Munții Bucegi și Camera Ocultă din Irak
Era martie 2003, americanii se pregateau sa invadeze Irakul, sub pretextul existentei “armelor chimice, biologice si de distrugere in masa”. Unul dintre satelitii de spionaj ai SUA a descoperit in apropiere de Bagdad o structura subpamanteana despre care irakienii nu stiau nimic[1]. Acest satelit a descoperit ca din interiorul acestei structuri porneste un tunel care se termina in Muntii Bucegi din Romania.
Complexul subteran din Muntii Bucegi a fost descoperit in august 2003 de catre americani si romani. In Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi se afla o tehnologie avansata: zece mese uriase din care sunt proiectate holograme cu informatii din istoria omenirii. In mijlocul Salii Proiectiilor se afla o instalatie cu ajutorul careia se pot efectua calatorii in timp, dar nu fizic, ci la nivel de constiinta. Acea instalatie este conceputa pentru o fiinta uriasa, insa a putut fi utilizata si de oamenii de astazi[1].
Din Sala Proiectiilor pornesc trei tuneluri:
1. “Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo.”[1]
2. “Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.”[1]
3. “Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul – aşa după cum mi-a spus Cezar – unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale discuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de „schimb” reciproc avantajos.
El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o.”[1]
La scurt timp, la sfarsitul lunii septembrie 2003, au avut loc primele expeditii prin tunelurile subpamantene. Pregatirile au fost intense in sensul ca americanii au adus logistica militara si autovehicule special create pentru deplasarile prin cele trei tuneluri. A fost creata o echipa de elita de saisprezece oameni, alcatuita din sase americani si zece romani[1].
„Există deja numeroase semnale şi dovezi că o „otravă” ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede conştiinţa şi sufle¬tul neamului românesc. De altfel, aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte persoane cu funcţii înalte în aparatul administrativ, economic, religios şi cultural al ţării.
Am putut să mă conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în prezent, este considerat cel mai mare secret de stat în România şi, datorită naturii legăturilor şi întrevederilor care au fost realizate cu reprezentanţii de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate chiar cel mai teribil secret de pe planetă.
Implicaţiile sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi prezentate în această carte va constitui în timp, prin ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa oamenilor, care va anihila în cele din urmă zidul gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de factorii de răspundere şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane in ţară şi din afara ei.
Anticipând puţin, voi spune că prezicerea părintelui Arsenie Boca s-a adeverit cu mare exactitate. Aşa după cum se va vedea mai departe, uluitoarea descoperire a fost realizată în anul 2003, la şaptesprezece ani de la memorabila întâlnire din Mănăstirea Cernica. Ea a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii.
A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a impli¬cat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extra¬ordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi. Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre istoria planetei noastre şi a omenirii.
Atunci când mi-a relatat despre discuţia cu Arsenie Boca, Cezar nu cunoştea nici el natura descoperirii care avea să fie făcută, unde şi când va avea ea loc, deoarece convorbirea noastră s-a desfăşurat pe la începutul anului 2002. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregu¬lui angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transfor¬mării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.
Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004).
Iniţial, stat¬ul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de inter¬venţia majoră a SUA.
Deliberările diplomatice, argu¬mentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-sep-tembrie, 2003). în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei.
Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certi¬tudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi.
Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.
Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România.
— Întâlnirea nu a durat mult, poate ceva mai puţin de o oră. Trebuie să-ţi mărturisesc, însă, că informaţia pe care mi-a oferit-o senior Massini m-a lăsat perplex chiar şi pe mine. Am putut să mă conving astfel încă o dată de imensa putere pe care o au francmasonii chiar şi la cele mai înalte organisme de stat în lume, infiltrându-se tot mai mult în acestea şi având acces la informaţii de o importanţă covârşitoare pentru omenire şi pentru sigu¬ranţa ei. Mai mult decât atât, masonii vor să controleze şi să manipuleze aceste informaţii ultrasecrete în folosul lor propriu, pentru a-şi duce la îndeplinire cât mai repede planul de control şi dominare la nivelul întregii planete.
M-am întâlnit cu venerabilul în vila respectivă şi, după câteva minute în care ne-am întreţinut amiabil şi am glumit – timp în care eu am avut grijă să-mi reafirm în mod voalat disponibilitatea de a adera la organizaţia lor elitistă – senior Massini a intrat direct în subiect, conform stilului său caracteristic. El mi-a spus atunci că dispune de o informaţie ultrasecretă care provine direct de la Statul Major al Pentagonului şi că acea informaţie se referă la un anumit loc din România.
Mi-a mărturisit că grupul Bilderberg are reprezentanţi în cele mai importante dintre organismele politice, economice şi de apărare a SUA, conexiunile mergând până la fotoliul prezidenţial. Dincolo de poziţia de influenţă a preşedintelui american, există totuşi câteva grupuri oculte a căror putere este foarte mare, în special datorită legăturilor, intereselor şi relaţiilor politice complexe şi reciproce pe care acestea le au cu anumite personalităţi de frunte, şefi de stat şi bancheri la nivelul organismelor internaţionale, în sfârşit, dincolo chiar şi de aceste grupări masonice foarte puter¬nice există trei formaţiuni de elită care supervizează, respectiv, desfăşurarea vieţii ştiinţifice şi a tehnologiei pe întreaga planetă; orientarea direcţiei de mers a economiei mondiale; şi stabilirea curentelor şi tendinţelor politice, pe zone ale lumii.
Deasupra tuturor se află grupul Bilderberg, iar în cadrul acestuia există trei persoane care au putere de decizie supremă asupra acţiunilor cele mai importante şi ideilor care urmează să fie puse în aplicare la nivelul întregii planete. Aici însă am remarcat la senior Massini o anumită nesiguranţă, ca şi cum ar fi cumpănit dacă să-mi facă sau nu o mărturisire. Am simţit atunci că este un aspect extrem de important, care mi-ar fi dezvăluit însuşi secretul fundamental al masoneriei de pe întreaga planetă.
Totuşi, după o scurtă ezitare, venerabilul Massini a renunţat la revelarea acelui aspect, continuând să-mi vorbească despre datele ultrasecrete de la Pentagon. Mi-a spns că tot ceea ce este mai important şi se descoperă pe planetă este adus imediat la cunoştinţa celor din elita mondială. Acesta a fost şi cazul observaţiilor secrete în ceea ce priveşte teritoriul României.
Pentagonul derulează în paralel mai multe programe militare secrete şi de spionaj geodezic, iar pentru aceasta el a investit sume fabuloase într-o tehnologie care depăşeşte cu mult cunoştinţele actuale ale ştiinţei. Unele surse ale acestei tehnologii fabuloase sunt menţinute însă într-un secret desăvârşit.
Important de ştiut este faptul că, datorită capacităţilor tehnologice extraordinare pe care le are la dispoziţie – şi trebuie să ştii că ele depăşesc cu aproximativ douăzeci de ani posibilităţile din prezent, la ritmul de dezvoltare actual -, Pentagonul deţine mai mulţi sateliţi geostaţionari care au sarcini precise de observare.
Unul dintre aceştia, care se bazează pe tehnologia bionică şi pe cea a undelor de formă, a reperat în anul 2002 o structură aparte în interiorul unui grup muntos de pe teritoriul ţării noastre, mai precis într-o anumită zonă a munţilor Bucegi. Iniţial s-a crezut că este vorba despre o formaţiune carstică mai ciudată, la fel cum au fost identi¬ficate multe altele pe întreaga planetă.
Totuşi, aşa după cum mi-a dezvăluit senior Massini, specialiştii din com¬partimentul de analiză a datelor secrete de la Pentagon şi-au informat ulterior superiorii că există trei elemente dis¬tincte care ridică mari semne de întrebare în legătură cu datele care au fost înregistrate, caracteristice acelei zone din munţii Bucegi.
În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul munţilor nu avea corespondenţă cu exteriorul, ci începea direct din interiorul formaţiunii muntoase, la o anumită distanţă de panta acesteia, în al doilea rând, el avea forma unui tunel pe care înregistrările de date îl prezentau ca fiind foarte regulat şi cotind brusc, sub un unghi de 26 de grade, spre centrul muntelui, în plus, traiectoria tunelului era perfect plană; prin raport la nivelul de bază al muntelui, considerat ca referinţă, tunelul pornea de la aproximativ o treime de la bază dar se desfăşura într-un plan perfect orizontal, însă cel de-al treilea element a pus cel mai mult pe gânduri staff-ul Pentagonului.
Scanarea din satelit a muntelui a pus în evidenţă două blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatră, care mărgineau începutul tunelului şi sfârşitul lui. Venerabilul mi-a arătat atunci o copie xerox după schiţa computeriza¬tă a ciudatei structuri din interiorul muntelui, care era cadrilată şi plină de numeroase cifre şi date. Zonele blocate erau însemnate cu roşu, iar venerabilul mi-a expli¬cat că ele respingeau pur şi simplu orice tip de sondare sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc.
— Se prea poate să fi fost vorba de nişte baraje ener¬getice artificiale, am spus eu dintr-o răsuflare, uluit de ceea ce aflam.
— Exact aşa au concluzionat şi ei după ce au elimi¬nat, rând pe rând, toate celelalte posibilităţi, care includeau eventuale interferenţe, metale sau alte com-pozite, însă aceasta i-a făcut să ia în consideraţie o pro¬blemă mult mai delicată…
— Probabil cine a realizat structura în ansamblul ei, nu-i aşa? m-am repezit eu, surescitat.
— Da. Au fost destul de bulversaţi de acele date şi au ridicat imediat la maxim nivelul lor de securitate. Primul baraj energetic, cel de la capătul de început al tunelului din interiorul muntelui era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul la intrarea în tunel. Al doilea baraj energetic era însă imens, ca o cupolă sau semisferă care se afla la capătul opus al tunelului, aproape de cen¬trul muntelui.
Venerabilul Massini mi-a explicat că, în mod evident, acolo se afla ceva extrem de important la care conducea tunelul, dar care totodată era foarte bine protejat, îţi voi desena şi eu schema pe care am văzut-o, însă mult mai simplu, pentru a putea să ai o reprezentare cât mai clară a ceea ce a fost identificat acolo.
Aproape mut de uimire, priveam cum Cezar desena cu mişcări precise schema aproximativă a structurii ciu¬date din interiorul munţilor Bucegi.
— Cei de la Pentagon nu au putut să înţeleagă motivul pentru care tunelul cotea într-un fel de zig-zag spre zona centrală a muntelui şi nici semnificaţia unghiu¬lui de 26 de grade care intervenea în construcţia lui. Ansamblul se afla într-un plan paralel cu solul, iar barajul energetic semisferic se afla pe verticala ce corespundea stâncilor de pe creastă care sunt numite Babele. De fapt, aşa cum au determinat mai apoi măsurătorile noastre pe baza datelor de la Pentagon, verticala ieşea la aproxima¬tiv patruzeci de metri de acestea, între Babele şi Sfinxul din Bucegi.
Cezar a desenat atunci pe o altă foaie schema plană a ansamblului.
— Senior Massini m-a lăsat să înţeleg că elementele structurii interne, artificiale, din Munţii Bucegi nu ar fi suscitat totuşi prea mult interesul elitei masonice mondi¬ale, dacă reprezentanţii lor din Pentagon nu ar fi făcut observaţia că barajul energetic semisferic are exact aceeaşi frecvenţă de vibraţie şi aceeaşi formă ca cel dintr-o altă structură subpământeană foarte secretă, pe care ei o descoperiseră cu câteva luni înainte, în apropiere de Bagdad.
Din motive pe care deocamdată nu le cunosc şi pe care venerabilul Massini nu mi le-a dezvăluit, elita lor masonică a fost extrem de interesată la acea vreme de datele secrete furnizate de satelitul de spionaj militar în legătură cu structura energetică ciudată din subsolul Irakului. La scurt timp după aceea s-a declanşat războiul şi după câteva luni americanii au avut acces, în cel mai mare secret la zona respectivă despre care irakienii nu ştiau absolut nimic.
Venerabilul mi-a mărturisit că oricât de mult s-au străduit, nu au reuşit să penetreze zidul ener¬getic, dar nu mi-a mai dat şi alte amănunte, întreaga ope¬raţiune era ţinută în cel mai strict secret. El mi-a precizat doar că ceea ce se afla acolo avea legătură cu trecutul mis¬terios al planetei dar şi, într-un anumit fel, cu istoria orga¬nizaţiei lor. Am intuit atunci că senior Massini deţine şi alte informaţii, poate chiar şi anumite documente sau dovezi în legătură cu aceste aspecte despre care, însă, nu era dispus să-mi vorbească.
Faptul că Pentagonul a remarcat similitudinea datelor de investigare între structura subpământeană de lângă Bagdad şi structura interioară din Munţii Bucegi i-a agi¬tat foarte mult pe cei din elita masonilor. După cum am putut să remarc, o mare pondere în această agitaţie care iniţial aproape că s-a transformat într-o veritabilă panică, a fost cauzată de faptul că respectiva structură – mult mai mare şi mai complexă decât cea din Irak – se afla pe teritoriul României.
Faptul în sine pare relativ straniu, însă corelându-1 cu unele aspecte despre care deja ţi-am vorbit, referitoare la viitorul României, vei putea să-ţi faci o idee destul de exactă în ceea ce priveşte motivele de îngrijorare pe care le au în prezent marii masoni. Oricât de mult ar dori ei să disimulze aceasta, acţiunile şi intenţiile lor ne arată cu prisosinţă contrariul. Graba foarte mare în rezolvarea problemei, factorul de risc pe care şi 1-au asumat, dorinţa expresă de a avea accesul şi controlul la respectiva structură sunt doar câteva elemente care îmi întăresc convingerea interioară în această direcţie.
Senior Massini mi-a încredinţat toate datele de reper, foarte secrete, ale locaţiei din Munţii Bucegi, de acolo de unde se putea ajunge cel mai bine şi mai repede la gura tunelului. O enigmă foarte mare era felul în care reuşiseră cei care 1-au construit să realizeze structura şi golurile direct în interiorul muntelui, fără nici o corespondenţă în afara lui. Amândoi am presupus că aceasta s-a realizat ca o măsură de maximă protecţie împotriva eventualei deconspirări a ansamblului respectiv.
Singura explicaţie a tehnologiei folosite ar consta în faptul că au acoperit cumva intrarea principală în tunel, după ce au activat barajul energetic de protecţie; aceasta ar fi implicat însă un volum imens de rocă, pentru a nu mai vorbi de utila¬jele care erau necesare pentru o astfel de lucrare.
Senior Massini mi-a furnizat, de asemenea, planul corect pentru a ajunge la tunel, aşa cum a fost el calculat de specialiştii din cadrul Pentagonului. Cea mai apropiată străpungere se putea realiza frontal în munte, după o direcţie optimă al cărei punct de pornire se afla pe coasta acestuia, undeva la o distanţă de aproximativ şaizeci-şaptezeci de metri de primul baraj energetic aflat în pro¬funzimea masivului de piatră. Deşi aceasta era soluţia cea mai rapidă, totuşi exista inconvenientul barajului ener¬getic de la gura tunelului despre care nu se ştia dacă poate fi străpus.
Chiar dacă el nu avea aceeaşi frecvenţă de vibraţie ca marele baraj energetic semisferic, nu puteam şti dacă vom avea sau nu posibilitatea de a-1 depăşi. Ocolirea lui era posibilă, dar implica probleme tehnolog¬ice mai dificile. A doua variantă consta, de asemenea, în străpungerea rocii muntelui, dar de data aceasta oblic, cumva pe deasupra tunelului, pentru a ajunge în spatele barajului. Distanţa de forare era mai mare, deoarece tre¬buia să se respecte un anumit unghi de înaintare, dar măcar exista şansa de a ocoli barajul energetic.
În ceea ce mă priveşte, am fost relativ sceptic faţă de această soluţie deoarece puteam să-mi închipui foarte bine că cei din vechime care au făcut construcţia respec¬tivă au putut să intuiască această posibilitate şi să ia anu¬mite măsuri de prevedere. Totuşi, venerabilul mi-a garan¬tat sprijinul tehnologic ultrasofisticat al armatei Statelor Unite, punând la dispoziţie un dispozitiv uluitor de per¬formant în forarea cu mare viteză a rocii, care utiliza un jet de plasmă foarte puternic şi un câmp magnetic rotitor, în felul acesta se putea ajunge la peretele tunelului în mai puţin de două zile, luând în consideraţie şi pregătirile de rigoare. Ne-am înţeles, deci, să mergem mai întâi pe această variantă şi în cazul unui eşec să abordăm varianta mai scurtă, a străpungerii directe până la barajul energetic al tunelului.
Întreaga operaţiune trebuia însă realizată în cel mai mare secret. Dacă venerabilul ne furniza mijlocul tehno¬logic principal, noi trebuia să organizăm restul de aşa manieră, încât totul să nu pară decât o acţiune obişnuită a DZ. în plus, una dintre condiţiile esenţiale ale marelui mason a fost aceea ca, în mod excepţional, această ac¬ţiune să fie raportată eronat SRI-ului şi preşedinţiei, ca o simplă descoperire a unei intruziuni carstice în munţi, în plus, senior Massini a dorit să aducă o echipă specială din Statele Unite ale Americii pentru a însoţi, alături de câţi¬va reprezentanţi ai elitei masonice, propriile noastre echipe pe parcursul operaţiunii.
N-am fost de acord cu această cerere, invocând imposibilitatea de a asigura scurgerea informaţiilor în afară, dar am propus prezenţa acestor echipe imediat după realizarea străpungerii tunelului, în realitate, nu ar fi fost nici o problemă pentru asigurarea securităţii stricte chiar şi în cazul prezenţei echipei americane, dar am exagerat în mod intenţionat posibilitatea deconspirării secretului, tocmai pentru că ştiam că acela era punctul vulnerabil al masonilor în pro-blema respectivă.”[1]
Tunelul din Munții Bucegi către Camera Ocultă din Irak
“Mi-am revenit totusi destul de repede si dupa ce m-am intors la baza am reintrat in fluxul normal al activitatilor, deoarece eram presati de apropiata plecare in expeditia prin cel de-al treilea tunel – ramificatia spre Irak – care era programata la inceputul lunii februarie 2015.
Sarcina organizarii acestei expeditii mi-a revenit mie si locotenentului Nicoara. De partea administrativa a protocolului, care includea planul general al deplasarii si componenta echipei, inclusiv toate actele si legaturile cu partea americana, ma ocupam eu; logistica, partea stiintifica si elementele de securitate intrau in atributiile locotentului Nicoara.
Deoarece aceasta expeditie urma sa fie una “fulger”, pregatirea ei a fost relativ simpla. Intr-o prima etapa a organizarii, echipa era alcatuita din Cezar, locotenentul Nicoara, eu si – in conformitate cu ceea ce au cerut americanii – doi ofiteri din Serviciul de Operatiuni Secrete al Marinei Americane. Noi nu am inteles motivul implicarii Marinei si am cerut anumite explicatii. Am primit un raspuns confuz, ceea ce ne-a facut sa reconsideram componenta echipei, solicitand membri din structura interna secreta a Pentagonului, asa cum s-a procedat in celelalte expeditii.
La acea vreme, situatia a fost putin tensionata, mai ales datorita venirii unui Venerabil, cu care noi am avut o discutie la care a participat si maiorul Samuel Cross. Totusi, discutia respectiva nu a influentat colaborarea cu partea americana pentru deplasarea mea si a lui Cezar in Yosemite. S-a dovedit, in plus, ca Venerabilul a avut si alte intentii si nu a facut presiuni in ceea ce priveste componenta echipei ce urma sa faca deplasarea, dar a cerut drepturi asupra studierii unui anumit artefact.
De fapt, el voia dreptul de a studia placutele de cristal, despre care stia ca au fost descoperite in cel de-al treilea tunel, din rapoartele expeditiilor anterioare prin acesta.
In urma cererii noastre de a schimba componenta echipei, americanii au reveni asupra deciziei lor si au inclus pe lista doi ofiteri tineri din serviciul pe care noi l-am solicitat. Dupa aceasta schimbare, a aparut un element surpriza, pe care Cezar si cum mine l-am aflat abia dupa ce am venit din Argentina. La inceput a fost doar o informare scurta, verbala, din partea locotenentului Nicoara, dar mai apoi el a prezentat situatia in raportul solicitat de Cezar.
“Scaunul” special
Din “briefing-ul” prezentat de Nicoara am aflat ca echipa de savanti a reusit sa puna la punct o tehnologie care permitea descarcarea informatiilor de pe tablitele de platina gasite in Camera Oculta din Egipt, la care se ajungea prin primul tunel (din Muntii Bucegi). La aceasta se lucra intr-adevar de ani de zile.
Sistemul de codare a inregistrarilor si materialul necunoscut care permitea aceasta au ramas un mister pentru savanti, dar in cele din urma ei au reusit cumva sa usureze accesarea informatiilor stocate. Imediat dupa descoperirea placutelor in Camera Oculta din Egipt, cea mai mare problema a fost aceea ca datele pe care le contineau nu putea fi accesate in mod aleator, adica nu putea fi “derulate”.
In primii ani dupa descoperirea lor s-au realizat studii intense si s-a reusit cu foarte mare dificultate sa se descarce informatia de pe o singura tablita in aproximativ un an, dar in Camera Oculta din Egipt existau mii de astfel de tablite. Locotenentul Nicoara ne-a informat insa ca a fost realizat un pas important in aceasta directie si, chiar daca acum extragerea informatiei de pe o tablita dureaza ceva mai putin de o luna, tehnologia de realizare este accesibila si ea poate fi multiplicata fara probleme, astfel incat se poate merge in paralel cu mai multe tablite.
Faptul ca s-a reusit descarcarea acestor date extrem de importante in format digital face posibila inventarierea si clasificarea lor, dar bineinteles ca aceasta se va petrece intr-un regim foarte securizat. In raportul pe care l-a intocmit, locotenentul Nicoara preciza ca americanii au intrebat despre acest protocol, dorind sa stie daca decodarea si descarcarea informatiei se va face la ei sau la noi.
Cezar a fost insa foarte clar in aceasta privinta: “Daca operatiunea se realizeaza in Statele Unite, asta inseamna transportul tablitelor acolo. Nu ne putem permite asa ceva. Un tezaur, sa zicem, il mai poti trece cu vederea, dar nu aceasta inestimabila comoara, care priveste intreaga omenire. Operatiunile de decodare si clasificare se vor face aici.”
Acest pas inainte realizat de cercetatori m-a bucurat foarte mult, deoarece imi permitea sa am acces foarte usor la toate acele inregistrari, pentru a le studia. Protocolul s-a dovedit insa a fi putin mai complicat. In discutiile bilaterale care au urmat, americanii “au incercat putin marea cu degetul”, vehiculand ideea “santajului”, dar au renuntat repede pentru ca argumentele noastre au fost evidente. Ei au incercat sa ne faca dependenti de aceasta noua tehnologie de descarcare a datelor, pe care au descoperit-o, insa au recunoscut imensele probleme care puteau sa apara in cazul in care tablitele ar fi fost luate de aici.
Mult mai usor era sa fie asamblat in Romania un laborator destinat exclusiv pentru aceasta sarcina, iar pentru o siguranta desavarsita s-a decis ca, dupa inventarierea si decodarea informatiei, placutele sa fie duse inapoi in Camera Oculta din Egipt. De asemenea, s-a pus la punct protocolul securizarii informatiei si locul in care aceasta va fi stocata, modalitatile de protectie a ei, precum si caile de acces la informatia respectiva, care erau foarte stricte.
Acuratetea extragerii datelor de pe tablite era de aproape 80%, ceea ce insemna foarte mult. Sinteza rapoartelor stiintifice justifica pierderile de informatie printr-o stranie interactiune ce aparea la un moment dat intre tehnologia folosita si materialul necunoscut, care asigura suportul informatiei holografice.
Acesta avea unele proprietati magnetice foarte speciale si “functiona” dupa un algoritm care nu a putut fi descifrat in totalitate pana in prezent. Existau deci unele pierderi de informatie, dar procentul era acceptabil, mai ales ca puteam spera in timp la o rezolvare completa a problemei.
Locotenentul Nicoara mentiona in raport, in mod repetat, existenta unui element pe care trebuia neaparat sa-l luam in considerare. Avand deja la dispozitie informatia in format digital care a fost extrasa cu tehnologia americana, am vizionat mare parte din acele inregistrari extraordinare si am observat ca in multe dintre ele, chiar la inceputul fluxului de imagini, aparea un “scaun” avand o forma speciala, care cel mai probabil facea posibila deplasarea constiintei individuale la mari distante, atat pentru realizarea unor “intalniri” cu alte fiinte sau entitati, cat si pentru a “vedea” locuri, planete, stele sau alte elemente cosmice de negandit pentru mintea umana obisnuita. Acel “scaun” era ca o “marca” a imaginilor si cred ca indica modalitatea prin care au fost accesate informatiile.
Stiam deja de la Cezar ca in complexul subteran din Irak – la care se ajunge plecand prin cel de-al treilea tunel – exista o “camera” asemanatoare cu cea din Egipt, dar mai mica. Dupa vizionarea materialelor video extrase de pe tablitele de platina, Cezar mi-a spus ca in Camera Oculta din Irak se afla un “scaun” asemanator cu ceea ce noi am vazut in imaginile respective.
Prin urmare, motivul pentru care locotenentul Nicoara mentionase “elementul comun” intre cele doua Camere Oculte era ca in imaginile de pe unele tablite de platina din Egipt aparea un “scaun” special, asemanator cu cel care exista in complexul din Irak.
Totusi, chiar daca Cezar fusese in Camera Oculta din Irak de mai multe ori, el nu a putut intelege in mod clar ce efect avea acel “scaun” asupra fiintei umane, deoarece el nu functiona. Toate modalitatile incercate au fost sortite esecului, inclusiv tentativa de racordare la o sursa exterioara de energie. “Scaunul” nu se “amorsa” si, prin urmare, nu a putut fi folosit si adus la conditia de functionare dupa ce a fost descoperit.
Enigma a persistat pana cand, vizionand impreuna cu Cezar inregistrarile de pe cateva tablite de platina din marea biblioteca din Egipt, a devenit clar ca functionarea “scaunului” depindea de un cristal destul de mare, care era plasat intr-un lacas in dreapta lui. Cristalul era luminos, iar radiatia lui varia in intensitate, in functie de elementele informatiei care era prezentata. Din cate ne-am putut da seama, cristalul avea forma unui tetraedru si era incastrat cu varful in jos.
Acest fapt era destul de ciudat, deoarece nu avea sens sa existe doar “scaunul”, fara prezenta cristalului de care depindea functionarea lui, asa dupa cum noi am vazut in inregistrarile de pe tablite.
Tocmai de aceea, dupa ce Raportul Informativ a fost trimis Pentagonului, unele voci din staff-ul de conducere al acestuia au solicitat prezenta unui expert in IT, pentru a face parte din echipa ce urma sa se deplaseze prin al treilea tunel. Argumentul lor era ca informaticianul ar fi putut eventual rezolva problema functionarii “scaunului” special.
Personal, mi-ar fi placut sa-l reintalnesc pe Aiden, insa stiam ca acesta nu mai figura in serviciul Armatei SUA de mai bine de sase ani. In sedintele noastre consultative din cadrul Bazei Alpha, am decis totusi sa nu suplimentam numarul de membri ai echipei. Astfel, dupa mai multe deliberari cu Pentagonul, s-a renuntat la aceasta varianta, care dupa parerea mea nu ar fi dat niciun rezultat. In schimb, erau posibile unele scurgeri ulterioare de informatii, deoarece expertii in IT erau civili.
Un ajutor important
Misterul lipsei cristalului din Camera Oculta din Irak nu a putut fi descifrat si atunci – intr-una din sedintele de planificare a expeditiei prin cel de-al treilea tunel – Cezar a decis sa-l contactam pe Dryn, inteleptul din Tomassis (orasul subteran aflat sub Constanta), pentru a-i cere parerea si chiar ajutorul. Pe la sfarsitul lui ianuarie, Cezar a realizat aceasta dupa metoda cunoscuta de contactare, in Sala Proiectiilor.
Dupa ce a revenit la Baza, mi-a spus ca Dryn a fost de acord sa ne ajute si ca va cere la randul lui sprijin Consiliului din Apellos (orasul subteran aflat sub Muntii Apuseni). Dryn a justificat asta prin faptul ca cei din Apellos ar putea si mai multe, deoarece sunt hibridizati cu o alta rasa de fiinte din spatiul cosmic, iar tehnologia complexului secret din Muntii Bucegi era in mod evident de origine extraterestra. Prin urmare, era logic ca locuitorii din Apellos sa inteleaga mai bine aceasta tehnologie si sa ne poata ajuta.
Ideea lui Cezar nu a fost primita insa cu prea mult entuziasm la anumite niveluri ale Pentagonului. Intr-adevar, unii generali de acolo nu doreau sa creeze un precedent pentru a ne “indatora” altor civilizatii, fie ele si din interiorul planetei. Altfel spus, nu se dorea impartasirea tehnologiei din Sala Proiectiilor si din Camerele Oculte din Egipt si Irak, chiar daca populatia din Apellos era mai avansata decat a noastra.
Informatia ne-a parvenit pe cale neoficiala, de la maiorul Samuel Cross, bun prieten cu Cezar. Faptul ca devoalez acest lucru aici se datoreaza permisiunii directe a maiorului Cross, care este un om integru si onest. Astfel de tensiuni intre parte romana si cea americana apar uneori la nivel decizional, insa ele sunt deobicei repede depasite, cu sau fara diplomatie. Asa dupa cum am spus, cele mai dificile momente sunt acelea in care trebuie sa facem fata interventiei unui Venerabil, pentru ca atunci lucrurile sunt mult mai complicate.
Raspunsul lui Dryn nu a intarziat, iar interventia lui in Apellos, unde este foarte respectat, a deschis, de fapt, o cale extraordinara pentru justa cunoastere a trecutului omenirii, pe care, in punctele sale principale il voi prezenta in acest volum. Dryn ne-a transmis ca cei din Apellos au fost de acord sa ne ajute si, mai mult decat atat, la randul lor au propus ca de atunci inainte sa existe un om de legatura intre ei si lumea de la suprafata.
Mirarea mea a atins cote maxime atunci cand Cezar m-a instiintat ca, la cererea Consiliului din Apellos, acel om de legatura aveam sa fiu eu. Nu au oferit prea multe detalii asupra acestei decizii, insa au spus ca intalnirea cu mine in Apellos le-a facut o buna impresie. Zambind multumit, Cezar mi-a spus, de asemenea, ca ei doreau o persoana cu o relativ de buna pregatire in domeniul ezoteric, pentru a putea intelege corect dezvaluirile pe care doreau sa le faca.
Asa dupa cum au prezentat situatia, decizia lor parea ca face parte dintr-un plan foarte amplu de devenire a societatii umane de la suprafata Pamantului si ca putea reprezenta o veriga importanta in transformarea nivelului de constiinta macar a unei parti a omenirii, prin raspandirea informatiei. Dryn a precizat ca, la nivelul planetei noastre, acest plan este coordonat de Inteleptii Shambalei.
Desi imi doream foarte mult sa ajung in Shambala, eram constient ca aceasta presupunea sa am un anumit nivel de constiinta si de intelegere, care sa permita prezenta mea acolo. Vizita din Utklaha, in centrul Pamantului, mi-a aratat aceasta in mod clar, dar a sadit totodata in inima mea nostalgia acelui taram de vis, la care nu am avut acces decat privindu-l din departare. Acum, o data cu aceasta sansa minunata oferita de cei din Apellos, ma gandeam ca poate momentul patrunderii mele in Shambala nu era chiar asa indepartat.”[2]
Tunelul din Munții Bucegi către Buzău, Irak, Gobi și Tibet
„Linia principala spre Tibet nu am voie să o comentez acum, pentru că lucrurile sunt delicate la nivel diplomatic. China și-a rezervat dreptul să nu permită scurgerea de informații în ceea ce privește ramura principală a tunelului, chiar daca nu are acces la el, iar noi nu dorim tensiuni suplimentare în acest sens. Cel puțin asta era situația acum câțiva ani, pentru că în ultimul timp primim un alt gen de semnale de la guvernul chinez. Deoarece subiectul este sensibil, prefer sa-l dezvolt într-unul din volumele următoare, dacă voi avea „liber” pentru aceasta.
Pe de altă parte, una dintre ramurile secundare ale tunelului – cea care duce spre Curbura Buzăului – prezintă un mare interes strategic pentru Romania, care, de asemenea, nu poate fi dezvăluit deocamdată. A rămas bifurcația spre Irak, iar mai departe prelungirea spre Podișul Gobi și Mongolia.
Pentru ceea ce am acceptul sa spun în acest volum, varianta spre Irak este singura ce poate fi considerată, într-o anumită măsură, fără consecinte neplăcute. În linii mari, știam ce urma să văd acolo și mai ales știam ceea ce noi doream sa găsim, dar cu toate acestea emoția deplasării și a experienței efective era foarte vie.
Asa dupa cum am mai spus, patrunderea in complexul secret din Muntii Bucegi inseamna in mod automat un salt vibrational al fiintei si tocmai de aceea niciodata nu pleci de acolo fiind plictisit, obosit sau iritat. Dimppotriva, dupa ce intri in Marea Galerie, realitatea inconjuratoare pare ca se transforma, chiar daca mintea iti spune ca nimic nu este diferit.
Accesul in Sala Proiectiilor inseamna implicit un salt evident, atat in frecventa de vibratie a mintii, cat si a trupului; in interiorul acestui spatiu, campul specific actioneaza la nivel celular, iar influenta subtila asupra psihicului si mentalului este deja un fapt cert. Odata cu intrarea in tuneluri, aceste influente iau forme caracteristice, caci fiecare culoar are intr-un fel propria lui „personalitate”.
Stiam ca al treilea tunel era destul de „accesibil” din punct de vedere tehnic, dar el se distingea prin ramificatiile sale. In decursul anilor, Cezar a facut mai multe expeditii pe fiecare dintre acestea, iar eu cunosteam din rapoarte rezultatele lor uluitoare.
Linia principala spre Tibet este cea mai directa cale de acces spre lumi extraordinare. La capatul ei, intr-unul dintre masivele tibetane, exista o veritabila „piesa de lansare”, atat in campul subtil al constiintei, cat si in lumea fizica exterioara. Dar, dupa cum am mai spus, mai multe dezvaluiri in acest sens ar intra acum sub anumite incidente politice, care trebuiesc evitate.
Pe de alta parte, ramificatia spre curbura Muntilor Carpati – intr-o zona ce corespunde la suprafata unui peisaj rural din Muntii Siriu – este scurta si conduce la o structura subterana uimitoare, care are un rol precis in acel punct. Din ratiuni militare si de securitate nationala, nu am voie sa detaliez, dar este posibil sa revin asupra acestui subiect intr-unul din volumele urmatoare.
Tot ceea ce pot spune acum este ca la capatul acestei ramificatii se afla un ansamblu complicat, in directa legatura cu tabloul principal de comanda din Sala Proiectiilor. Bifurcatia spre Irak este, insa, mai „accesibila” si mai simpla, dar pornind de la ce am descoperit acolo, am avut o idee care mai apoi s-a dezvoltat intr-un mod foarte atractiv si a condus spre rezultate remarcabile.”[3]
Pregatiri pentru expeditia prin cel de-al treilea tunel din Muntii Bucegi catre Camera Oculta din Irak
„Ziua destinata odihnei si relaxarii a decurs foarte bine. Am avut doar o sedinta scurta, informala, cu cei doi ofiteri americani, care nu fusesera pana atunci in Sala Proiectiilor. Totusi, ei au dovedit ca isi facusera bine „temele” pe baza materialelor documentare la care au avut acces in pregatirea acelei misiuni.
Aceasta a cuprins si un curs intensiv despre caracteristicile complexului din Bucegi, despre topografia locului si chiar despre natura distorisiunilor spatio-temporale din cele trei tuneluri. Impreuna cu locotenentul Nicoara, prin 2010-2011, pusesem la punct un „manual” de pregatire a celor ce urmau sa intre in Sala Proiectiilor, pentru a lua parte la expeditiile prin tuneluri. Textul a fost aprobat de Cezar si – la acea vreme – de regretatul general Obadea.
Experienta acumulata in primii ani dupa marea descoperire din Bucegi a demonstrat necesitatea existentei unui protocol special pentru cei ce urmau sa patrunda in complexul secret din munti si mai ales in Sala Proiectiilor. Am stabilit un set de reguli precise, de conditii de ordin somatic si psiho-mental ce trebuiesc intrunite de catre „aplicanti”, precum si un cod etic de procedura.
Toate acestea s-au dovedit a fi necesare, pentru ca in mare parte cei care ajungeau acolo nu puteau sa reziste frecventei de vibratie a campului de energie specific si a artefactelor din Sala Proiectiilor. Protocolul special la care s-a lucrat mai multe luni avea aproximativ doua sute de pagini si trata aceste aspecte atat din punct de vedere teoretic, cat si practic. Am pus la punct 12 teste specifice si grilele de evaluare ale acestora. Prin urmare, era vorba despre un veritabil examen, pe care militarii trebuiau sa-l treaca. Dintre civili, pana in prezent, doar noua oameni de stiinta au primit acceptul sa patrunda in locatia secreta, fara sa ma socotesc si pe mine.
Protocolul detaliaza, de asemenea, modul in care trebuie sa se ia contact cu tehnologii uluitor de avansate, cu mult superioare celor existente in acest moment pe Pamant, incluzand aici si tehnologiile din cadrul „proiectelor negre”, neguvernamentale. Aceste tehnologii au la baza principii si abordari asupra Universului, care sunt complet diferite de ceea ce se cunoaste in prezent si tocmai de aceea ingineria reversa – care a dat rezultate remarcabile in multe alte cazuri – nu a putut fi aplicata aici, decat intr-o mica masura.
Este ca si cum trebuie sa invatam o alta fizica, extrem de avansata, care implica o cunoastere profunda a tainelor Macrocosmosului, spre deosebire de fizica „ortodoxa”, cea care studiaza intr-o maniera partiala si limitata doar Universul fizic. Ofiterii americani s-au dovedit foarte bine pregatiti la toate nivelurile implicate in Protocol, trecand cu brio examenul si primind astfel acceptul pentru expeditia prin cel de-al treilea tunel. Totusi, exista si anumite restrictii care au fost stabilite de-a lungul timpului si aici ma refer in principal la al doilea tunel, care duce spre interiorul Pamantului.
Restrictiile au fost impuse de unele civilizatii de acolo, iar noi am fost nevoiti sa le respectam, chiar daca acest lucru a creat o anumita tensiune in relatia pe care o avem cu americanii. De pilda, cei din Tomassis (orasul aflat sub Constanta) au declarat de la inceput ca ei nu doresc sa colaboreze cu Statele Unite ale Americii. Aceasta a fost o conditie greu de „digerat” pentru marii sefi de la Pentagon, insa inteleptul Dryn a ramas foarte ferm in aceasta privinta, fara sa ofere explicatii suplimentare. In cele din urma, americanii au trebuit sa accepte, dar situatia nu a fost placuta nici pentru noi.
In plus, conducerea din Apellos (orasul aflat sub Muntii Apuseni) a cerut ca ceea ce noi vom comunica spre exterior sa fie doar ceea ce ei permit si nimic mai mult. Cenzura este valabila atat pentru informatii de natura generala, destinate populatiei – cum ar fi cele din cartile pe care eu le scriu – cat si pentru cele de natura strict secreta, care aunt destinate anumitor guverne si Agentii de Securitate. Dupa prima mea vizita in Apellos, reprezentantii orasului au solicitat sa indeplinesc functia de „ambasador” al celor de la suprafata. Cezar indeplinea deja aceasta „functie” de multi ani, insa pentru cei din Tomassis si pentru alte doua civilizatii subpamantene.
Am dorit sa faca aceasta scurta digresiune pentru ca lucrurile sa fie mai bine intelese, in contextul relatiilor bilaterale pe care le avem cu Pentagonul si cu unele civilizatii din interiorul planetei. Revenind acum la expeditia noastra prin cel de-al treilea tunel, conform programarii estimate misiunea avea sa dureze doua cateva ore, urmand ca seara sa revenim la Baza.
Parametrii expeditiei, care au fost fixati de Cezar, erau clari si ofereau de asemenea: cercetarea amanuntita a Camerei Oculte, utilizand aparatura speciala adusa de cei doi americani, care era prevazuta in acordul bilateral pentru expeditia prin cel de-al treilea tunel; preluarea tablitelor; studierea „scaunului” special si, eventual, gasirea cristalului, care se pare ca reprezenta „piesa de rezistenta” in acel terminal.
Pentru identificarea lui, atat Cezar, cat si eu, ne puneam speranta mai mult in posibilitatile castii eterice pe care o primisem de la cei din Apellos, o piesa tehnologica de o extraordinara finete, ale carei principii de functionare erau foarte avansate. De altfel, partea americana a dorit sa studieze in amanuntime acel dispozitiv, dar noi a trebuit sa refuzam, datorita intelegerii cu cei din Apellos, care nu au permis aceasta.
Totusi, nici logistica americana nu era de neglijat, caci cei doi ofiteri venisera cu un dispozitiv de „scanare a schimburilor dinamice de natura cuantica” – o premiera tehnologica, dupa cum ni s-a spus – si cum un termo-spectrometru de inalta rezolutie, care, de asemenea, era un varf de gama, putand fi intalnit doar la echipamentele militare. Intr-adevar, niciuna dintre aceste piese de inalta tehnologie nu era pentru folosinta publica, caci ele faceau parte din „sacul cu minuni” al proiectelor non-guvernamentale. Aceasta nu era insa treaba noastra si, de altfel, nici ofiterii americani nu ne-au dat alte informatii in aceasta privinta.
Aparent, eram bine „echipati”, dar nu stiai niciodata ce surprize iti poate rezerva tehnologia extraterestra din complexul secret din Bucegi. Pana in acel moment, cercetarile intreprinse ne-au aratat ca intre tehnologia pamanteana si cea a civilizatiei extraterestre care a construit acel complex uluitor exista o evidenta incompatibilitate, atat ca principii, cat si ca efecte.
Dupa cum am spus, nici macar ingineria inversa nu putea sa ajute, din cauza ca bazele tehnologiei extraterestre nu puteau fi decomandata intelese de stiinta moderna. Speram, totusi, sa gasim anumite elemente care sa grabeasca realizarea saltului fundamental pe care stiinta il are de facut, pentru a avea acces la o cunoastere mult mai profunda a lucrurilor si fenomenelor din Univers.
A doua zi ne-am trezit devreme, dar cu toate pregatirile ce trebuiau facute si cu ordinele pe Cezar le mai avea de dat, plus zborul cu elicopterul, am ajuns la complexul din Bucegi abia pe la ora pranzului. Am ramas un anumit timp in zona Marii Galerii, pentru a permite acomodarea celor doi militari americani cu noul nivel energetic al realitatii cu care ei interactionau.
Cu toata pregatirea lor prin intermediul protocolului special, acestia nu si-au putut stapani uluirea, care se amplificase inca de la intrarea in Marea Galerie. Dupa ce am ajuns cu totii in Sala Proiectiilor, a fost necezar sa mai facem o pauza cam de jumatate de ora, pentru a le permite ajustarea psiho-mentala la ceea ce ei vedeau in exterior si percepeau in interiorul lor. Intre timp, Cezar a reglat intrarea in cel de-al treilea tunel de la micul panou de comanda din fata acestuia. In ceea ce ma priveste, ca de fiecare data cand veneam in acest loc uimitor, m-am retras in zona patratului galben-auriu, langa Dom si m-am asezat acolo, incercand sa las toate acele influente subtile sa treaca prin mine, hranindu-ma cu forta si cunoasterea lor. As putea spune ca exersam un fel de „comuniune” cu acea Sala, care crea o stare de „plutire” si chiar de euforie, ce se raspandea repede in intreaga mea fiinta.”[4]
Munții Bucegi și Camera Ocultă din Irak
Terminal: a doua Camera Oculta
Am deviat cu totii de la tunelul principal, intrand pe ramura secundara spre Irak. Dupa cristale, cam la zece metri de intrare se afla distorsiunea spatiala, prin care am trecut fara probleme, ca de obicei. Brusc, ne-am aflat pe o ultima portiune de culoar a ramurii secundare, poate la vreo doisprezece metri distanta de un perete opac de culoare indigo. Lumina in tunel nu mai era albastra, ci devenise verzuie, ca cea de la intrarea in tunelul principal.
La acest capitol, asemanarea cu ceea ce vazusem in tunelul spre Egipt era perfecta. Deosebirea consta, insa, in ceea ce se afla la capatul acestuia: in tunelul spre Egipt, capatul lui era strajuit de o imensa usa de piatra, perfect slefuita, pe cand aici, pe ramura spre Irak, poarta de piatra era inlocuita cu „ceva” de culoare indigo inchis, care isi schimba lent nuanta.
Aveam o banuiala, dar pentru a fi sigur mi-am pus casca daruita de cei din Apellos. Am vazut imediat campul subtil al „portii”, care era un baraj de energie si chiar intrezaream interiorul spatiului de dincolo de el. Pe peretele din stanga al tunelului am vazut – de asemenea incastrat in materialul specific – acelasi semn distinct ca cel al portii din Marea Galerie: un patrat in interiorul caruia era gravat un triunghi cu varful in sus. Cezar a venit in dreptul lui, spunand:
– Sistemul de protectie este redundant, dar oarecum „in sens invers”. Adica nu poti avea acces aici decat daca esti „recunoscut” la consola din fata tunelului, in Sala Proiectiilor. Se pare ca manipularea comenzilor acolo lasa o „impresie” biologica sau de natura subtila, care este recunoscuta aici. Doar cel care comanda acea consola, poate „deschide” aici campul de protectie. Dar, din nou, la consola nu poti sa ajungi decat daca treci de „barajul energetic” al portii din Marea Galerie, care este adevaratul rest pentru un intrus cu ganduri necurate.
Am vrut sa verific aceasta si am atins triunghiul, insa nu s-a intamplat nimic. Apoi Cezar a procedat la fel si atunci, aproape imediat, fondul opac de culoare indigo a devenit translucid si apoi a disparut. In fata noastra se deschidea un spatiu destul de larg, o camera dreptunghiulara, mergand mai mult in profunzime decat in latime si fiind luminata bland intr-o nuanta albastru deschis, foarte placuta.
– E Camera Oculta din Irak, a spus Cezar dupa ce am intrat cu totii in acea incapere, adresandu-se mai mult celor doi ofiteri americani. Se aseamana mult cu cea din Egipt, dar pe noi ne intereseaza in mod deosebit „scaunul” de proiectie a constiintei si cristalul care il face sa functioneze. In celelalte expeditii pe care le-am facut aici am fost interesati mai mult de studiul tablitelor.
Am privit in jur si am vazut ca peretii camerei prezentau numeroase nise de diferite adancimi, in care erau puse tablite. Asta era o prima deosebire fata de Camera Oculta din Egipt, caci aici, in Irak, rafturile pentru placutele de platina erau inlocuite cu un fel de nise sau locasuri. Camera era mai mica decat cea din Egipt, masurand ceva mai mult de jumatate din aceasta; avea pe lungime cam sapte metri, poate sapte metri si jumatate, iar pe latime cam sase metri.
Nisele erau mai adanc create in peretele camerei, care nu era din piatra, ci din materialul special ce „invelea” tunelul la interior: o textura aparte, parand sa fie mai curand o combinatie intre ceva amorf si ceva biologic. Culoarea acelui material era indigo, putin fosforescent la suprafata; la atingere el dadea impresia ca este „vatuit”, dar in realitate era dur, atat pentru palme cat si pentru talpi.
In camera, materialul parea sa fie „modelat” in diferite zone ale pretilor, caci am vazut multe nise de forma dreptunghiulara sau in „L”, pline cu placute cam de aceeasi dimensiune cu cele din Egipt. Nisele erau distribuite pe trei dintre peretii camerei, caci cel de-al patrulea, prin care am intrat, era, de fapt, campul subtil protector. Totusi, distributia niselor imi parea aleatorie, iar spatiile dintre ele erau relativ mari.
Fiecare nisa era plina cu placute, dar am obiservat cu uimire ca acestea – spre deosebire de cele din Egipt – erau toate alcatuite dintr-un material perfect transparent, probabil cristal. M-am apropiat de un astfel de locas si am desprins o tablita de acolo. Nu am intampinat nicio rezistenta, iar aceasta era o alta deosebire fata de placutele din Egipt. Aici, ele stateau in picioare, aderand imediat in mod misterios la pozitia verticala, stabila, ca si cum ar fi fost atrase de un magnet.
Ele fusesera deja inventariate intr-o expeditie anterioara, iar locotenentul Nicoara avea lista cu repartitia lor pe nise. In Camera Oculta din Irak se gasesc ceva mai putin de o mie de placute, ceea ce inseamna cu mult mai putin decat in Camera din Egipt. Cezar ne-a explicat ca studiul placutelor de cristal a fost in mod deliberat amanat pana la conceperea unei tehnologii care sa permita conversia sau extragerea informatiei de pe placutele de platina din Camera Oculta din Egipt. Se considera ca placutele de cristal din Irak sunt mai dificil de decodat decat cele din platina.
– Nu am dorit sa amestecam studiile acestor placute, a explicat Cezar atunci cand, in urma cu o zi, cei doi ofiteri americani i-au cerut lamuriri suplimentare. Oricum, a fost doar o problema de timp pana cand s-a reusit punerea la punct a unei tehnologii avansate de preluare a acestor informatii si de conversie a lor intr-un format care sa fie usor de folosit pentru noi. Acum avem acces la placutele de platina, deci este timpul sa ne indreptam atentie si asupra celor din cristal.
Misterul dezvaluit al cristalului
Eu nu intelegeam rostul niselor in pereti, nu pricepeam logica dispunerii lor. Dar, inainte de a incerca sa aflu aceasta, am fost atras de piesa principala a Camerei Oculte, care era „scaunul” special. Acesta era plasat perpendicular cu peretele energetic protector, parea a fi „turnat” in podea si, dupa aprecierile mele, corespundea ca marime si forma unei fiinte umanoide de cel putin doi metri si jumatate inaltime.
Raportat la dimensiunile unei fiinte umane obisnuite, „scaunul” mi se parea enorm, deoarece „peretii” sai erau foarte grosi, cu niste „incrustatii” precum semnele cuneiforme, care luminau fosforescent intr-o culoare albastru-metalic. Practic, daca nu luam in considerare placutele din cristal, „scaunul” reprezenta singurul obiect din incapere, impresionant prin marime, alura si forma complexa.
La prima vedere, el parea turnat dintr-o singura piesa, deoarece nu vedeam imbinari. Toate formele sale erau cursive si rotunjite, ceea ce ii dadea atat un aspect modern, cumva aerodinamic, dar si unul foarte tehnologizat. Arata ca un scaun ergonomic cu spatarul mult lasat pe spate, intr-un unghi de aproximativ 30 grade fata de orizontala, dar era foarte masiv, cu multe proeminente, curbe si mici adancituri.
In partea din dreapta a „scaunului” am vazut o extensie laterala, ca un bloc suplimentar de forma dreptunghiulara, cu o latime de aproximativ treizeci de centimetri, care avea in mijloc un loc gol, cu o structura destul de complexa pe peretii interiori. Era precum o extensie a „scaunului” de aproximativ cincisprezece centimetri in diametru, care mergea in adancime cam patruzeci de centimetri.
De o parte si de alta a acelei cutii dreptunghiulare am remarcat cateva semne luminoase tot in albastru. Am recunoscut imediat extensia pentru folosirea cristalului, asa cum vazusem in imaginile ce au fost convertite de pe placutele din Egipt. Totusi, chiar daca cei doi ofiteri americani au cercetat cu atentie in diferite zone ale Camerei Oculte, utilizand pentru aceasta aparatura pe care au adus-o, ei nu au reusit sa capteze o „anomalie” care sa ofere vreo indicatie despre acel cristal.
In partea de sus a „scaunului”, ce corespundea locului in care se asaza capul, am vazut doua „benzi” metalice semicirculare, iar o a treia era perpendiculara pe acestea, avand la capatul inferior un mare cristal rotund, probabil in dreptul fruntii celui ce se aseza in scaun. Pe la jumatatea scaunului, corespunzand probabil locurilor de asezare a antebratelor, erau doua dispozitive de forma oarecum dreptunghiulara, dar ascutite spre varf. La picioare, aproximativ in zona gleznelor am vazut cate o „banda” lata de cristal, sprijinita de cate un postament, care la baza avea cateva semne luminate in albastru fosforescent.
– Prea multe nu avem ce face aici, a spus Cezar. Strangem placutele si cautam cu atentie cristalul tetraedric.
L-am privit toti cu mirare. Unde sa mai cautam cristalul?
Cezar mi-a facut un semn cu mana, aratandu-mi casca daruita de cei din Apellos. Avea perfecta dreptate, caci dupa ce am folosit-o la identificarea naturii peretelui opac de la intrarea in Camera Oculta, am dat-o jos, fiind preocupat de placutele de cristal si de „scaunul” special. Am pus casca pe cap si m-am concentrat cat mai bine, stiind ca exista o stransa legatura intre psiho-mentalul meu si obiectul asupra caruia imi indreptam atentia.
Vederea placutelor de cristal cu acea casca s-a transformat intr-un adevarat spectacol, caci fiecare nisa stralucea puternic datorita emisiilor de natura electro-magnetica emanate de ele. Era o imagine oarecum „dublata”, cu o margine luminoasa scanteietoare, ceea ce imi indica faptul ca dispozitivul imi arata de asemenea nivelul eteric si subtilitatile acestuia.
Desi am realizat cu atentie o panorama de 180 grade asupra peretilor, nu am reusit totusi sa observ nimic special. Am trecut la observarea „scaunului” misterios din mijlocul Camerei Oculte. Stiam cu certitudine ca el „functiona” doar prin cuplarea cu cristalul pe care il cautam; pe de alta parte, cristalul nu se afla acolo, ceea ce nu era prea logic: ori fusese luat in mod deliberat de constructorii tunelului, ceea ce nu avea sens, ori fusese „ascuns”. Inclinam mai curand spre a doua varianta.
Am inceput sa cercetez cu atentie formele scaunului, in timp ce Cezar si unul dintre maiori luau placutele de cristal din nise si le plasau in cutiile special compartimentate, pe care le-am adus cu noi. In timp ce eu investigam cu atentie scaunul special, celalalt maior privea cu atentie miscarile mele si felul in care eu procedez. Probabil primise instructiuni in acest sens, desi nu vedeam la ce ii putea fi de folos.
„Scaunul” parea sa fie „invelit” de un camp subtil puternic, de culoare indigo fosforescent, apropiata ca nuanta de cea a peretilor tunelului. Atunci cand am ajuns in dreptul extensiei laterale care era destinata cristalului am avut o mare surpriza: locul pe care noi il vedeam gol, precum un cilindru in adancime, imi aparea acum ca fiind, de fapt, „plin” cu un obiect cilindric, care de asemenea era invelit intr-un camp protector, dar de culoare roz. Mi-am dat seama ca eu vedeam acel „tub” in planul eteric si ca in planul fizic acelasi spatiu era perceput ca fiind gol. Noi nu am vazut nimic pe inregistrari si nici in Camera Oculta, deoarece atunci aveam doar perspectiva planului fizic. In realitate, cristalul si tubul in care el era „prins” se dovedeau a fi in plan subtil eteric si de aceea nu erau vazute in mod obisnuit.
Am ramas putin in cumpana, deoarece nu intelegeam cum ar fi putut scaunul sa „functioneze” in aceste conditii. Am venit aproape de extensia laterala si am privit mai atent cilindrul din interiorul spatiului pe care, fara casca, il percepeam ca fiind gol. El era incastrat in acel spatiu, prins cumva de niste protuberante pe care le-am vazut iesind din peretii locului gol. Era perfect transparent, iar in partea de sus si in cea de jos avea cate un inel subtire pe circumferinta, de culoare argintie. Inelul venea pana la limita de sus a locasului cilindric gol, iar deasupra lui am remarcat o cupola transparenta, usor irizata, ca un camp de protectie.
In interiorul tubului am vazut cu emotie cristalul. Avea forma unui tetraedru cu varful in jos si statea suspendat in zona de mijloc a cilindrului, probabil intr-un camp generat in acel spatiu. Asa cum il vedeam prin casca – totusi destul de putin, deoarece nu aveam o imagine completa in adancime – era un cristal albastru superb, destul de mare, perfect slefuit pe toate laturile si care reflecta din cand in cand „scantei” multicolore in interiorul lui.
Mi-a venit in minte comparatie cu redarea animata a legaturilor electrice intre sinapse, in creierul omenesc; ce vedeam acolo era asemanat cu asta, dar intr-un fel mai rafinat. Simteam acea frumusete si armonie intrinseca unui obiect pur, estetic, pe care cu greu poti sa o redai in cuvinte; datorita castii, simteam chiar mai mult, in sensul ca acel cristal eteric era chiar o constiinta… pe masura ce il priveam, intre mine si el se crea o legatura aproape hipnotica, dar nu una invaziva, ci una profund empatica si benefica. „Scaunul” si cristalul eteric formau o simbioza subtila, o conexiune mutuala. Nivelul de vibratie al constiintei celui care interactiona cu ele era influentat in mod direct, iar de aici puteam banui o multitudine de posibilitati minunate.
Am rasuflat adanc si le-am spus si celorlalti ce am descoperit. Ne-am bucurat ca incepeam sa intelegem misterul „disparitiei” cristalului, dar ramanea enigma modului de functionare a scaunului. Adunati in jurul cristalului, schimbam felurite pareri, cand, la un moment dat Cezar mi-a sugerat sa scot cilindrul din locasul sau, pentru ca eram singurul care il puteam vedea cu ajutorul castii, aceasta fiind personalizata pentru fiinte mea. Am indreptat mana spre inelul „metalic” al cilindrului, pentru a incerca sa-l trag afara din locas. Ceilalti nu vedeau decat un spatiu gol, dar eu parca efectuam o „operatie bioenergetica”.
Caracteristici si schimbari de stare
In momentul in care am trecut cu mana prin micul „dom” energetic de deasupra cilindrului, s-a auzit un delic scurt, iar prin „scaun” s-a simtit o vibratie slaba, insotita de un usor zumzet. La extremitatile „scaunului” au aparut niste semne luminoase, dar de aceasta data luminate in rosu, care pulsau. „Scaunul” parea ca „a prins viata”, asteptand comenzile de functionare. Nu stiam ce putea sa insemne asta, dar Cezar era destul de optimist, prevazand o preluare destul de usoara a functiilor acelui dispozitiv sofisticat.
Pe ecranul castii am vazut o modificare instantanee a unor spectre de frecventa ce erau specifice planului fizic: stralucirea formei a disparut, la fel si campul subtil in forma de dom, iar tubul interior a parut ca se „micsoreaza” oarecum, datorita scaderii frecventei de vibratie. Practic vorbind, a fost o decuplare de la „modul de functionare eteric” si o activare in „modul de functionare fizic”. Cezar a zambit, iar colegii americani au scos o exclamatie de uimire.
Am tras incet tubul transparent din locasul sau, care s-a desprins fata niciun efort. In momentul in care el a iesit complet din lacas, am simtit un fior ce mi-a strabatut mana in care tineam tubul cu cristalul, ce a urcat spre crestetul capului. Simultand am perceput o vibratie in scaun, cu acel zumzet specific. Totusi, luminile rosii, discrete, de la capetele lui, au ramas aprinse, pulsand incet. In mod evident, „scaunul” nu avea niciun fel de parti mobile, dar din cate puteam banui, zumzetul si modificarea de vibratie aveau legatura cu o modificare specifica de frecventa, ca atunci cand se trece de pe un mod de functionare pe altul. Am repetat de cateva ori introducerea si scoaterea cilindrului cu cristalul eteric in si din locasul sau si de fiecare data auzeam aceleasi manifestari sonore, reduse ca intensitate, dar cu toate acestea clare.
Dupa aceea ne-am indreptat atentia asupra cilindrului. Tineam tubul de inelul superior, care avea aparenta metalica, semanand foarte bine cu titanul. Totusi, simteam ca nu era vorba de titan, ci de un material necunoscut, iar informatia imi parvenea in cortex prin influenta telepatica a castii, prin care il priveam. Cautam sa tin obiectul in pozitie verticala, imaginandu-mi ca astfel voi evita o posibila deranjare a pozitiei cristalului din interior. El era sustinut de un camp de forte misterios, deoarece nu intrezaream nicio sursa, anexa sau alta piesa care sa furnizeze energia necesara pentru aceasta.
Spre surprinderea mea, cristalul eteric ramanea perfect imobil, parca „incastrat” in acel camp de energie subtila; practic, el era in levitatie in interiorul cilindrului, radiind feeric o lumina discreta la suprafata sa. Vederea acelei straluciri ca din alta lume si a culorii lui albastre imi provoca o stare interioara aproape de perplexitate, caci parca ceva patrundea in cele mai adanci profunzimi ale inimii mele, atingand corzi nebanuite ale sensibilitatii si chiar ale nostalgiei departarilor, pe care nu o intelegeam prea bine.
Atunci s-a petrecut ceva uimitor in fiinta mea, pentru ca am simtit un fel de „deschidere” mentala, ca o transmisie telepatica a unor informatii importante legate de acel „scaun” si cristalul eteric. Era un „bloc” de cunoastere, pe care nu-l puteam decodifica; stiam doar ca l-am preluat, stiam ca este important, dar nu eram capabil sa il intelege deocamdata.
Am fost trezit din „visare” de vocea mirata a unuia dintre maiorii americani:
– La ce te uiti acum? Cilindrul este gol, dar tu ce vezi in interiorul lui?
M-am recules, simtind un frison in intreaga fiinta si, dandu-mi jos casca, am remarcat si eu ca cilindrul fizic pe care il tineam in mana era aparent „gol”. Era extrem de usor, aproape ca nu-i simteam greutatea, iar peretele circular era facut dintr-un material care, la prima vedere se asemana cu sticla, dar crea o senzatie de mare rafinament, fiind de asemenea si foarte subtire. Cu greu iti puteai da seama ca exista un strat protector intre partea exterioara si cea interioara a cilindrului.
Am realizat atunci cu totii ca scaderea frecventei de vibratie a inclus doar invelisul exterior, astfel incat tubul a luat o consistenta fizica, tehnologia fiind probabil valabila in cazul in care se dorea inlocuirea lui, scoaterea sa din lacas sau, printr-o tehnica speciala, chiar posibila inlocuire a cristalului eteric din interior. Dar sursa transformarilor si experientelor, adica cristalul din interiorul cilindrului, ramanea de natura eterica. Poate chiar aceasta calitate a sa era cea care justifica posibilitatea desprinderii si translatiei corpurilor subtile ale fiintei in alte planuri ale Creatiei.
Prin acea tehnologie extrem de avansata si incomprehensibila pentru noi la acel moment, cristalul eteric fusese cumva „prins” in acel tub si „racordat” apoi la scaunul special, pentru a facilita un fenomen de „separare” intre structura fizica si cea subtila a celui care realiza experienta. Probabil ca atunci se crea un gen de „afinitate” intre cristal si fiinta respectiva, amplificata de tehnologia scaunului special, insa toate acestea erau doar presupunerile mele la acel moment, bazate pe o intelegere de moment.
Fizic vorbind, noi toti priveam un simplu tub gol, dar in realitate acesta reprezenta o forma inedita de manifestare, avand in alcatuirea sa o parte fizica (corpul sau exterior) si o parte subtila eterica (cristalul din interior). Privind cu atentie, chiar si in planul fizic se putea observa – la mijlocul tubului si chiar din anumite unghiuri – o foarte slaba forma luminoasa, mai mult ca un fel de stralucire extrem de fina. In mod evident era vorba despre influenta subtila puternica a cristalului, ce „razbatea” cumva din planul eteric in planul fizic. Aceasta era insa foarte discreta si putea fi observata, dupa cum ne-am putut da seama, doar in anumite conditii.
Tehnologii foarte avansate
Descoperirea cristalului ne incanta pe de o parte – deoarece oferea posibilitatea experimentelor in „scaunul” special, dupa anumite ajustari care erau necesare, pentru a se potrivi dimensiunilor unei fiinte umane obisnuite – dar pe de alta parte era o cauza de regret, deoarece tehnologia pamanteana actuala nu permitea studierea acelei piese extraordinare, uluitoare prin simplitatea ei, dar, totusi, asa de eficienta prin natura efectelor pe care le producea.
Intr-o scurta discutie pe care am avut-o chiar acolo, in timp ce studiam obiectul cilindric si „scaunul”, Cezar si-a exprimat ingrijorarea fata de natura experimentelor ce aveau sa implice cilindrul si cristalul eteric. Ne-am gandit ca era necesara, probabil, o anumita precautie in ceea ce priveste natura campurilor subtile ce urmau a fi folosite, deoarece erau putine sanse ca alte „metode” stiintifice moderne, de natura mecanica sau chimica, sa aiba vreun efect asupra cilindrului.
El nu reactiona nici macar la aparatura sofisticata adusa de americani; de pilda, sondarea cu dispozitivul de scanare speciala nu a indicat absolut nimic, iar spectrometrul termic nu inregistra decat o slaba variatie a parametrilor. Era destul de descurajant pentru inceput, dar la urma urmelor studiul si cercetarea artefactelor din complexul secret din Bucegi era treaba oamenilor de stiinta si, chiar daca in toti acesti ani progresele au fost minime, ele, totusi, au inceput sa apara exact in sfera care ne interesa pe noi, adica in domeniul inregistrarilor akashice.
O experienta imediata in „scaunul” special era foarte tentanta, dar dupa cateva deliberari, Cezar a decis ca vom amana aceasta, deoarece trebuiau intrunite mai multe conditii. Prima era ajustarea pozitiei in scaun, astfel incat corpul celui care experimenta sa fie cuplat la toate elementele necesare: la cap, la maini si la picioare. Dintre acestea, doar zona capului putea fi accesata cu mai multa usurinta, insa la celelalte doua, elementele constructive fiind mult mai mari, trebuia cautata o rezolvare tehnica. Dupa cate ne-am dat seama, pana la momentul experimentelor concrete mai erau necesare cateva expeditii pentru a realiza ajustarile respective, fara de care „scaunul” nu putea fi explorat.
Am realizat filmarile si fotografiile necesare, am verificat preluarea tuturor tablitelor dupa inventar, iar cilindrul cu cristalul eteric a fost luat de Cezar. Ramaseseram aproape doua ore in acea incapere si, desi eram cinci persoane, nu am simtit nicio diferenta fata de conditiile de „clima” interna: umiditatea si temperatura erau aceleasi, iar nivelul de oxigen era perfect normal. Am schimbat cateva cuvinte cu Cezar depare acest aspect si mi-a spus ca asta i-a atras si lui atentia inca de la primele expeditii in cele doua camere oculte, din Egipt si din Irak.
Era, totusi, un real mister, deoarece in niciuna dintre ele nu a putut fi gasita vreo sursa de „intretinere” a atmosfere ambientale. Singura concluzie pe care savantii au putut sa o traga – altfel logica si pertinenta – a fost ca atmosfera in interior era cumva „reglata” automat de materialul tunelului, care avea proprietati „inteligente”. Insa cum anume reusea sa faca aceasta pentru toti parametrii biologici ai fiintei umane, era un mister nedeslusita pana acum.
Efectul distorsiunilor spatiale
Destul de incarcati cu containere si recipiente, am iesit din Camera Oculta in spatiul tunelului, indreptandu-ne spre distorsiunea spatiala. In urma noastra, campul subtil opac a inchis, precum un paznic credincios, orice imagine cu interiorul camerei. Am parcurs in cateva minute drumul inapoi, exact ca la venire, traversand succesiv distorsiunile de-a lungul tunelului. Datorita faptului ca acestea erau mai multe, protocolul recomanda o recuperare de cateva zile, pentru a evita anumite reactii neplacute la nivelul mitocondriilor, efect pe care cercetatorii l-au observat in timp la cei care au luat parte la expeditiile prin cele trei tuneluri.
La una sau doua treceri prin sasuri spatiale influenta asupra structurii fine a corpului uman nu era notabila, dar la mai multe „salturi” succesive, mai ales intr-un interval scurt de timp, celulele incepeau sa reactioneze. Efectele se asemanau oarecum cu cele ale iradierii nucleare, desi nu implicau urmarile acesteia. Era vorba mai mult de o destabilizare a ADN-ului mitocondrial, datorita solicitarii energetice din timpul „trecerilor”. Acestea puteau provoca destul de repede unele stari de slabiciune si chiar de ameteala. Existau insa si exceptii, cazuri in care nu se resimteau astfel de efecte. Cezar, de pilda, era una dintre ele; chiar daca a mers in zeci de expeditii, iar frecventa „salturilor” a fost mare, la controalele medicale el a fost gasit intotdeauna sanatos. Personal, am observat ca el devenea chiar mai vital dupa astfel de expeditii, iar pielea lui parea sa fie mai fina si mai „stralucitoare”. Totusi, cercetatorii implicati in acest program au emis ipoteza ca, odata cu trecerea timpului si cu repetarea experientelor, ADN-ul „invata” aceasta amprenta specifica a „saltului” si se adapteaza la ea destul de repede.
Am sosit in Sala Proiectiilor si apoi am incarcat totul in transpoartoarele electrice, cu care am ajuns afara, la intrarea in Marea Galerie. Am parcurs repede etapele administrative si de protocol, predand echipei stiintifice materialele de studiu, dupa care ne-am urcat in elicopterul care ne astepta.”[5]
Cartea „Cristalul eteric: Al treilea tunel” o gasiti la editura Daksha -> https://edituradaksha.ro/produs/cristalul-eteric-al-treilea-tunel
SURSE
- Radu Cinamar – Viitor cu cap de mort, Editura Daksha.
- Radu Cinamar – Geneza uitata, editura Daksha.
- Radu Cinamar – Cristalul eteric: Al treilea tunel, editura Daksha.
- Radu Cinamar – Cristalul eteric: Al treilea tunel, editura Daksha.
- Radu Cinamar – Cristalul eteric: Al treilea tunel, editura Daksha.
- Foto: Internet
- Foto: Radu Cinamar – Cristalul eteric: Al treilea tunel, editura Daksha.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.