Hiperboreea cuprindea un teritoriu întins, ca o fâşie oarecum „verticală” de pământ, de la Transilvania de astăzi, în sus spre ceea ce cunoaştem a fi vestul Ucrainei din prezent, prinzând de asemenea şi o mică parte din vestul ţărilor baltice. O parte însemnată a teritoriului era pe suprafaţa actuală a Poloniei, urcând până în sudul Suediei

“Întocmai ca şi în cazul Shambalei, istoricii şi arheologii încadrează Hiperborea în rândul civilizaţiilor aşa-zis „mitice”, pentru că nu există aproape nicio dovadă materială clară despre existenţa ei.

În realitate, civilizaţia hiperboreană a reprezentat o realitate foarte vie a timpurilor îndepărtate, aşa după cum am putut să văd în excepţionalele imagini ce mi-au fost prezentate pe ecranul holografic al celor din Apellos.

Etimologie şi localizare

Numele „Hiperborea” este de sorginte recentă, având doar câteva mii de ani vechime şi provine din greaca veche. De fapt, rădăcinile Hiperboreii sunt foarte vechi, căci ele se întind cam până prin 70.000 î.Hr. Populaţia ce locuia pe acel teritoriu reprezenta vechii tarsi, care au fost strămoşii hiperboreenilor. Semnificaţia cuvântului „Hiperborea” o cunoaşte aproape oricine: ţinutul de la nord, cei care locuiau în partea de nord a lumii antice.

Această idee s-a transmis corect, pentru că ţinutul în care s-a dezvoltat extraordinara civilizaţie a hiperboreenilor înainta destul de mult înspre nord. După ce am urmărit desfăşurarea evenimentelor, aşa cum mi-au fost arătate, am făcut o scurtă cercetare pe internet pentru a vedea eventuale diferenţe între ceea ce se vehiculează şi ceea ce a fost în realitate.

Cu excepţia unor mici erori care ţin de localizare, celelalte elemente, puţine de altfel, exprimă adevărul, chiar dacă în linii destul de generale. Cred că lipsa informaţiilor se datorează mai ales faptului că vechimea acestei civilizaţii este foarte mare, iar cunoştinţele despre ea pur şi simplu s-au pierdut de-a lungul timpului.

Texte şi povestiri ale anticilor pomenesc, de pildă, despre teritoriul Hiperboreei ca fiind la nord de Dunăre sau învecinat cu Marea Neagră, ceea ce nu este întru-totul adevărat. Din cele ce eu am văzut, Hiperborea cuprindea un teritoriu întins, ca o fâşie oarecum „verticală” de pământ, de la Transilvania de astăzi, în sus spre ceea ce cunoaştem a fi vestul Ucrainei din prezent, prinzând de asemenea şi o mică parte din vestul ţărilor baltice.

O parte însemnată a teritoriului era pe suprafaţa actuală a Poloniei, urcând până în sudul Suediei. Nu am văzut, însă, ca teritoriul hiperborean să fi înaintat până la Marea Neagră. Chiar şi aşa, Hiperborea ocupa un teritoriu vast.

Coagularea civilizaţiei hiperboreene după marele război tars

Tarsii au reprezentat prima linie spirituală, care mai târziu avea să definească Hiperborea. Civilizaţia lor a existat şi a prosperat cam între 70.000 Î.Hr. şi 50.000 î.Hr. Din cele ce am văzut şi înţeles, pe atunci existau multe direcţii spirituale şi credinţe, dar niciuna dintre ele nu predomina.

Aşa după cum am spus, la sfârşitul acelei perioade a avut loc un teribil război, care practic a distrus civilizaţia tarsă şi a făcut loc dezvoltării unei noi civilizaţii, care a fost civilizaţia hiperboreană. Abia după acel mare război teritoriul Hiperboreii s-a conturat mai bine, iar civilizaţia hiperboreană s-a unificat într-un crez spiritual comun.

Aşadar, în istoria Hiperboreei au existat două mari perioade: înainte de Marele Război Tars şi după încheierea lui, care a însemnat totodată şi o modificare importantă la nivel subtil pentru planeta noastră. Înainte de război, adică în perioada 70.000 î.Hr. – 50.000 Î.Hr. a dominat perioada tarsilor, în care puteam vedea un amalgam de rase derivate mai ales din ramura ENL şi doar puţine din ramura ENK.

După teribila confruntare, teritoriul respectiv – pe care mai târziu avea să se „sedimenteze” Hiperboreea – a rămas aproape nelocuit pentru o perioadă destul de mare de timp. Mai apoi, aşa după cum am văzut într-o derulare destul de rapidă a imaginilor, populaţia din acea zonă a început să crească şi să se individualizeze, în sensul că ea a devenit o civilizaţie de sine stătătoare, un fel de „administraţie” în care fiinţele ENL care erau lideri, datorită nivelului spiritual înalt pe care îl aveau, au reuşit să unească toate tendinţele populaţiei într-o civilizaţie puternică şi o orientare spirituală comună, mai ales pentru că în trecutul îndepărtat al omenirii conducerea era eminamente spirituală.

Pe atunci nu exista un alt tip de conducere, căci liderul administrativ al unui teritoriu mai întins era în acelaşi timp şi sacerdot, iar acest fapt dădea o forţa extraordinară populaţiei şi o orienta în mod pozitiv.

Am văzut de asemenea că, după 50.000 î.Hr. pe teritoriul Hiperboreei s-a dezvoltat o „pepinieră” de ADN-uri, care a condus la popularea acelei zone cu o vastă paletă de rase, chiar mai diversificată decât până atunci. Spre deosebire de perioada mai veche cu 20.000 de ani, noua populaţie hiperboreană era unită şi coerentă în aspiraţii şi gândire, cam la fel cum – într-o analogie aproximativă – ţările creştine ale Europei din perioada Evului Mediu se aflau sub autoritatea spirituală a Papei.

O parte din vechii tarsi, care la început erau fiinţe ENL, dar şi combinaţii de ENL şi ENK sub forma de „semi-zei”, în urma numeroaselor combinaţii cu fiinţele ENK au devenit majoritari ENK, fiind cunoscuţi ca buni meşteşugari, în special de arme de luptă.

Tocmai de aceea ei apărau zona de sud a Hiperboreei, trăind în special pe teritoriul Transilvaniei de azi şi mai spre nord, către Ucraina. Această genă a fost lăsată „moştenire” de către ramura ENK şi transmisă mai departe. Ea s-a înmulţit foarte rapid, mult mai repede decât gena ENL după sedimentarea ADN-ului aşa-zis „hiperborean”. Pe de altă parte, ramura de fiinţe ENL – al cărei ADN era uşor de modificat – a continuat să se rafineze; „extensiile” sale au condus la numeroase variaţii ale ADN-ului şi, implicit, a tipurilor de fiinţe ENL.”

Sursa: Radu Cinamar – Geneza uitata, editura Daksha.

Foto: Internet