Fluorul, mai nociv decât plumbul
„Cum aţi reacţiona dacă aţi afla că în apa care curge la robinetul dumneavoastră au fost introduse, în mod deliberat, substanţe nocive care v-ar afecta integritatea fizică, acţionând chiar şi asupra capacităţii de a raţiona?
Chiar dacă pare greu de crezut, acest lucru se petrece. Încă din prima jumătate a secolului 20, fluorizarea apei de băut constituie în Europa şi Statele Unite un procedeu biologic standard pentru filtrarea şi combaterea agenţilor patogeni din apa potabilă.
Publicul este prea puţin conştient de efectele nocive ale ingerării de fluoruri, atât din apa potabilă, cât şi prin utilizarea pastelor de dinţi care conţin fluor. Un număr foarte mare de studii demonstrează că fluorul nu are nicidecum efecte pozitive asupra dinţilor şi, prin urmare, impunerea fluorizării apei şi a diferitelor produse are cu totul alte raţiuni decât mult vehiculata combatere a cariilor dentare. Odată ingerat, fluorul se depozitează în exces în glanda pineală şi în ţesuturile osoase ale corpului (dinţi şi oase), unde produce grave disfuncţii. Din cauza efectelor nocive ale fluorului, fluorizarea duce la creşterea mortalităţii infantile, provoacă cancer, malformaţii congenitale, distruge oasele şi sistemul nervos, scade coeficientul de inteligenţă şi induce stări de obedienţă.
Efectele negative în plan psiho-mental şi chiar spiritual ale fluorului sunt considerabile şi nu pot fi neglijate. În principal, ele se datorează faptului că în trupul uman, prima ţintă atacată de fluor este glanda pineală (epifiza), despre care tradiţia yoghină afirmă că este corelată cu centrul de forţă suprem al fiinţei umane, SAHASRARA. Fluorul în exces afectează grav funcţionarea acestui centru de forţă, privând-o pe fiinţa umană de anumite trăiri spirituale esenţiale.
Cu toate că s-a demonstrat că fluorul produce tulburări de sănătate deosebit de grave, la ora actuală peste 70% din apa potabilă din Europa şi SUA este fluorizată. Câţi dintre noi ştiu, de exemplu, că acest element care se utilizează în fluorizarea apei sau a pastei de dinţi provine din reziduurile rezultate din fabricarea aluminiului? Sau că aceeaşi fluorură de sodiu este folosită şi la fabricarea otrăvurilor pentru şobolani şi pentru gândaci?
Câştigătoare în această ecuaţie sunt anumite industrii, cum ar fi cea de prelucrarea a aluminiului sau cea de producere de fertilizatori agricoli, care generează mari cantităţi de fluoruri. Cum acestea sunt nişte poluanţi foarte importanţi, iar companiile nu au voie să deverseze decât cantităţi foarte limitate, s-a recurs la această stratagemă, care pune în pericol atât mediul, cât şi sănătatea populaţiei. Astfel, tonele de deşeuri provenite din prelucrarea aluminiului sunt folosite pentru aşa-zisa „filtrare” a apei potabile. Faptul că oamenii au senzaţia că fluorul este benefic pentru starea lor de sănătate, face ca această otrăvire să fie cu atât mai perversă. La fel stau lucrurile şi cu intensele campanii publicitare, prin care sunt promovate pastele de dinţi care conţin fluor.
Fluorul, mai nociv decât plumbul
Fluorul este ultimul dintre nemetalele din tabelul periodic. A fost descoperit în 1771 de către chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar abia în anul 1886, chimistul francez Henri Moissan a reuşit să-l izoleze, după numeroase încercări nereuşite ale unor oameni de ştiinţă faimoşi, precum Faraday sau Davy. Mulţi alţi cercetători au murit otrăviţi cu fluor.
Fluorul este prezent sub forma unui gaz verde-gălbui, foarte corosiv şi nociv, cu miros puternic, neplăcut. Dintre toate elementele chimice, el este cel mai reactiv formând mulţi compuşi. Ca exemplu de toxicitate trebuie menţionat acidul fluorhidric, cu înalt grad de coroziune. Datorită uşurinţei cu care atacă sticla, este utilizat în industria gravurii.
Derivatul care se foloseşte în pasta de dinţi, în pastile, inclusiv în apa potabilă, este fluorura de sodiu. Cu toate acestea, există o informaţie pe care majoritatea populaţiei nu o cunoaşte şi care sună înfricoşător, dacă îi dăm crezare doctorului John Yiamouyiannis: „Nu adăugăm în mod deliberat arsenic şi nici plumb în apă. Dar adăugăm fluor. De fapt fluorul este mai toxic decât plumbul, iar arsenicul este doar puţin mai otrăvitor decât fluorul.”
Acest lucru nu este decât vârful aisbergului dintr-o campanie care foloseşte fiinţa umană pe post de cobai, în timp ce multinaţionalele sunt principalii beneficiari. Olanda, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit sunt doar câteva ţări în care apa fluorizată ajunge la niveluri mult mai ridicate decât cele recomandate.
Fluorizarea a început „oficial” prin anii ’30, când un grup de oameni de ştiinţă au susţinut că, adăugând mici cantităţi de fluor într-un lichid, acest element devenea benefic în lupta împotriva cariilor, mai ales la nivelul sănătăţii bucale a copiilor. De atunci s-a dus o ferventă campanie în favoarea fluorului – considerat un „extraordinar” aliat împotriva bolilor dentare – şi s-a pus accent pe necesitatea includerii acestui element printre ingredientele pastelor de dinţi şi în compoziţia celorlalte produse de acest fel. Încă de pe atunci existau voci care se opuneau campaniilor de fluorizare. „The Journal of American Medical Association”, din 18 septembrie 1943, atrăgea atenţia asupra caracterului nociv al compuşilor pe bază de fluor, precum şi a felului în care aceştia acţionează la nivelul celular. Revista americană arăta că „fluoridele sunt, în general, otrăvuri protoplasmice, care schimbă permeabilitatea membranelor celulare, inhibând anumite enzime”.
Adevărul despre derivaţii din fluor
Primele intoxicări cauzate de fluor datează din perioada Revoluţiei Industriale. În anul 1850, fabricile de fier, cupru şi aluminiu au evacuat mari cantităţi de substanţe cu grad crescut de toxicitate, omorând animale, plante şi chiar fiinţe umane. Poluarea s-a intensificat în anii ’20, atunci când dezvoltarea înfloritoare a industriei a început să fie o problemă comună a ţărilor industrializate.
Marile fabrici metalurgice, în special cele americane, au cunoscut o adevărată explozie cantitativă şi calitativă, fiind impulsionate, în bună măsură, de avântul industriei militare, care promitea mari sume de bani în schimbul producerii armamentului sau dispozitivelor care foloseau materialele menţionate. A apărut însă o problemă: milioanele de tone de fluoruri obţinute sub formă de reziduuri. S-a hotărât ca ele să fie deversate în râuri sau în mediul înconjurător, neţinându-se cont de faptul că erau foarte nocive pentru sănătatea publică. Totuşi contaminarea nu a putut fi ascunsă, astfel încât populaţia a cerut daune marilor companii răspunzătoare, obţinând chiar importante despăgubiri din partea acestora.
Guvernele s-au văzut nevoite să aloce sume mari pentru controlul poluării generate de fabricarea metalelor, aluminiul fiind unul dintre cele mai toxice. În scurt timp, aceste substanţe toxice au început să se folosească la o scară din ce în ce mai mare la prepararea unor otrăvuri, cum ar fi cea de şobolani.
La începutul anilor ’30, lua amploare o campanie agresivă, care oferea o soluţie miraculoasă pentru problema deşeurilor derivaţilor din fluor. Aceasta se baza pe adăugarea fluorului, în cantităţi controlabile, în apa potabilă, ajutând astfel la prevenirea cariilor dentare. Câteva persoane, printre care şi scriitorul şi doctorul Joel Griffiths, afirmă că acest fapt nu a fost o descoperire medicală, ci o campanie orchestrată de fabricanţii de aluminiu cu scopul de a dezinforma publicul şi de a distrage atenţia de la ceea ce era cu adevărat important: toxicitatea fluorului.
În acea perioadă, omul de ştiinţă Gerald J. Cox a adus la cunoştinţa publicului larg faptul că un derivat cu o valoare economică scăzută se transformase într-un potenţial aliat împotriva cariilor, obţinându-se importante rezultate, în special pentru sănătatea bucală a copiilor. Puţini îşi imaginau atunci că domnul Cox era plătit de Fundaţia ALCOA, unul dintre principalii fabricanţi de aluminiu din lume şi finanţator al cercetărilor legate de apa fluorizată. Pin fluorizarea apei potabile, problemele fabricanţilor de aluminiu luaseră sfârşit. Chiar dacă doza pentru un singur individ era infimă, calculată la toată populaţia SUA, ea înseamnă producerea a sute de mii de tone pentru alimentarea la nivel naţional.
În anul 1939, fluorizarea apei din America de Nord s-a transformat dintr-o simplă propunere în realitate, mulţumită cercetărilor făcute de Gerald J. Cox, care nu era nici doctor, nici stomatolog, ci un chimist angajat de principala companie de producere a aluminiului, cea care primise deja reclamaţii masive pentru otrăvirea cu fluor.
Au trecut mulţi ani până când au început să apară primele rapoarte care puneau sub semnul întrebării beneficiile acestei substanţe. Cauzele acestei întârzieri sunt uşor de explicat: marile industrii, precum ALCOA, susţinuseră de-a lungul anilor o campanie în favoarea fluorului, ascunzând informaţii relevante despre această substanţă toxică.
Între anii 1986 şi 1987, a fost finalizat cel mai mare studiu realizat până atunci despre efectele acestui element, studiu iniţiat de Institutul American de Cercetări în Domeniul Dentar. La proiect au participat 39.000 de subiecţi cu vârstele cuprinse între cinci şi 17 ani, din diferite zone ale ţării. O treime dintre aceştia trăiau în zone unde apa fusese fluorizată; o a doua treime băuse apă parţial fluorizată; iar restul subiecţilor locuiau în zone unde nu fusese aplicată această măsură contestatară. S-au analizat fişele întocmite de stomatologi, precum şi starea ulterioară a sănătăţii bucale şi s-a ajuns la concluzia că nu au existat diferenţe notabile între zonele fluorizate şi cele nefluorizate.
În 1990, dr. John Colquhoun a condus, în Noua Zeelandă, un studiu asupra a 60.000 de copii din şcoli, studiu care demonstrează că nu există nicio diferenţă între dinţii elevilor din zonele fluorizate şi cei ai elevilor din zonele nefluorizate. Un alt studiu care a urmărit să compare sănătatea dinţilor locuitorilor din două oraşe americane, Los Angeles şi San Francisco, nu a găsit nicio diferenţă între aceştia, deşi în San Francisco apa potabilă era deja fluorizată, pe când în Los Angeles, nu. Mai mult, în 1992, o cercetare întreprinsă de Universitatea din Arizona a demonstrat că numărul de carii este direct proporţional cu cantitatea de fluor din apa potabilă. Un simptom al unui nivel prea mare de fluor în organism este fluoroza dentară, o boală care face dinţii să devină fragili şi decoloraţi şi care este azi în Canada cea mai tratată boală în clinicile dentare.
Continuăm prezentarea studiilor legate de efectele derivaţilor din fluor asupra sănătăţii umane. În 1988, Laboratorul Naţional Argonic (Illinois, SUA) confirma faptul că fluorul putea transforma celulele normale în celule canceroase. Deşi această descoperire părea alarmantă, puţine ţări au luat măsuri. Doctorul Ardi Limeback, director al Departamentului de Chirurgie Dentară Preventivă din cadrul Universităţii din Toronto şi preşedinte al Asociaţiei Canadiene pentru Cercetare Dentară, a făcut nişte declaraţii uluitoare ziarului Tribune, la finele anului 1999. În acel interviu, Limeback explică: „Copiii mai mici de trei ani nu trebuie să folosească pasta de dinţi cu fluor sau să bea apă fluorizată, iar în Toronto bebeluşilor nu trebuie să li se mai dea apă de la robinet.” Acelaşi doctor declara într-un interviu: „Au fost deversate fluoruri contaminate în depozitele noastre de apă, aproape o jumătate de secol. Majoritatea aditivilor de fluoruri provin din curăţarea căminelor din Florida. Aditivii sunt un produs toxic secundar al industriei. Asta înseamnă că am administrat populaţiei fluoruri toxice prin intermediul apei potabile, iar persoane fără nicio vină au fost expuse la substanţe cancerigene, cum ar fi arsenicul sau radiul. Din cauza acumulării de substanţe toxice din organism, repercusiunile asupra sănătăţii individului pot fi catastrofale.”
Într-un studiu apărut „Applied Statistics” în anul 1977, D.J. Newell stabilea și el o legătură directă între fluorizarea resurselor de apă şi cancer. Interesant din acest punct de vedere este şi studiul lui I.A. Disney, publicat în „Community Dentistry and Oral Epidemiology” în 1990 privind utilizarea în şcoli a apei fluorizate. Alte studii demne de a fi citate: „Rata de incidenţă a cancerului osos în New York”, de M.C. Mahoney, publicat în „Amerian Journal of Public Health” în 1991, precum şi „Fluorizarea apei potabile şi osteosarcomul” de S. E. Hrudley, publicat de „Canadian Journal of Public Health” în 1990. Concluziile acestor studii afirmă că efectele fluorizării pot acţiona şi peste generaţii, provocând naşterea unor copii fără oase sau acefalici. Un studiu desfăşurat de Procter&Gamble în 1991 a demonstrat că, dacă se consumă doar jumătate din cantitatea recomandată de fluor, creşte semnificativ riscul de apariţie a defectelor genetice. În 1993, Institutul de Ştiinţă, Sănătate şi Mediu Înconjurător al Statelor Unite a ajuns la aceeaşi concluzie.
Dr. Ian Packington, toxicolog la Asociaţia Naţională pentru Apă Pură din SUA, a descoperit că în zonele în care s-a realizat fluorizarea apei numărul de copii născuţi morţi este mai mare cu 25% decât în cele în care apa nu este fluorurată. O altă analiză, realizată pentru Departamentul de Stat al Sănătăţii din SUA, arată că în zonele cu apă fluorurată numărul de persoane bolnave de sindrom Down este cu 30% mai mare decât în zonele în care apa nu este fluorurată. Cercetările realizate de dr. Albert Schatz au ajuns la concluzii similare în America Latină: în zonele în care apa este fluorurată, cazurile de mortalitate infantilă şi malformaţii congenitale sunt foarte ridicate ca număr.
Un studiu recent al Universităţii din Toronto a ajuns la concluzia că în cazul locuitorilor din zonele în care nivelul fluorului din apă este mai ridicat decât în alte părţi, riscul de producere a fracturilor de şold a crescut considerabil. Mai mult decât atât, s-a descoperit că fluorul modifică structura osoasă a fiinţei umane. Prezenţa unei cantităţi prea mari în componenţa scheletului uman e periculoasă, deoarece oasele devin mult mai fragile. Studii clinice realizate începând cu anii ‘90 în SUA au demonstrat că există o strânsă legătură între consumul de apă fluorizată şi fracturi. La data de 22 martie 1990, revista New England Journal of Medicine a publicat un studiu privind creşterea numărului de fracturi osoase la bolnavii de osteoporoză, fenomen legat de consumul de fluor. În acelaşi an şi pe parcursul următorilor doi, revista de specialitate a Asociaţiei Medicale Americane a publicat trei articole care vorbeau despre legătura dintre fracturile de şold şi fluorul adăugat în apă. Alte cercetări realizate începând cu 1991, în cadrul Programului Naţional de Toxicologie american, au arătat că există o creştere certă a cazurilor de osteosarcom, o formă de cancer care atacă oasele, la persoanele care ingerează frecvent fluoruri, fie din apa potabilă, fie din pasta de dinţi. Alt efect dovedit al fluorizării îl constituie blocarea sintezei colagenlui, ceea ce afectează grav atât oasele cât şi tendoanele, muşchii, pielea, cartilagiile, plămânii, rinichii şi traheea.
În 1991, Centrul Regional de Combatere a Infestărilor din Akrom (Ohio) a dat publicităţii un raport care preciza că „s-a constatat decesul unei persoane după ingestia a 16 mg de fluoride. Este de ajuns 1/10 dintr-un gram de compuşi ai fluoridelor pentru a ucide un bărbat de 80 de kilograme”. Potrivit aceluiaşi centru, „pasta de dinţi fluorizată conţine până la 1 mg/gram de fluor”. Compania „Procter&Gamble” recunoaşte public că atât de familiarul tub de pastă „conţine teoretic suficient fluor ca să ucidă un copil mic”. La 27 iulie 1985, „Procter and Gamble” a făcut o prezentare ştiinţifică la Institutul Naţional pentru Ştiinţele Sănătăţii Mediului, intitulată cât se poate de semnificativ: Studii asupra carcinogenicităţii cu sodium-fluor la şobolani.
Conform estimărilor ştiinţifice, cantitatea de fluor în apă nu trebuie să depăşească 1 ppm. Cu toate acestea, în multe zone din Statele Unite ale Americii şi în alte ţări, nivelul depăşeşte 2 sau 3 ppm, fiind, în opinia doctorului Lames Patrick, om de ştiinţă din cadrul Institutului Naţional de Sănătate al SUA, total inadecvat în scopuri terapeutice. De fapt, există ţări care consideră chiar şi 1 ppm o cantitate foarte mare. Este interesat de observat că în Japonia, de exemplu se utilizează indicele superior din a opta parte recomandată de guvernul nord-american.
Consistenta listă a efectelor secundare a fluorului nu se încheie aici. Există şi alte efecte, mai subtile, ale fluoridelor asupra omului, cunoscute şi utilizate în lagărele germane şi gulagul sovietic.
Fluorurile şi controlul mental
Faptul că apa potabilă din lagărele germane şi din gulagul sovietic era în prealabil puternic fluorizată a fost prezentat mult timp drept o dovadă a menţinerii normelor sanitar-biologice la deţinuţi. Această subită grijă faţă de om avea însă un revers cunoscut doar de câţiva. În realitate, fluorizarea intensă a apei de băut inducea în subiecţi obedienţă şi le afecta spiritul critic. Acest mic „detaliu” a rămas secret dintr-un motiv uşor de bănuit: în toate zonele urbane se practică, de câteva decenii, fluorizarea intensă a apei potabile.
Potrivit cercetătorului Ian E. Stephen, specialist în efectele nocive ale fluorului asupra sănătăţii, în timpul mandatului prim-ministrului Margaret Thatcher, gradul de fluorizare a apei în Irlanda de Nord s-a triplat. Conform lui Stephen, acest lucru nu a fost făcut în scop profilactic, pentru a se preveni apariţia cariilor, ci din dorinţa de a calma o zonă a ţării cu risc ridicat de conflict. Dacă a fost aşa, de unde ştia prim-ministrul că apa fluorizată avea proprietăţi de modificare a comportamentului individului?
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost create lagărele de concentrare. Nivelul tensiunii din lagărele de concentrare era extrem şi în orice moment s-ar fi putut isca revolte, însă germanii au găsit o metodă simplă şi ieftină de a menţine prizonierii liniştiţi şi letargici. Au descoperit că micile doze zilnice de fluor adăugate în apă drogau individul, afectându-i creierul şi menţinându-l supus. Această descoperire surprinzătoare putea fi folosită mai ales în ţările cucerite, pentru a menţine populaţia „sub control”.
Fabrica I.G. Farben era cea care urma să producă aceste doze de fluor. Era o companie germană de produse chimice, una dintre cele mai mari din lume la vremea respectivă. Principala sa filială se afla aproape de lagărul de la Auschwitz, dintr-un motiv foarte simplu: mâna de lucru era „gratuită” şi departe de zonele bombardate de aliaţi. La sfârşitul războiului aliaţii controlau deja toate instalaţiile şi tehnologiile produse în laboratoarele Farben. A fost trimis aici un grup de cercetători conduşi de un om de ştiinţă pe nume Charles Elliot Perkins, expert în chimie, biochimie, fiziologie şi patologie. Acesta a fost informat despre metodele folosite de germani pentru supunerea prizonierilor, printre care figura şi utilizarea fluorului.
Însă Perkins a făcut o greşeală: a spus prea multe lucruri adevărate. După cercetările făcute între 1940 şi 1950, el a declarat că fluorura din apă a produs modificări majore la nivelul creierului, mai precis în hipocamp. Înainte de a muri (se presupune că a fost asasinat), a declarat de multe ori că trebuie evitată fluorizarea globală.
Înainte de începutul războiului, prin anii ’20, compania I.G. Farben a încheiat afaceri de milioane cu diverse companii şi personalităţi din Statele Unite, iar în timpul conflictului armat aceste afaceri s-au menţinut. Printre aceste firme şi personaje s-au aflat şi Henry Ford, General Motors Company sau Standard Oil al familiei Rockfeller.
Toate aceste firme şi oamenii de afaceri multimiliardari au investit mari sume de bani pentru construirea de fabrici sub marca I.G. Farben, printre aceştia remarcându-se extrem de bogata familie Mellon. În 1933 a fost creat Melleon Institute, o fundaţie independentă care se ocupa cu finanţarea noilor descoperiri din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, printre ele aflându-se, în mod curios, şi „extraordinara substanţă profilactică pentru carii”. Relevant este faptul că familia Mellon a fondat uriaşa fabrică de aluminiu ALCO, cea mai mare producătoare de reziduuri toxice.
Ştia guvernul american care erau efectele negative ale fluorului asupra sănătăţii? Au fost ascunse aceste informaţii pentru a proteja sinistra conspiraţie financiară, care folosea fluorul ca monedă de schimb? Şi, mai mult decât atât, deţinând aceste informaţii, cu ce intenţie au iniţiat cele mai puternice firme americane o campanie internaţională pentru promovarea folosirii fluorului în afara ţării lor?
Nu există un răspuns convingător la această întrebare, dar este îngrijorător să observăm că mai mult de 60 de calmante care se vând astăzi pe piaţă folosesc fluorul în compoziţia lor. De exemplu, Diazepam, cunoscut şi sub numele de Valium, are efecte mult mai puternice prin fluorizare, dând naştere unui alt calmant puternic, Rohypnolul, care este produs de Roche Products, o filială a companiei I.G. Farben. Dar acest caz nu este unic. Stelazine, puternicul tranchilizant fluorurat este folosit şi astăzi în toate azilurile de bătrâni şi în ospiciile din toate lumea.
În perioada anilor 1990, cercetările conduse de Phillis Mullenix, toxicologul de la Harvard, au arătat că fluorura în apă poate conduce la scăderea IQ-ului şi produce în cobai simptome ce pot fi asemănate cu hiperactivitatea şi deficitul de atenţie. Cu câteva zile înainte ca cercetarea ei să fie acceptată spre publicare, Mullenix a fost concediată din funcţia de şef a departamentului de toxicologie de la Forsyth Dental Center din Boston. Apoi aplicaţia ei pentru un grant de continuare a cercetărilor legate de fluorură şi sistemul nervos central a fost respinsă de Institutul Naţional de Sănătate din SUA (NIH) spunându-i-se că „fluorura nu are efecte asupra sistemului nervos central”.”[1][2]
SURSE
- http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5989
- http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5998
- Foto: Internet
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.