina, în trecut, cu o serie de clădiri adiacente (bucătăria), dar şi cu o biserică, distruse, cel mai probabil, în timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial.

Una dintre legendele care circulă, astăzi, printre locuitorii Urlatiului este desprinsă, parcă, dintr-un scenariu horror. Potrivit legendei, George Bellu, unul dintre nepoţii lui Alexandru, s-a stabilit, cu multă vreme în urmă, la Urlaţi.  Soţia lui George, Odette, era o franţuzoaică frumoasă, care bănuia că soţul o înşeală. George n-a avut copii cu ea. Avea, însă, mulţi urmaşi “din flori”. Localnicii spun că, uneori, noaptea, în podul conacului se aud zgomote ciudate. Ca şi cum cineva ar umbla pe acolo. Ei cred că e vorba de fantoma Odettei, femeia care nu şi-a găsit pacea nici în mormânt din pricina deselor aventuri amoroase ale soţului.

Din 1953, în Conacul de la Urlaţi a fost amenajat un Muzeu de Etnografie, iar după 1990 a intrat în atenţia Muzeului Judeţean de Istorie şi de Arheologie din Prahova. Lucrările ample de restaurare şi de conservare a imobilului au continuat şi în anul 2004.

Micul Trianon din Floreşti

În 1907, Grigore Cantacu­zi­no, „Nababul”,  a dat ordin pentru începerea unei construcţii care avea să fie o copie fidelă a Trianonului de la Versailles, pentru a-l face cadou fiicei sale, Alice Can­ta­cuzino. Acesta a devenit Micul Trianon de la Floreşti, care a fost finalizat în 1914. Ulterior, i se adaugă conacul Sângeru, de pe Valea Cricovului Sărat, şi conacul Urlăţeanu, de lângă Ceptura, toate monumente arhitecturale impresionante, despre care localnicii spun că ar fi bântuite de fanto­mele celor care au locuit acolo în vremuri apuse.

Astăzi Micul Trianon este, poate,  cea mai frumoasă şi cunoscută ruină din Prahova.Este cunoscut si sub numele Palatul Cantacuzino sau „Palatul Domniţei“, al cărui nume vine de la arhitectura sa care se inspira din arhitectura palatului Micul Trianon din grădina Palatului Versailles din Franţa. Palatul a fost construit după proiectul arhitectului român Ion D. Berindey.Legendele spun că, şi acest conac, ar fi băntuit de fantome.

După Revoluţie, palatul a fost retrocedat urmaşilor Nababului, iar reprezentanţi ai familiilor Cantacuzino, Sturza, Bibescu, au vândut, în 2009, o parte din proprietate.Pentru restaurare, palatul, aflat pe lista monumentelor istorice, ar avea nevoie de aproximativ 20 de milioane de euro, iar noul proprietar a promis să-l pună pe picioare şi să-i dea o destinaţie funcţională, păstrând exteriorul intact. De altfel, doar zidurile au rămas în picioare din impresionanta construcţie. La interior, palatul suferă din cauza unei ciuperci litofage, un fel de cancer al pietrei, iar tot locul este infestat cu bacilul Koch, din cauza sanatoriului aflat în imediata apropiere.

Castelul Bran

În anul 1211, începea construcţia unuia dintre cele mai cunoscute castele ale României. Este vorba despre Castelul Bran, finalizat în anul 1377. Iniţial, castelul a fost construit cu scop militar. Ulterior, i-a fost adăugat în anul 1622 un turn în partea de sud, conform instruc­ţiunilor principelui Gabriel Bethlen, căruia i s-a ală­turat, mai târziu, un turn dreptunghiular, în partea de est. Abia în anul 1920, cetatea a devenit castel, aflân­du-se în proprietatea Reginei Maria, care a dat ordin pentru realizarea unor importante lucrări de restaurare.

Castelul Bran a fost, initial, o fortăreată construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1212. Cunoscut la început sub numele de Dietrichstein, a fost cucerit de sasi spre sfârșitul secolului al XIII-lea, pentru a proteja orașul Brasov, un important centru comercial. Vlad Tepeș a folosit Castelul Bran ca punct de plecare pentru incursiunile sale în Transilvania.

Astăzi, locul este un muzeu vizitat de turiști din toată lumea. Lângă castel puteți, de asemenea, vizita un interesant muzeu având ca principală caracterisică viața țăranilor din acea zonă. De Halloween locul este destinația favorită a americanilor și englezilor care lucrează în România sau pur și simplu o vizitează. Este unul din puținele locuri din România unde poți simți cu adevarat atmosfera de Halloween.

Castelul Bran,  în topul 10 al celor mai bântuite locuri din lume

În anul 2012, un grup britanic de cercetatori din domeniul paranormalului a venit la Bran, cu intenţia de a realiza prima investigaţie serioasă a bântuirilor de la castel, care deveniseră folclor local. Folosind o aparatură specifică, aceştia au luat contact cu spiritul Helenei, o fată născută la Bran şi moartă în acelaşi loc, la vârsta de 27 de ani. Totuşi, localnicii susţin că locul este bântuit de mult mai multe spirite, printre care se numără şi spiritele Reginei Maria şi cel al lui Vlad Ţepeş. Localnicii mai declară şi că, într-un anumit loc din castel, în unele seri, poate fi simţit, ca din senin, un miros foarte puternic de violete, florile preferate ale Reginei Maria.

Legenda lui Dracula

Legenda lui Dracula, devenită mit în secolele XIX – XX s-a născut în strânsa legătură cu figura istorică a principelui român Vlad Tepeș (1456 – 1462). Mai mult decât orice, personajul mitic Dracula este cunoscut pentru cruzimea sa nemăsurată. Trasul în teapă, unul dintre cele mai îngrozitoare moduri de a muri, a fost metoda de tortură și execuție preferată a lui Dracula, de aici și numele său, Vlad Tepeș. Cruzimea pedepselor sale pentru lipsa de loialitate și onestitate coincide cu numele sau. În limba română el înseamnă „dracul”. În 1431 Sfântul Împărat Roman Sigismund de Luxemburg îl investește pe tatăl lui Dracula, Vlad II, cu ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc dedicat luptelor împotriva turcilor. Emblema ordinului era un dragon, simbol al diavolului. De la această realitate, consemnata de istorie, până la legendă nu mai era decât un pas. Acest transfer a fost facilitat de nevoia epocii de ficțiune, mistic, spirit exotic, concretizat în producțiile literare ale culturii europene, mai ales occidentale. Legenda și adevărata istorie a lui Dracula se întretaie și sunt menținute vii de catre destinațiile turisice, cum ar fi Mănăstirea Snagov, în apropiere de București, sau Castelul Bran de lânga Brasov.

Castelul Corvinilor, judeţul Hunedoara

Inclus, şi el, pe lista celor mai bântuite castele ale Europei, Castelul Corvinilor este simbolul oraşului Hunedoara şi un exemplu important de arhitectură gotică din Transilvania. Cunoscut şi sub denumirea de Castelul Huniazilor, cetatea ridicată în secolul XV, de către Ioan de Hunedoara, se mândreşte şi cu numeroase legende.Cetatea avea dublu rol, atât strategic, cât şi de reşedinţă feudală. Din acest motiv, castelului i-au fost adăugate, în timp, camere de onoare precum şi noi turnuri.
Blazonul familiei nobiliare a Corvinilor prezintă un corb care ţine în cioc un inel de aur. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a avut un fiu nelegitim cu o femeie de o frumuseţe rară din Ţara Haţegului, dar, pentru a o proteja de necinste, regele i-a aranjat căsă­toria cu Voicu, unul din bravii săi oameni de încredere. În plus, i-a lasat şi un inel pentru copil, ca acesta să poa­tă fi recunoscut peste ani, când avea să vină la Curte.Legenda spune că, într-o zi, un corb ar fi furat inelul, iar tânărul Ioan de Hunedoara l-ar fi ucis cu o să­geată. Astfel, inelul a fost recuperat, iar regele, im­presionat de cele întâmplate, a decis să transforme imaginea corbului în simbolul de blazon al familiei Huniazilor.

Cas­telul Corvinilor în topul celor mai bântuite castele din Europa

Despre fântâna din curtea interioară a castelului se spune că ar fi fost construită de trei prizonieri turci. Acestora li se promisese libertatea în schimbul cons­truirii fântânii, dar după ce au muncit 15 ani pen­tru a găsi o sursă de apă potabilă, nu au mai fost elibe­raţi. Legenda este susţinută şi de inscripţia de pe fântână, care spune: „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”. Din acest motiv, turiştii turci, şi nu numai, aruncă monede în apă, pentru a răsplăti cumva truda prizonierilor. De asemenea, sub Sala Cavalerilor, există o celulă în care se spune că a fost ţinut închis Vlad Ţepeş, captiv multă vreme la curtea „rudelor” lui româneşti, devenite regi ai Ungariei. Legenda spune că, silit să mănânce şobolani, ca să supravieţuiască, şi-ar fi pierdut minţile, devenind… Dracula.

Pe lângă toate aceste poveşti, numeroşi turişti sosiţi să viziteze castelul au surprins siluete fantomatice în fotografiile făcute în incintă. Publicate pe Internet, fotografiile au făcut înconjurul lu­mii şi au adus Cas­telul Corvinilor în topul celor mai bântuite castele din Europa. În plus, cu câţiva ani în urmă, niş­te turişti au reuşit să îi pă­că­lească pe paznici şi să rămână fără ştirea acestora în castel, peste noapte. A doua zi, au ieşit din castel înspăi­mân­taţi şi plini de răni şi vânătăi. Ei au declarat că peste noapte ar fi fost ţinuţi prizonieri de o fan­tomă foarte violentă, care i-ar fi lovit în mod repetat, provo­cându-le respec­tivele răni.

Castelul Cantacuzino, din Buşteni, casa fantomelor

Realizat la cererea prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino, Castelul Cantacuzino din Buşteni a fost finalizat în anul 1911. Până în 1948, castelul a aparţinut fami­liei Cantacuzino, după care, în urma naţionalizării, acesta a ajuns să fie folosit pe post de sanatoriu, de că­tre Ministerul de Interne. Du­pă re­trocedare, picturile ori­ginale au început să fie restaurate. Astfel, în pavilionul central pot fi admirate portretele membrilor familiei din ramura munteană a Cantacuzinilor, împre­ună cu co­lec­ţia heraldică a blazoanelor fa­miliilor în­rudite prin alianţă. Re­cent transformat în mu­zeu, cas­telul poate fi vizitat. Nu pu­ţini au fost turiştii care, în timpul vizitei, au făcut poze în care, spre surprin­derea lor, au apărut acele sfere luminoase, cu­noscute sub denumirea de „orbi”.

Familia Cantacuzino a avut o istorie tumultuoasă, mulţi dintre membrii ei murind de moarte violentă. Nu doar Castelul Cantacuzino este bântuit, ci şi întregul domeniu al acestuia. Există anumite zone unde noaptea se aud sunete înfricoşătoare. De asemenea, dacă se fac poze în anumite locuri de pe acelaşi domeniu, cu sau fără blitz, în ele apar siluete negre, „orbi” care emit lumină proprie, sfere luminoase care zboară printre copaci şi dâre de fum albicios, acolo unde cu ochiul liber nu se poate vedea nimic.

Castelul Iuliei Hasdeu, poarta de întâlnire a unui tată îndurerat cu spiritul fiicei lui

Castelul „Iulia Hasdeu”, din Campina, reprezinta un simbol al iubirii lui B.P.Hasdeu pentru cele doua suflete care i-au luminat si imbogatit viata. Este vorba de Iuliile sale, sotia si fiica, amândouă purtând numele de Iulia Hasdeu. De aici şi numele castelului.

Bizar prin arhitectura lui, total nepotrivită cu stilul caselor prahovene, Castelul Iuliei Hasdeu a fost construit de către bătrânul Hasdeu în conformitate cu indicaţiile pri­mite în timpul unor şe­dinţe de spiritism, de la fiica sa, trecută în nefiinţă. Copil pre­coce, cu care tatăl se mân­drea foarte mult, Iulia Hasdeu a murit la vârsta de doar 19 ani, în anul 1888. Îndurerat, bătrânul Hasdeu s-a dedicat în totalitate a­min­tirii fiicei sale. Dorind să intre în contact cu spiritul acesteia, scriitorul a încercat să îi simtă prezenţa în cavoul în care trupul acesteia fusese îngropat, la Cimitirul Bellu din Bucu­reşti, şi se spune că ar fi reuşit. Astfel, conform instruc­ţiunilor primite de la spiritul fiicei sale, Hasdeu cons­tru­ieşte, în doar trei ani, întregul castel de la Câm­pi­na, conceput în aşa fel, încât să faciliteze comunicarea tatălui cu spiritul fetei.

Castelul este construit având la bază principiul numerelor 3 şi 7 şi este plin de simboluri la tot pasul. Se spune că spiritul fetei intră în castel printr-o cameră obscură, legată de camera de alături printr-o gaură perfect rotundă. Aici, tatăl şi fiica ţineau sesiuni de fotografiere spiritistă, tatăl încercând să surprindă în poze imaginea spiritului fetei sale. Localnicii declarau că noaptea, Iulia Hasdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui. În alte nopţi, bătrânul Hasdeu ieşea la geam şi urla ca un lup. Altă dată, câţiva localnici au văzut chiar spiritul fetei, perfect materializat, ieşind pe terasă cu un buchet de margarete în braţe. A doua zi, un măturător a găsit pe jos, lângă gardul castelului, mar­garete, deşi sezonul acestora trecuse demult. Chiar şi în prezent, localnicii susţin, în continuare, că noaptea pot fi auzite melodiile cântate de Iulia la pian, însoţite de aplauzele şi laudele tatălui.„[1]