Expediție militară prin tunelul din Munții Bucegi către Camera Ocultă aflată sub Marea Piramidă din Egipt (2005)

Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi a fost descoperita in august 2003 de catre americani si romani. In Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi se afla o tehnologie avansata. Acolo se afla zece mese uriase din care sunt proiectate holograme cu informatii din istoria omenirii. In mijlocul Salii Proiectiilor se afla o instalatie cu ajutorul careia se pot efectua calatorii in timp, dar nu fizic, ci la nivel de constiinta. Acea instalatie este conceputa pentru o fiinta uriasa, insa a putut fi utilizata si de oamenii de astazi[1].

Din Sala Proiectiilor pornesc trei tuneluri:

1. “Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo.”[1]

2. “Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.”[1]

3. “Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul – aşa după cum mi-a spus Cezar – unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale discuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de „schimb” reciproc avantajos.

El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o.”[1]

La scurt timp, la sfarsitul lunii septembrie 2003, au avut loc primele expeditii prin tunelurile subpamantene. Pregatirile au fost intense in sensul ca americanii au adus logistica militara si autovehicule special create pentru deplasarile prin cele trei tuneluri. A fost creata o echipa de elita de saisprezece oameni, alcatuita din sase americani si zece romani[1].

Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi

„Există deja numeroase semnale şi dovezi că o „otravă” ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede conştiinţa şi sufle¬tul neamului românesc. De altfel, aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte persoane cu funcţii înalte în aparatul administrativ, economic, religios şi cultural al ţării.

Am putut să mă conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în prezent, este considerat cel mai mare secret de stat în România şi, datorită naturii legăturilor şi întrevederilor care au fost realizate cu reprezentanţii de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate chiar cel mai teribil secret de pe planetă.

Implicaţiile sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi prezentate în această carte va constitui în timp, prin ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa oamenilor, care va anihila în cele din urmă zidul gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de factorii de răspundere şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane in ţară şi din afara ei.

Anticipând puţin, voi spune că prezicerea părintelui Arsenie Boca s-a adeverit cu mare exactitate. Aşa după cum se va vedea mai departe, uluitoarea descoperire a fost realizată în anul 2003, la şaptesprezece ani de la memorabila întâlnire din Mănăstirea Cernica. Ea a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii.

A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a impli¬cat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extra¬ordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi. Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre istoria planetei noastre şi a omenirii.

Atunci când mi-a relatat despre discuţia cu Arsenie Boca, Cezar nu cunoştea nici el natura descoperirii care avea să fie făcută, unde şi când va avea ea loc, deoarece convorbirea noastră s-a desfăşurat pe la începutul anului 2002. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregu¬lui angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transfor¬mării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.

Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004).

Iniţial, stat¬ul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de inter¬venţia majoră a SUA.

Deliberările diplomatice, argu¬mentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-sep-tembrie, 2003). în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei.

Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certi¬tudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi.

Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.

Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România.

Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani. Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii.

A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată.

România nu şi-a luat un angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi, în prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale.

Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte.

Ce i-ar fi putut determina, însă, pe cei mai mari masoni ai lumii să se orienteze cu atât de mare interes spre România? Ştiam deja despre existenţa unor profeţii foarte ocultate, făcute de doi mari sfinţi creştini de la începutul secolului trecut; ele se referă la viitorul României în contextul viitorului întregii omeniri.

Am aflat, de asemenea, despre existenţa strict secretă a unui pergament foarte valoros, în marea bibliotecă de la Vatican, care expune aceeaşi problemă în legătură cu te¬ritoriul României, situaţie aproape de neconceput pentru mentalitatea şi orgoliul marilor state şi puteri ale lumii.

Există, de asemenea, în arhiva secretă a Muzeului de Istorie din Viena, un document foarte vechi care expune trecutul istoric extrem de îndepărtat şi totodată fabulos al civilizaţiei care a existat în acele timpuri pe teritoriul României.

Prin urmare, toate acestea sunt surse diferite, două dintre ele foarte vechi, care în mare se referă la ace¬leaşi lucruri, în aceste condiţii este greu de crezut că avem de a face cu o înşelătorie, în plus, există multe alte aspecte care se corelează. De pildă, profeţiile afirmă că este o problemă de doar câţiva ani până la declanşarea„semnelor” care vor atrage atenţia asupra acestui teritoriu.

Pe de altă parte, trebuie să afli că francmasonii sunt foarte atenţi la această ţară, deoarece ei ştiu de mult timp că cea mai mare problemă pentru ei, la nivel planetar, o repre¬zintă acest loc. Ei înşişi cunosc foarte bine profeţiile în legătură cu viitorul apropiat al României şi ştiu că cele mai multe probleme le vor avea chiar din această zonă a globului.

De aceea, sunt foarte atenţi şi interesaţi de ceea ce se petrece în ţara noastră. Aşa se explică intrigile şi maşinaţiile lor de culise în economia şi politica ţării, toc¬mai pentru a-şi asigura acest control şi pentru a genera fel şi fel de grupări ciudate pe care le susţin şi adeseori le finanţează cu sume fabuloase de bani. în aceste grupări ei au atras şi încă atrag oameni naivi, cu un caracter slab, dar avizi de câştiguri facile, care sunt dispuşi chiar să-şi vândă sufletul numai pentru a parveni în aşa-zisa so¬cietate înaltă şi bogată.

Scopul principal al acestor mini-organizaţii este acela de a bloca orice tentativă de dez¬voltare spirituală sau de normalitate socială şi economică a populaţiei, creând totodată impresia că activitatea lor este asiduă tocmai în aceste domenii.

— Aflase ceva presa din România? am încercat eu.
— Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi?

Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea americanilor nu fusese făcută deloc întâmplător, ci a urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spi-onaj militar care revelase şi datele pentru harta aproxima¬tivă a structurii din interiorul munţilor Bucegi.

— Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe probleme de securitate naţională primise un fax ultrase¬cret în care era înştiinţat de faptul că scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pul¬sând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezen¬ta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din inte¬riorul lor, arătând coridorul Marii Galerii şi scutul ener¬getic semisferic care pulsa cu putere.

Era evident că cele două scuturi energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă legătură, astfel încât activarea unuia a dus Ia activarea şi a celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume.

Vestea proastă era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate aceste lucruri şi a contactat diplo¬maţia română prin intermediul serviciilor secrete de infor¬maţii. In doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese deja anunţată sosirea iminen¬tă a unei comisii de stat de la Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa locului.

Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultân-du-1 cu toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la ultimul cot al coridorului şi lumina scutului ener¬getic care se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai puternică.

— Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic? am întrebat plin de nerăbdare.
— Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că politicienii noştrii – cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte – au intrat în panică. Era evident că nu puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari şanse să fie luate într-o stare avansată de stres.

Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa departamentului sau cel puţin a structurii lui indepen¬dente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate, momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie, Obadea s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim toate aspectele, intrigile şi planurile din ulti-mul an, care implicau legăturile mele cu senior Massini.

Problema cea mai dificilă era aceea de a găsi exact per¬soanele potrivite pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară, pentru că altfel toate intenţiile şi pla¬nurile noastre construite cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce priveşte persoana mea şi a gene¬ralului, cât şi în ceea ce priveşte siguranţa naţională, între timp, eu fusesem consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite.

Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un bata¬lion de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult, pentru că pre¬siunile Washingtonului cereau în mod imperios comuni¬carea cu generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme de securitate.
În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea sală care era protejată de scutul energetic. Se sis¬tase orice iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare.

Nimeni nu avea voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază. Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de frunte ai armatei române, care menţineau permanent legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei bine, în toată această con¬junctură extrem de tensionată, singurul personaj care a reuşit să se „strecoare” în afara bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la Bucureşti, a fost senior Massini.

Din acel moment nu 1-am mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în modul cum s-au desfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor română şi ameri¬cană, precum şi la natura deciziilor politice care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar opt zile de la acele evenimente.

Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce aflam nu s-ar fi petrecut în realitate.

— Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţe¬leg, aţi reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti.
Cezar zâmbi enigmatic.
— În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor persoane cu o mare probitate morală, care în plus sunt animate de un profund sentiment de patriotism. A fost convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de cele ce au aflat.

S-a creat atunci, în mod spontan, un intens val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi specialişti, precum şi toată logis¬tica şi aparatura au fost reţinute în continuare.

Pe moment am crezut că lucrurile erau rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa, deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau enorme.

Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigan¬tică pe care o forma scutul energetic avea o culoare splen¬didă de albastru irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense alb-strălucitoare.

Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii, totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă, scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul coridorului până la scutul ener¬getic nu erau mai mult de şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a coridorului erau aliniate patru vehicule electrice.

Cupola pe care o realiza scutul ener¬getic era inclusă în cavitatea semisferică din munte, dar am observat că zona din spate făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de aproximativ zece metri. Lumina feerică pe care o emana scutul energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de emoţie şi încântare.

— Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? 1-am întrebat pe Cezar, profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca acea privelişte.
— Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta. Probabil că cei care au proiectat întregul ansam¬blu au considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare” pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj energetic dacă nu este o conştiinţă supe¬rioară, profund benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Nu-mi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic întreaga lucrare.

Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam un sprijin politic important, precum şi con¬ducerea operaţiunii, în aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui.

— Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, 1-am interpelat eu pe Cezar. De unde ştii că aceasta este perioada de timp de când datează tot ceea ce este aici?
— A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe care „ei” ni le-au oferit şi pe care le vei putea vedea şi tu imediat, după ce vom intra în sală. în ultima săptămână s-au petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de situaţie au îmbrăcat uneori forme drama¬tice, îţi voi povesti totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne-am oprit la linia de demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din interiorul muntelui, care adă¬postea scutul energetic semisferic, îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a semisferei.

— După decizia CSAT de a se continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au început să sosească primele semnale con¬tradictorii de la puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehe¬mente, când evazive şi trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este teatrul unei adevărate bătălii.

Transmisesem deja pe o linie de telefon securizată rezul¬tatul descoperirilor noastre din Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins „bomba”. Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile, după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau într-o şedinţă con¬tinuă, menţinând legătura cu noi.

Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţii României după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate.

Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino, transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice externe la şedinţa CSAT.

Atunci când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un haos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi. Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important.

La un moment dat preşedintele a fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie americană la cel mai înalt nivel diplomatic.

Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală. Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pen¬tru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare de lucruri.

Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente , încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplo¬maţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Partea bună era că cele¬lalte state ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă; ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru a susţine declaraţia acesteia.

— Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios.
— În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte ele-mente esenţiale pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru a efec¬tua studii şi cercetări şi s-ar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor enigme cu care ne con¬fruntăm acum. însă cel mai important aspect 1-ar fi con¬stituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem de înde¬părtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial.

— Dar de unde se ştiau toate acestea?
— Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor plane¬tară şi mai mult decât atât, ar fi putut arunca într-un ade¬vărat haos economia şi societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta a fost motivul principal pe care ei 1-au invocat, acela de a nu produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ.

Se pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi mai ales de către organizaţia masonică.

Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de ameri¬cani, fiind considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea aces¬tor aspecte către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării declaraţiei.

El a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din Arhiva Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.
În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de cola¬borare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări.

Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor.

A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei.

Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care 1-au amena¬jat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare.”[1]

Cele trei tuneluri subpamantene din Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi

„Am privit în faţă. Dincolo de pătratul pe suprafaţa căruia încă mă mai aflam nu mai erau decât deschiderile gigantice, aproape înfricoşătoare, ale celor trei tunele enigmatice din peretele muntelui, aflate cam la douăzeci de metri depărtare. In faţa fiecăreia dintre ele, la o distanţă de şapte-opt metri se afla câte un tablou de comandă asemănător cu panoul mare de comandă, amplasat central, însă ele aveau dimensiuni mai mici decât acesta.

L-am întrebat pe Cezar care era misterul extraordinar al celor trei tunele. Mi-a explicat că elementele legate de această problemă nu mi le poate dezvălui, dar îmi poate spune că ceea ce s-a aflat în legătură cu giganticele culoare din munte s-a datorat, de asemenea, unor proiecţii holografice care erau comandate de la pupitrul de comandă al fiecărui tunel în parte. Singurul aspect pe care mi-1 putea dezvălui era că cele trei tunele se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone diferite ale planetei.

Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo.

Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.

Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul – aşa după cum mi-a spus Cezar – unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale dis¬cuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se per-fecta un fel de „schimb” reciproc avantajos. Cunoscând teribila influenţă politică a masonilor şi relaţiile venera¬bilului Massini în structurile politice ale celor două ţări, puteam bănui că se încearcă o „preluare” treptată a con- trolului asupra bazei de către factori externi intereselor statului nostru.

Din fericire, Cezar mi-a mărturisit că există totuşi şi persoane foarte importante în aparatul nos¬tru politic şi administrativ care în prezent cunosc maşinaţiile odioase ale masoneriei mondiale şi care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia, mai ales în ceea ce priveşte controlul asupra marii descoperiri din Munţii Bucegi. El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente.

A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o.

Înainte de a părăsi sala, Cezar mi-a spus că se efectu¬au deja, în cel mai mare secret, pregătiri intense pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi către cel din Tibet şi abia în final urma să se organizeze marea expediţie către interiorul Pământului prin tunelul central.

Discuţiile bilaterale româno-americane au decis să se formeze o echipă de şaisprezece oameni de elită, care de fapt provenea din fuziunea unei echipe de şase americani şi a unei echipe de zece români. Conducerea operaţiunii -i-a fost încredinţată lui Cezar, căruia cu acea ocazie i-a fost atribuit imediat gradul de colonel-SRI. Mi-a explicat că investirea în grad era importantă mai ales în contextul psihologic al echipei.

Plecarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii septembrie, 2003, deoarece pregătirile erau complexe. Cezar nu mi-a dezvăluit nimic din ceea ce se afla în aces¬te tuneluri, deşi structura lor era diferită de cea a Marii Galerii din Munţii Bucegi. El nu mi-a spus nici cum se va efectua deplasarea prin tuneluri, având în vedere că trebuiau parcurşi mii de kilometri, în sfârşit nu mi-a oferit nici un detaliu cu privire la imaginile holografice care corespundeau fiecărei ţinte de deplasare în parte.”[1]

„Climatul politic era „fierbinte” in noiembrie 2004, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri.
Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi dovezi care au fost aduse.

Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat.

Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era nece¬sară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.

Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi, din August 2003 şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni.

În prima parte a expediţiei, care a vizat înaintarea prin rami­ficaţia spre Egipt şi apoi prin aceea spre Tibet, au fost descoperite lucruri incredibile pentru sistemul de credinţe şi valori al societăţii moderne (aspecte care, aşa după cum am spus, nu-mi este îngăduit să le prezint deocamdată), dar nu au fost întâlnite fiinţe umane.

Am aflat de la Cezar că în zona Tibetului, pornind din tunelul care conducea acolo, se forma o ramificaţie spre suprafaţă, care era însă complet blocată. Studiile topometrice au indicat faptul că acea ramificaţie se împărţea, la rândul ei, în două direcţii: una către muntele Kailash, unde exista o foarte veche lamaserie, iar a doua către capitala Lhasa, având probabil o legătură secretă cu palatul regal.

Cealaltă mare ramifi­caţie, pornind de la tunelul principal spre Tibet, se orienta către podişul Gobi, însă expediţia nu a înaintat la prima deplasare pe acea ramură.

Problema este însă mult mai complexă şi nu se li¬mitează nici pe departe doar la aceste aspecte. Eram destul de familiarizat cu acest subiect şi, mai mult decât atât, am avut ocazia să văd eu însumi incredibilele tehnologii din Sala Proiecţiilor şi să mă conving de exis¬tenţa altor civilizaţii din Galaxia noastră, urmărind sinteza unor proiecţii holografice.

Deşi eram convins că ansam¬blul secret din Munţii Bucegi constituia opera unei străvechi civilizaţii extraterestre, totuşi Cezar nu mi-a confirmat niciodată acest lucru, nici măcar după ce mi-a dezvăluit o mare parte din elementele secrete ale Marii Expediţii la care luase parte. Prin urmare, din acest punct de vedere misterul rămânea ocultat pentru mine.

Probabil că dintr-un „reflex” ideologic primitiv am reacţionat superficial la informaţiile pe care mi le dădea Repa Sundhi, considerând că este foarte puţin probabil ca omenirea să fie supravegheată de către alte civilizaţii mai avansate. Eram însă conştient că nu aveam nici un suport solid pentru acest gând.

Pe de altă parte, a continuat sa-mi explice lama, eu nu am spus că mă refer la o civilizaţie extraterestră. Am spus că există fiinţe foarte evoluate care supraveghează bunul mers al omenirii; capacităţile şi puterile lor depăşesc cu mult orice ai putea tu gândi în prezent despre aceasta.

Dar bine, unde se află ele? Unde trăiesc? Sunt printre noi? am întrebat eu cu o sinceră mirare.

Repa Sundhi a continuat să-mi explice netulburat:

— Avansul lor tehnologic şi spiritual este atât de mare, încât permite membrilor acelei civilizaţii să schimbe, precum un comutator, frecvenţa specifică de vibraţie a materiei, atunci când ei doresc aceasta. Într-un anumit sens, este ceva asemănător cu felul în care acţionează un yidam, însă atunci când este necesar ei pot schimba nivelul vibratil al întregii lor civilizaţii, trecând, de pildă, din planul fizic în planul astral şi invers.

Totuşi, pentru a evita contactul nedorit cu civilizaţia umană actuală, care este impură şi grosieră, în prezent ei se află într-o zonă foarte specială şi secretă, despre care nu există decât zvonuri sau ipoteze. În mare parte, această situaţie a durat până când a fost făcută marea descoperire din Munţii Bucegi, cu un an şi ceva în urmă.
Am tăcut, dar în minte am rostit cu intensitate între¬barea. Repa Sundhi mi-a răspuns imediat.

Da, Cezar Brad cunoaşte adevărul despre civilizaţia respectivă şi despre locaţia din Bucegi, dar nu i s-a permis deocamdată să relateze nimic despre aceasta, nici măcar autorităţilor române sau americane, după ce comandoul a revenit din Marea Expediţie.

În timpul deplasărilor prin tunelul principal, la un moment dat a avut loc un eveniment la care doar Cezar a luat parte. Ceilalţi membri ai grupului nu au avut acces la cunoaşterea lui. De fapt, ei nici măcar nu ştiu ce s-a petrecut atunci.”[2]

„Plecarea

Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă nu am putut să o identific. Am înţeles că acela era echipamentul expediţiei în care trebuia să plecăm.

După saluturile amabile pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că doi dintre ei erau americani, iar cel de-al treilea era român. Un calcul simplu mi-a arătat că, dacă nu intervenea modificări, expediţia noastră avea să fie formată din cinci persoane, incluzându-mă pe mine şi pe Cezar, care era conducătorul ei.

Unul dintre cei doi străini era ofiţer profesionist în Marina Americană, având gradul de locotenent; celălalt era un civil care mi s-a recomandat cu numele de Aiden şi, ca să fiu sincer, prezenţa lui m-a contrariat puţin. Era un tip de statură medie, cu părul şaten spre blond, dezordonat şi cu privirea neas¬tâmpărată; m-a frapat în special pentru că era destul de slab şi mai mereu agitat.

Nu-i înţelegeam rolul în acea expediţie, dar bănuiam că voi primi ulterior unele lămuriri de la Cezar. A treia persoană era locotenentul Nicoară, ofiţer în cadrul Departamentului Zero, care după câte am înţeles mai târziu era considerat unul dintre oamenii de bază ai acelui serviciu secret.

Americanul s-a recomandat cu numele Trujo; făcuse parte, ca şi locotenentul Nicoară, din comandoul primei expediţii prin tunel, care avusese loc cu doi ani înainte. Avea origini mexicane şi, pentru că stăpâ-neam bine limba spaniolă, i-am dat câteva replici în limba lui natală. Aceasta l-a surprins în mod plăcut şi atmosfera a devenit imediat foarte prietenoasă.

Între timp, pilotul elicopterului venise cu nişte foi în mână din direcţia birourilor unde se afla şi Cezar, răsfoindu-le cu atenţie şi notând ceva. S-a urcat în aparatul de zbor şi curând am auzit primele mişcări ale rotorului, semn că mai era puţin timp până la decolare. Am văzut sosind patru soldaţi care au încărcat echipamentul în cala încăpătoare a elicopterului, iar noi am urcat în compartimentul din spatele pilotului, pentru a ne feri de curentul puternic de aer care începuse deja să se formeze.

Zgomotul devenise destul de puternic, astfel încât nu ne mai puteam auzi decât ţipând unii la alţii. De aceea am preferat să aşteptăm tăcuţi venirea lui Cezar. După aproximativ două minute l-am văzut ieşind grăbit pe uşa clădirii în care îşi avea biroul, îndreptându-se spre elicopter. înalt, foarte bine făcut, inspira o senzaţie de extraordinară siguranţă şi stăpânire de sine.

Am simţit atunci un val de afecţiune cum îmi inundă sufletul şi l-am îndreptat cu toată recunoştinţa către el. Eram conştient de faptul că des¬tinul mă legase prin nişte fire tainice de acest om şi eram decis să-1 ascult şi să-1 urmez oriunde mi-ar fi sugerat el. O experienţă de câţiva ani mi-a arătat cu pri¬sosinţă că era una dintre cele mai înţelepte persoane, iar probitatea, sinceritatea şi bunele lui intenţii făceau ca el să se bucure de cea mai mare încredere din partea celorlalţi.

Toate aceste calităţi erau dublate de o forţă subtilă extraordinară, care putea fi sesizată aproape imediat atunci când el se afla în preajmă.
Adeseori m-am întrebat cum a fost posibil să ajungă singur la acest nivel de evoluţie spirituală şi de înţelegere a unor fine aspecte ale societăţii. Din cele ce îmi erau deja cunoscute, puteam să intuiesc faptul că aceasta s-a datorat în mare parte unor merite deosebite pe care el le-a dobândit în alte existenţe, acum fiind relativ uşor să progreseze destul de repede.

Totuşi, aşa cum mi-a mărturisit odată, cheia succesului a fost mai ales perseverenţa în practica pe care şi-a impus-o, fără a se lăsa descurajat de insuccese. Atunci când totuşi simţea că apar astfel de gânduri, mi-a spus că nu se abandona niciodată lor, ci lupta şi mai mult pentru a-şi întări voinţa, concentrarea şi aspiraţia de a reuşi.

Cel mai important aspect pe care mi l-a sublini¬at a fost însă acela că şi-a focalizat mereu către Dumnezeu toate forţele sale lăuntrice şi s-a raportat neîncetat la tot ceea ce era mai pur, mai fin şi mai înalt în fiinţa lui. Cuvintele pe care le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite cu litere de foc în memorie, ca fiind cele mai semnificative: „Nu uita nicio clipă că în fiecare dintre noi este ascunsă atât înălţimea, cât şi profunzimea misterioasă a eternităţii, care ţi se va dezvălui imediat când vei avea viziunea reală a lucrurilor.

Această idee m-a călăuzit mereu şi fără greş pe drumul corect, fără teama de a greşi. Şi îţi spun chiar mai mult decât atât: ea este singura care te poate face cu adevărat fericit.” Îmi aduc aminte că, în neştiinţa mea, l-am întrebat atunci dacă nu cumva acesta este totuşi apanajul doar al unor fiinţe alese şi foarte deosebite.

Cezar mi-a explicat cu răbdare că aceasta reprezintă o idee profund greşită, care nu face decât să limiteze accesul omului la starea de fericire eternă spre care el tinde. „Fiecare fiinţă umană există, printre altele, pentru a îndeplini o funcţie care îi este specifică. De cele mai multe ori, această funcţie nu este înţeleasă şi omul se pierde în hăţişul societăţii, uitând care este motivul principal pentru care el se află în viaţă.

Cei care nu caută să cunoască într-adevăr cine sunt ei în realitate, se ,sinucid’ în felul acesta în fiecare clipă. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este unic, decât dacă tu însuţi eşti dintr-o singură şi unică realitate. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să devină una cu sine însuşi, adică să se contopească în inimă chiar cu şinele său. Toate celelalte care se petrec în lume şi în viaţă sunt doar aspecte secundare.”

Mărturisesc că nu înţelesesem prea bine la acea vreme semnificaţia vorbelor lui, dar intuiam că în spatele lor se află totuşi un adevăr profund şi inson¬dabil cu mijloacele comune de percepţie sau analiză. Acum însă orizontul meu spiritual se lărgise conside¬rabil şi eram capabil să realizez, cel puţin teoretic, fap¬tul că aceasta era singura direcţie corectă pe care omul ar trebui sa meargă pentru a-şi echilibra viaţa şi a-şi găsi adevărata fericire, care este lăuntrică.

Profund cufundat în aceste amintiri şi reflecţii per¬sonale, am realizat cu întârziere că Cezar ajunsese lângă elicopter şi că îi făcuse semn pilotului să decoleze. S-a aşezat lângă mine şi mi-a înmânat o pereche de căşti speciale, antifonate, făcându-mi semn să mi le pun la urechi. Îşi puse şi el o pereche şi ime¬diat i-am putut auzi vocea, foarte clară pe fundalul zgo¬motului provocat de elicopter.

Căştile erau special con¬cepute pentru aşa ceva, având inclus un sistem intern de radio-amplificare cu o mică antenă. Cezar mi-a expli¬cat că făceau parte din dotarea americană care ne-a fost oferită, în baza parteneriatului încheiat cu doi ani în urmă. Acum puteam să vorbesc foarte simplu la braţul cu un microfon sensibil care îmi era lipit de zona gâtului, şi puteam folosi perioada de zbor pentru a afla de la Cezar unele detalii cu privire la expediţia noastră. Conform protocolului strict, nu fusesem înştiinţat despre nimic până în acel moment.

Mai întâi am aflat că Aiden este un expert, de fapt un geniu în domeniul computerelor şi mai ales al decriptărilor. Era angajatul permanent al Pentagonului şi viaţa lui se desfăşura exclusiv între zidurile şi pereţii diferitelor baze secrete de pe întreg cuprinsul globului, acolo unde interesele militare şi economice ale Statelor Unite o cereau. Eram uluit că această fiinţă umană putea să reziste la un asemenea ritm de viaţă şi mai ales în asemenea condiţii, dar privindu-1 mai atent am realizat că ea însăşi trăia parcă într-un univers aparte, cunoscut doar ei.

— A fost trimis de Pentagon pentru această misi¬une, în care trebuie făcute anumite măsurători spe¬ciale şi analize computerizate foarte complicate, ne-a lămurit Cezar. Ni s-a spus că este cea mai potrivită per-soană pentru a realiza aceasta. Ceilalţi doi sunt pentru asigurarea deplasării în cele mai bune condiţii şi pen¬tru situaţii neprevăzute.
— Şi eu ce rol am aici? am întrebat cu o anumită legitimitate şi în acelaşi timp destul de mirat.

— Oficial, în fişa deplasării te afli pe postul de con¬sultant pe probleme ezoterice şi aceasta nu e chiar departe de adevăr, ţinând cont de aportul tău în con¬tactarea doctorului Xien. În realitate însă am profitat de situaţia special creată pentru a cere prezenţa ta în echipă. Ştiu că aceasta te va ajuta mult în cele ce vei scrie şi crede-mă că vei fi foarte impresionat. După câteva ezitări „guvernamentale”, am primit în cele din urmă aprobarea de la eşalonul superior. În fine, ţi-am spus că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, dar nu voi intra în detalii.

O nouă vizită

După mai puţin de o oră de zbor am recunoscut de departe primele creste ale munţilor, care îmi aminteau de locaţia secretă din Bucegi. Am aterizat cu bine la aproximativ cincizeci de metri de intrarea în munte. Puteam deja să remarc modificări destul de radicale faţă de situaţia care era acum doi ani. Am coborât şi am privit cu atenţie în jur.

În primul rând dispăruse linia dublă de protecţie armată; rămăsese doar drumul forestier care permitea alimentarea bazei militare. În al doilea rând, în locul spaţiului de depozitare de afară se amenajase un helioport, unde am aterizat şi noi. Construcţiile modulare semisferice dispăruseră şi ele, iar intrarea în marele hangar de lângă traseul galeriei fusese finisată şi etanşeizată. Cezar mi-a explicat că în prezent hangarul folosea ca spaţiu de depozitare, labo¬ratorul din interiorul său fiind desfiinţat.

Toate probele de studiat erau acum trimise la un institut specializat din Bucureşti, ultradotat din fondurile armatei americane, care funcţiona în regim de acoperire. După o primă analiză, cele mai importante probe şi rezultate erau transferate în SUA pentru cercetări mult mai detaliate.

În general, zona locaţiei secrete din Bucegi fusese „simplificată”, în sensul că ea tindea să se con¬funde din ce în ce mai mult cu vegetaţia înconjurătoare. Cezar m-a informat că aceasta era însă doar o aparenţă; în realitate, acolo fuseseră montate mai multe sisteme redundante de alarmă şi protecţie, extrem de sofisticate. Nu am cerut însă lămuriri suplimentare şi nici Cezar nu s-a grăbit să-mi ofere alte explicaţii în această direcţie.

Am fost întâmpinaţi de un ofiţer american, care 1-a salutat pe Cezar. Mi-am dat seama că el conducea operaţiunile acolo, fiind reprezentantul militar cel mai important al părţii americane. Cu excepţia lui Cezar, am fost verificaţi toţi ceilalţi patru membri ai echipei după un tabel cu date pe care îl avea colonelul ameri¬can. O patrulă formată din trei soldaţi români şi trei americani ne-a încadrat şi ne-a condus spre hangarul din stânga, în timp ce colonelul şi Cezar au rămas afară să discute. Văzând din nou acel loc, amintirea celor câteva ore pe care le-am petrecut acolo, în urmă cu doi ani, a făcut inima să-mi bată cu putere.

Ne-am apropiat de uşa uriaşă a hangarului, inteligent camuflată în peretele muntelui. în perioada care trecuse de când vizitasem acel loc, fuseseră mon¬tate uşi gigantice atât la intrarea hangarului, cât şi la aceea a tunelului din munte; ele erau etanşe şi mi-am dat seama că se deplasau prin culisare, atunci când era nevoie.

Am pătruns toţi printr-o intrare secundară din dreapta, de mărimea unei uşi obişnuite. Hangarul era uriaş şi intens luminat. În partea stângă erau depozi¬tate lăzi gigantice şi logistică militară, iar în partea din spate am văzut două TAB-uri parcate cu faţa către ieşire. În dreapta erau aliniate mai multe vehicule elec¬trice pentru deplasarea uşoară în interiorul Marii Galerii şi în Sala Proiecţiilor, iar dincolo de ele am văzut o imensă prelată care, în opinia mea, acoperea tot nişte vehicule, însă acestea îmi păreau mult mai mari decât cele electrice.

La câţiva metri de la intrare, pe partea dreaptă, erau plasate cele trei construcţii lungi pe care le văzusem şi în urmă cu doi ani, în care fuseseră improvizate laboratoarele de cercetare. Mi s-a explicat că între timp ele fuseseră adaptate pentru a asigura odihna şi unele activităţi recreative pentru per¬sonalul care rămânea mai mult timp în acea locaţie, în mare parte de origine americană.

Gărzile româneşti erau schimbate zilnic cu un camion militar, care venea până la o anumită distanţă de bază. Printr-o convenţie militară la nivel de vârf se stabilise ca şeful operaţiu¬nilor în legătură cu Sala Proiecţiilor şi tunelurile sub¬terane să fie Cezar Brad, iar şeful pazei şi al administraţiei complexului să fie colonelul american pe care l-am văzut la sosire, al cărui nume însă nu îl ştiu.

Am intrat toţi patru în prima construcţie, care am constatat că era compartimentată în stil vagon, având cinci camere pe dreapta şi un hol relativ larg, cu fişete. Ni s-au arătat primele patru fişete şi am văzut cu uimire că fiecare avea câte o etichetă pe care era scris câte un nume. Fişetul meu era al treilea. înăuntru am găsit echipamentul special, în întregime de producţie americană, pe care trebuia să-1 îmbrac în vederea expediţiei.

Tot acolo mai era o geantă specială care aducea a rucsac, numai că ea se ţinea la spate printr-o curea lată pe care o treceam în diagonală peste piept. Era concepută ergonomie, dintr-un material ce semăna cu vinilinul, care se plia după poziţia spatelui şi a coloanei vertebrale. înăuntrul genţii am remarcat o mulţime de produse, strict compartimentate, de la alimente con¬centrate la trusa complexă de prim ajutor.

Costumul era asemănător cu cel al scafandrilor, dar mai modern şi dintr-un material care, deşi părea a fi neopren, totuşi era mai suplu şi totodată mai subţire. În picioare ni s-au dat nişte încălţări cu adevărat revoluţionare: erau ca nişte mocasini cu talpă groasă, înalţi până la glezne, care aveau nişte protuberante pe exteriorul tălpii. Această parte laterală avea o construcţie specială şi complexă, care permitea analiza continuă a unor para¬metri fiziologici esenţiali.

Mi s-a explicat faptul că această evaluare era realizată de două cipuri puternice inserate în interiorul tălpii, iar informaţiile erau trans¬mise prin intermediul unor senzori speciali. În funcţie de rezultatul analizei, parametrii erau reglaţi încontin¬uu, într-o buclă de feed-back, prin acţiunea automată a unor denivelări fine în talpă ce creau presiunea adec¬vată în anumite zone ale tălpii piciorului. În felul aces¬ta, rezistenţa fizică şi psihică a organismului la anu-mite solicitări era foarte mult crescută.

Am încălţat timid perechea de încălţări care îmi fusese repartizată şi am constatat uluit că mocasinii pur şi simplu s-au mulat perfect pe piciorul meu, fără să mă strângă sau să mă jeneze. Locotenentul Nicoară mi-a explicat că materialul folosit la confecţionarea lor era unul aşa-zis „inteligent”. La precedenta expediţie la care luase parte, modelul încălţărilor nu avea această particularitate, dar între timp aflase că americanii au proiectat acest nou tip de ghete, mult mai performant, pe care îl proba şi el acum.

Când am fost gata cu echiparea am ieşit cu toţii afară. în zona helioportului nu mai era nimeni, însă după puţin timp l-am văzut pe Cezar ieşind din tunel şi venind spre noi. Ne-a spus că acum totul era aranjat şi că vom pleca în câteva minute. Apoi a intrat în hangar, dar s-a dus la al doilea corp al structurii interioare. Foarte curând l-am văzut şi pe el ieşind, gata echipat.

În formaţie completă am ajuns la intrarea în marele tunel, a cărui uşă gigantică de oţel culisase cam un metru şi jumătate la dreapta, lăsând astfel spaţiul necesar pentru a pătrunde înăuntru. Cezar a intrat primul şi a primit un set de hârtii de la un ofiţer american, probabil adjunctul colonelului, pe care a început să le semneze. Între timp, noi am aşteptat lângă intrare şi aşa am avut puţin timp să observ mai în amănunt schimbările care fuseseră aduse în cei doi ani care tre¬cuseră de când fusesem acolo.

În afară de închiderea tunelului cu uşa de oţel camuflată şi culisantă, interiorul fusese dotat cu un sis¬tem mult mai bun de iluminare, care permitea obser¬varea fiecărui detaliu. Astfel, ceea ce mi-a atras imedi¬at atenţia a fost faptul că prima porţiune de aproxima¬tiv zece metri, care mai apoi cotea spre stânga şi care fusese practic forată în piatra muntelui, a fost perfect căptuşită cu un material absorbant special, dublat de o folie foarte subţire de metal argintiu. Mai târziu aveam să aflu că acela era titan şi că izolarea pereţilor fusese efectuată după o tehnologie americană modernă, uti¬lizată şi la vehiculele spaţiale.

Acum întregul ansamblu apărea curat, luminat şi primitor. Covorul gros de cauciuc fusese extins pe întreaga suprafaţă de sol a tunelului, iar pe pereţi, aproximativ în zona de mijloc a lor, era instalat un sis¬tem de balize luminoase de culoare roşie, despre care am aflat că se aprindeau succesiv atunci când apărea o problemă gravă, o violare a sistemului de securitate sau atunci când se pleca în expediţie prin unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiecţiilor.

Chiar la intrarea în tunel, după uşa metalică, aşezate direct pe covorul de cauciuc negru se aflau patru vehicule electrice de producţie americană, cu câte două locuri fiecare. Erau acelaşi model pe care îl văzusem şi acum doi ani, fiind folosite la deplasarea rapidă prin galerie.

După ce a semnat actele respective, Cezar a fost salutat de ofiţerul american, care s-a retras în mica gheretă situată în dreapta intrării, unde se mai afla un militar român. Apoi ne-am îndreptat spre vehiculele electrice şi ne-am urcat în trei dintre ele; cei doi ame¬ricani împreună, eu cu Cezar în alt vehicul şi locotenentul Nicoară singur, în al treilea.

Am fost impresionat de construcţia modernă a acestor vehicule foarte practice. Erau descoperite şi aveau o formă de elipsă; jumătate din lungimea lor era afectată habitaclului şi celor două scaune, iar jumătatea din spate putea fi folosită pentru încărcarea diverselor materiale. De altfel, Cezar mi-a spus că în timpul în care noi ne-am aflat în hangar, îmbrăcându-ne echipamentul şi discutând pe marginea plecării, o echipă de militari transportase deja logistica din elicopter în Sala Proiecţiilor cu ajutorul acestor vehicule.

Atunci când am urcat direct în spaţiul habitaclului, pentru că vehiculul nu avea uşi şi nicio altă parte mobilă, bordul s-a luminat instantaneu într-o superbă lumină albastră; toate comenzile s-au resetat, indica¬toarele arătând diferite mărimi la pornire. Aceste maşini erau ideale pentru a fi folosite în mod eficient în astfel de locaţii.

Aveau un sistem atât de performant de virare simultană cu toate cele patru roţi, încât puteau întoarce aproape pe loc. Din această cauză se puteau strecura chiar şi în spaţii foarte mici sau eco¬nomice. Odată urcat la volan, Cezar nu făcu decât să apese un singur buton de la bord şi apoi demară încet, fiind urmat de celelalte două vehicule. Am remarcat faptul că erau foarte silenţioase, deşi am văzut că rulau cu aproape douăzeci de mile pe oră.

Am virat spre stânga şi apoi am mers drept către intrarea în Marea Galerie. Imensa poartă de piatră era deplasată în stânga, dar înaintea ei era sistemul com¬plicat de senzori cu laser. Cezar a oprit vehiculul, s-a dat jos şi a îndeplinit aceleaşi formalităţi de semnare a documentelor. Apoi am fost din nou verificaţi cu atenţie după anumite date dintr-un tabel de către ofiţerul american de la acel post, care şi el era însoţit de un ofiţer român.

Sistemul de securitate rămăsese acelaşi; l-am văzut pe Cezar cum se plasează în punctul de citire a irisului, dezactivând sistemul de alarmă, însă numai după ce a fixat resetarea lui la jumătate de minut, pentru a ne da răgazul necesar trecerii dincolo de poartă. A revenit apoi la vehicul şi am pornit cu toţii prin Marea Galerie.

Conştient că trăiam intens emoţia revenirii în acel loc foarte special, Cezar conducea vehiculul cu viteză mică, pentru a-mi lăsa timpul necesar acomodării, într-adevăr, simţeam intens acel freamăt inconfundabil al misterului, al necunoscutului, care mă fascinase şi în urmă cu doi ani. Priveam bolta înaltă a galeriei şi pereţii ei perfecţi care luceau în acele superbe nuanţe atât de greu de definit.

Liniştea desăvârşită era tulbu¬rată doar de zgomotul discret al vehiculelor cu care ne deplasam şi al rulajului lor. Nimeni nu vorbea. M-am întors pentru o clipă şi l-am văzut pe Aiden în vehicu¬lul din spatele nostru privind şi el uluit imensitatea galeriei. Am remarcat că acum, când parcurgeam acelaşi drum dar nu pe jos, efectul era diferit.

Viteza vehiculului era mai mare decât a mersului obişnuit pe jos şi aceasta era de ajuns pentru a crea un fel de senzaţie hipnotică, datorită jocului de nuanţe ca nişte „ape” ale texturii cu care erau acoperiţi pereţii. Era o senzaţie extrem de plăcută şi liniştitoare, care îndem¬na la reverie şi, în final, nu mă îndoiesc că ea ar fi determinat şi somnul. De fapt, cred că acela a fost motivul principal pentru care Cezar a optat pentru o viteză redusă; în acest fel, experienţa probabil îi ară¬tase că efectul hipnotic era mult diminuat.

— A fost un caz în care un ofiţer american, care a accelerat destul de mult, a adormit aproape instanta¬neu la volan, mi-a explicat Cezar cu un zâmbet uşor. Norocul a fost că mă aflam în dreapta lui şi am putut replia imediat vehiculul, însă aceea a fost o experienţă importantă care ne-a mai desluşit un mister al tehnolo¬giei extrem de avansate pe care o aveau la dispoziţie constructorii acestui complex subteran. Sigur, am înţe¬les doar efectul, nu şi cauza, a râs el bine dispus.

Am ajuns în faţa scutului energetic al Sălii Proiecţiilor, care lumina într-o splendidă nuanţă de albastru. Cezar a oprit vehiculul mobil în dreptul lui, pentru ca şi celelalte maşini din spate să aibă loc şi să putem descărca echipamentul. Am rămas câteva clipe într-o atitudine de emoţie profundă şi de reculegere, îmi este greu să redau prin cuvinte senzaţia de măreţie şi totodată de mister care era impregnată în acel loc.

Pentru că mai fusesem înainte acolo şi ştiam ce se află înăuntrul Sălii, trăiam cu atât mai intens acea emoţie specială. S-a creat atunci un fel de legătură subtilă cu membrii civilizaţiei extrem de vechi care au construit acel ansamblu subteran şi, într-un fel misterios, m-am simţit parcă mai aproape de ei; era ca un flux subconştient care mă purta aproape fără voie către acele timpuri ancestrale, către întrebări rămase fără răspuns: cine au fost ei şi cum arătau, care a fost scopul acestei construcţii, cum au realizat totul din punct de vedere tehnologic, ce mesaj ascuns au dorit să ne lase…?

Există acolo, fără doar şi poate, o amprentă psihică specifică, un fel de trecere către o altă înţelegere a realităţii. Grandoarea şi subtilitatea acelei construcţii extraordinare din interiorul muntelui te îndemna aproape fără să vrei să păstrezi liniştea, să păşeşti încet, să începi să reflectezi asupra unor dimensiuni aparte ale sufletului… Cunoşteam aceste senzaţii încă de la vizita anterioară, însă acum le percepeam cu o mai mare intensitate şi bogăţie lăuntrică.

A fost însă nevoie să revin cu „picioarele pe pământ”, deoarece am intrat cu toţii prin zidul ener¬getic, în gigantica Sală a Proiecţiilor. Când am pătruns înăuntrul ei, o bucurie delicată mi-a inundat sufletul, creându-mi sentimentul că am revenit „acasă”. În acelaşi timp, simţeam un sentiment de adâncă recunoştinţă pe care aproape o asemănăm cu pioşenia, în liniştea desăvârşită a acelui loc pierdut în timp, aveam parcă impresia că mă aflu într-o catedrală imen¬să. Aproape nici paşii nu mi se auzeau pe sol, fiind înăbuşiţi de materialul absorbant.

Am privit mesele în T, podiumul cu cilindrul trans¬parent din mijlocul sălii, iar în depărtare am văzut gurile imense ale celor trei tuneluri, din care răzbătea o irizaţie de culoare verde pal. Am simţit cum mi se strânge puţin inima la gândul că voi pătrunde pe unul dintre ele, avântându-mă spre necunoscut. M-am îmbărbătat însă repede, spunându-mi că drumul a fost deja parcurs de Cezar şi de membrii expediţiei ante¬rioare, astfel încât exista totuşi o bază informaţională.

Totul era practic aşa cum ştiam de acum doi ani. Singura modificare ţinea de instalaţiile de avertizare care au fost montate de echipa de ingineri americani, precum şi sistemul adiţional de securitate, bazat pe lasere, care acum străjuia fiecare tunel. Surprinzător, în Sală era totuşi o anumită forfotă; nu era zgomot, dar era mişcare. Am numărat aproximativ opt militari care se deplasau repede şi cu mişcări precise prin faţa celor trei tuneluri şi mai ales prin faţa tunelului din stânga, părând să ştie foarte bine ceea ce au de făcut.

Unii din¬tre ei cărau anumite obiecte, iar alţii le luau şi dis¬păreau cu ele în acel tunel. Apoi reveneau şi procesul continua cu alţii. Unul dintre militari se afla în picioare, în dreptul consolei de comandă a primului tunel; în faţa lui era proiectată o holograma de dimen¬siuni nu prea mari, care îşi schimba periodic conţinutul, însă datorită distanţei nu am putut să văd bine ce anume reprezenta.

M-am aşezat pe una din treptele podiumului din mijlocul Sălii Proiecţiilor, în timp ce Cezar s-a îndrep¬tat către tunel, însoţit de cei doi locotenenţi. După câteva clipe Aiden se aşeză lângă mine, scoţându-şi computerul dintr-o cutie specială şi rotindu-şi pierdut ochii prin acel spaţiu imens. I-am spus că, deşi mai fusesem acolo o dată, eram cel puţin tot atât de impresionat ca şi el.

Apoi l-am întrebat ce fel de laptop are. Mi-a explicat că nu se despărţea vreodată de com¬puterul lui, care de fapt era un fel de unicat în dome¬niu, realizat după indicaţiile amănunţite pe care el însuşi le-a oferit. Concepţia specială a computerului a fost comandată de Pentagon unei renumite firme americane de cercetare şi include o tehnologie cu aproximativ douăzeci de ani în avans faţă de cea actuală.

L-am privit mai atent pe Aiden; nu cred că avea mai mult de treizeci de ani, dar se pare că era unul din¬tre cele mai strălucite genii de pe planetă. Scosese aparatul dintr-o cutie adaptată special pentru forma lui. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Capacul nu se ridica, aşa cum este în cazul unui laptop obişnuit, ci culisa înainte printr-o simplă împingere, iar atunci suprafaţa sa se lumina discret în mai multe culori. Ceea ce era însă uluitor, consta în proiecţia tridimen¬sională a meniului şi a tuturor operaţiunilor efectuate.

Am văzut că Aiden „atingea” cu degetele proiecţiile holografice în anumite puncte şi rezultatul apărea practic instantaneu. Dexteritatea lui era formidabilă şi chiar de multe ori am putut să văd că el doar îndrepta mâna spre o zonă în relief şi efectul apărea deja. Uluit, l-am întrebat cum de era posibil aşa ceva.

— Nu ştiu nici eu prea bine, n-am făcut nimic altce¬va în viaţă până acum, mi s-a destăinuit el, în timp ce lucra în paralel la acel computer fabulos. Asta e lumea mea, singura în care mă simt cumva în siguranţă. Am o legătură specială cu ea, simt procesele din circuite şi chiar mă „înţeleg” telepatic cu ele, cu fluxurile de electroni. Iar ele mă urmează, parcă mi-ar cunoaşte intenţiile. „Văd” conexiunile, piedicile, criptările, văd totul dintr-o dată şi ştiu unde să acţionez şi cum să rezolv. Dar uneori au şi aceste funcţii unele „probleme”, ca un fel de „toane”. Aşa mi se pare mie, aşa le simt.

Mă uitam la el ca la un om de pe o altă lume. Credeam că văzusem multe, dar în mod cert mai aveam parte de surprize. Mi-a explicat faptul că acea tehnologie oferea o capacitate gigantică de stocare a datelor, care se baza pe un racord de cristale. Puterea de calcul era colosală, dar cel mai important era faptul că acel computer avea acces în mod straniu la o dimen-siune superioară a realităţii, imediat după cea fizică.

Mărturisesc că nu am înţeles prea bine acest lucru; dar din cele spuse de Aiden, principiul ştiinţific care îl făcea posibil era o combinaţie complexă între un tip nou de tensori matematici şi spaţiile Hilbert, la care se adăuga un aspect de concepţie constructivă pe care nu mi-1 putea împărtăşi, fiind ultrasecret. Datorită acestor caracteristici uluitoare, acel computer putea fi folosit cu succes în rezolvarea celor mai dificile situaţii, făcând realmente predicţii tridimensionale.

— Aceasta este varianta compactă a sa, folosită pentru astfel de situaţii, însă la cartierul general al Pentagonului şi în una dintre bazele sale secrete există varianta desktop, care este mult mai puternică, mi-a şoptit Aiden.

Tocmai începuse să-mi explice una dintre ideile sale noi cu privire la un pas tehnologic de anvergură, care să implice mult mai mult cristalele, când am fost chemaţi de locotenentul Nicoară la intrarea în tunel. Sosise momentul în care pentru prima dată aveam să pătrund în zona care îmi fusese interzisă până atunci. M-am îndreptat împreună cu Aiden spre gura tunelului din stânga.

Cu toate acestea, privind gura uriaşă a tunelului, care era luminată discret în interior de o lumină verde deschis, pu¬terile parcă mă părăseau şi în picioare îmi apăruse o stranie senzaţie de slăbiciune. Persoana de la consola de comandă din dreptul tunelului îi transmitea lui Cezar, care se afla la intrarea în marea cavitate subte¬rană supraveghind transportul ultimelor bagaje, unele date tehnice oarecum lipsite de înţeles pentru mine.

Curând însă mi-am dat seama că ofiţerul american vorbea despre intensitatea unui câmp de deformare spaţio-temporală şi aceasta m-a pus într-adevăr pe gân¬duri. Am înaintat până la marginea de intrare în tunel, fiind prima dată când aveam accesul liber aici. Impresia cavităţii uriaşe în peretele muntelui era extra¬ordinară; aveam impresia că ameţesc, era ca şi cum o forţă enormă emana tainic din interiorul tunelului.

Pentru a mai diminua din acest prim şoc, am privit înapoi spre sala gigantică, însă atenţia mi-a fost atrasă de o modificare a imaginii holografice din faţa consolei la care se afla ofiţerul american. Aceasta înfăţişa ima¬ginea din interiorul unei galerii şi mi-am dat seama imediat că era vorba despre tunelul prin care urma să călătorim.

În interiorul galeriei puteam să observ un fel de „perdea” semitransparentă care vibra din ce în ce mai repede, luând forma unei pâlnii, având vârful paralel cu direcţia tunelului. În cele din urmă „pâlnia” s-a stabilizat, dar aspectul ei general sugera o pulsaţie rapidă. Apoi, brusc, distorsiunea a dispărut şi în spatele ei a apărut prelungirea tunelului.

— Şi pentru noi a fost o mare surpriză, mi-a confir¬mat Cezar uluirea. Imaginează-ţi ce miraţi am fost atunci când, pătrunzând în tunel pentru prima dată, am văzut că după cincisprezece metri el se întunecă brusc; chiar luminată puternic, „suprafaţa” neagră nu ne dădea nicio informaţie. Era un fel de „cod” pentru a pătrunde mai departe.

De altfel, nu se putea ajunge nici la ea, datorită unei bariere energetice aflate la mică distanţă în faţă. Soluţia am primit-o însă repede, activând comenzile de pe consolă. Imaginile ne-au ară¬tat cum să setăm parametrii de acces. Apoi echipa ştiinţifică a înţeles repede că era vorba despre o distor¬siune spaţială generată în mod artificial.

Normal, ne-am întrebat cu toţii de ce era necesar aşa ceva, dacă tot am ajuns până aici. Abia după un anumit timp s-a realizat faptul că cei care au construit acest ansamblu din interiorul muntelui foloseau o tehnică de călătorie prin tuneluri care ne este şi acum necunoscută. În spatele distorsiunii se află un sistem geometric de cristale de cuarţ extrem de pure, încastrate în materi¬alul izolator al tunelurilor. Vino să-ţi arăt.

Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă.

Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece” cumva privirea. Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund.

Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigo-fosforescent. Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul.

Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea.
Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului:

— Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.
În adânciturile respective erau nişte locaşuri spe¬ciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure. Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice.

După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie. Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime.

La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproxi¬mativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale.

— În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispo¬zitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul.

Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus:
— Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom aborda noi.

Cezar l-a aprobat:
— E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţi¬ile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum, distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic.

— Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călă¬toria în plan paralel. Probabil au considerat prea dificil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho-fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva.

— Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelu¬lui, am concluzionat eu.
Aiden era puţin sceptic.
— Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensi¬unea fizică a tunelului apare oarecum „alterată”; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie”. În mod nor¬mal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor” analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă.

— Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală”, dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el.

Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo. Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor.

Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule. Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am apropiat curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică.

Spre deosebire de primele, aces¬tea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.
Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor.

Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului sub-teran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţi¬ilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric con¬stituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnolo¬giei militare americane, fiind folosit în alt scop.

Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria.

— Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoarece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, permiţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza infor-maţiilor primite.
În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul cir¬cula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea mon¬tării acelor proiectoare de lumină albă.

Intre timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiec¬tul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri:
— Acesta este un tunel foarte special. Lumina indi¬go creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam per¬mite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa. Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că trebuia să modificăm ceva.

Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habitaclul arăta aproape ca bordul unui avion modern.

Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o plat¬formă centrală cu un ecran mare şi complex prin struc¬tura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implemen¬tate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi.

Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modu-lare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispoziţie înăuntru. Din exterior, habitaclul mi se părea mult mai mic.

Am privit înainte prin geamul etanş, securizat; vederea deschiderii misterioase a tunelului îmi dădea fiori reci pe coloană. Era un moment unic în viaţa mea, cel care avea să dea startul unor evenimente uluitoare prin specificul lor. Cezar a stabilit legătura audio şi video cu celelalte două vehicule. Apoi mă privi întrebă¬tor. Am inspirat adânc şi am încuviinţat din cap. Aproape brusc, lumina în interior deveni indigo şi spaţiul din faţă se întunecă…

U.S.AP.

Mi-am simţit inima strângându-se într-un sen¬timent de relativă teamă. La urma urmelor, era firesc să reacţionez în acest fel, deoarece plecam spre o ţintă necunoscută mie, care se anunţa plină de surprize. Chiar dacă Cezar avea la activ expe¬rienţa unei astfel de deplasări anterioare, care după câte am înţeles s-a desfăşurat în condiţii mai dificile, totuşi trecuseră doi ani de atunci şi nimeni nu ştia ce ar fi putut interveni în acest timp.

Această lungă peri¬oadă de pauză a fost necesară pentru a proiecta tehno¬logic unele modificări importante atât în logistica de deplasare, cât şi în ceea ce priveşte alte aparate de măsură şi control, concepute anume după specificul rezultatelor din prima expediţie. Cezar a fost foarte reţinut în descrierea acelei expediţii şi a ceea ce urma să văd la celălalt capăt al tunelului, lucru care nu era de natură să mă liniştească.

Totuşi, curând mi-am dat seama că procedează în acest fel pentru ca surpriza mea să fie cât mai mare. El a recunoscut însă că într-o astfel de acţiune elementul neprevăzut are o mare pon¬dere şi că, probabilistic vorbind, ne puteam aştepta la evenimente şi descoperiri extraordinare.

Aşa cum era firesc, înainte de plecarea din baza secretă Alpha, semnasem un contract de înaltă confi¬denţialitate şi de asemenea un contract de asumare a riscurilor. Nu sunt însă atât de sigur dacă aş fi făcut aceasta, în condiţiile în care nu l-aş fi cunoscut pe Cezar. înainte cu un an, după întoarcerea din expediţi¬ile pe care le-a efectuat prin cele trei tuneluri, el mi-a relatat aspectele principale referitoare la descoperirile făcute, însă unele lucruri nu mi le-a destăinuit deoarece intrau într-o categorie specială de clasificare a secretelor.

Nici chiar în situaţia actuală, în care aveam acces prin protocolul semnat la secrete înalte, Cezar mi-a explicat că nu-mi poate oferi anumite detalii despre expediţiile prin celelalte două tuneluri pentru că nu aveam încadrare de ofiţer în Departament, iar respectivele secrete reprezentau secrete militare de vârf.

în plus, un apendix al contractului pe care l-am semnat specifica accesul meu la o anumită categorie de secrete doar pentru misiunea pe care o efectuam. Totuşi, Cezar mi-a spus că era foarte posibil să particip şi la următoarele expediţii, întrucât existau anumite interese înalte în această direcţie.

Tehnologie de excepţie

În acele momente eu eram însă mult mai preocu¬pat de ceea ce simţeam şi vedeam în călătoria care începuse. Printr-un gen de reflexie ciudată, atmosfera din cabina destul de spaţioasă în care ne aflam parcă „se umpluse” cu o lumină de culoare indigo; era, fără îndoială, un efect generat de lumina din tunel care însă acţiona foarte liniştitor şi relaxant asupra psihicului.

— Dacă la un moment dat vei simţi că această lumină te deranjează, putem să o compensăm prin limitatoarele de opacitate cu care este dotat vehiculul, m-a anunţat Cezar.
Stabilise cursul pe pilot automat şi se lăsase comod pe spate în scaunul foarte confortabil. Am privit late¬ral pentru a aprecia mai bine viteza şi am constatat că aceasta era destul de mare. Am privit la indicatorul de pe bord, care avea notaţiile atât în mile cât şi în kilo¬metri pe oră şi am văzut că viteza era setată la 125 km/h. Mi se părea că mergem atât de repede, încât am simţit o uşoară urmă de panică, dar Cezar m-a liniştit imediat.

— După ce am revenit din expediţia de acum doi ani, au fost câteva luni de feed-back intens cu labora¬toarele de cercetare şi proiectare care lucrau pentru Pentagon. Noi ofeream datele înregistrate şi transmiteam ce nu a mers prea bine sau deloc, iar ei veneau cu mai multe soluţii. S-a ajuns destul de repede la vari¬anta finală, care ajustează lipsurile şi efectele neplă¬cute cu care ne-am confruntat în prima deplasare. Printre altele, acest vehicul a fost reproiectat în mare parte şi, tehnologic vorbind, a fost îmbogăţit foarte mult.

Au studiat mai multe variante de deplasare în condiţiile pe care noi le-am descris şi s-a ajuns la con¬cluzia că, pentru dimensiunile acestui tunel, viteza optimă de croazieră este de 125km/h. Maşina se poate deplasa însă cu peste 200 km/h; este astfel concepută, încât în pantele line de vale sau deal pe care ai obser¬vat că le are tunelul, viteza de croazieră să rămână con¬stantă. Practic, vehiculul este în întregime automati¬zat.

Trebuia să recunosc faptul că era o bijuterie tehnică, în care s-au utilizat din plin cunoştinţele şi materialele folosite în industria spaţială. Nu mă price¬peam prea mult la aceste aspecte, dar puteam totuşi să spun cu certitudine că oamenii obişnuiţi nu aveau să vadă prea curând pe străzi astfel de vehicule.

Cezar mi-a explicat că nu fusese neglijat niciun aspect: curge¬rea aerodinamică a aerului pe caroserie, sistemele re¬dundante de ghidare prin laser a deplasării, sistemele de control al parametrilor atmosferici din exterior, presurizarea cabinei şi rezervele de oxigen şi chiar şi un sistem sofisticat de menţinere artificială a vieţii pentru o anumită perioadă de timp, în cazul unui acci¬dent grav.

Cu această ocazie am aflat că sistemele de siguranţă în caz de coliziune erau şi ele foarte bine puse la punct; noutatea consta în faptul că, pe lângă airbag-urile din interior, pe laturile maşinii fuseseră proiectate să se deschidă un set de „pungi” foarte rezis¬tente, care se declanşau automat atunci când senzorii de impact iminent se activau. Aflând toate acestea, m-am simţit mai încrezător şi chiar începusem să mă gândesc la faptul că această perioadă pe care aveam să o petrec relaxat împreună cu Cezar, în vehiculul elec¬tric, aş putea să o folosesc în mod constructiv pentru a mai afla răspunsuri la unele întrebări şi probleme care nu îmi erau prea clare. Cezar s-a declarat imediat de acord.

— Drumul va dura ceva mai puţin de două zile, luând în considerare şi pauzele pentru somn şi masă, mi-a precizat el. Avem timp suficient.
Eram foarte mulţumit şi o stare de intensă bună dispoziţie îmi cuprinse mintea şi trupul. Tocmai mă pregăteam să abordez primul subiect de discuţie, când vocea computerului de bord ne anunţă că peste cinci kilometri vom ajunge la „punctul staţionar 1″. M-am uitat întrebător la Cezar.

— În prima expediţie am fost mai mulţi, iar mijloacele de transport nu erau foarte performante, a început el să-mi explice situaţia. în plus, autonomia vehiculelor era de maxim patru sute de kilometri. Sigur, erau maşini de concepţie militară bine utilate, însă se alimentau prin nişte acumulatori de construcţie specială. De aceea, am fost nevoiţi să selectăm un anu¬mit număr dintre ele care să transporte numai acumu¬latori de rezervă. Am stabilit nişte staţii intermediare pe parcurs, în care să lăsăm acumulatorii de schimb la întoarcere, precum şi provizii de hrană. Când am por¬nit din Sala Proiecţiilor am fost o caravană de şapte¬sprezece maşini, dintre care opt erau destinate numai în acest scop; ele au mers în urma noastră şi au alcă¬tuit staţiile de alimentare, după care se întorceau pe rând la Sala Proiecţiilor. În final au rămas cele nouă vehicule principale ale expediţiei.

— Bine, am zis eu mirat, dar acum staţiile sunt ali¬mentate? Sunt acumulatori suficienţi acolo?
— Nu mai avem nevoie de ei. Tipul acesta nou de vehicul este alimentat de o pilă atomică. îţi vine să crezi?
Cezar zâmbea, aşteptând reacţia mea. Eram într-adevăr foarte surprins; dacă americanii „dosiseră” o asemenea tehnologie, atunci la ce alte surprize mă mai puteam aştepta?! în acelaşi timp, mă gândeam la ce grad de înapoiere şi dezinformare este ţinută popu¬laţia, fiind lăsată să creadă că petrolul continuă să fie soluţia de bază a combustibilului energetic… Vocea lui Cezar mi-a întrerupt însă şirul gândurilor:

— Iar procesul utilizat este acela al fuziunii atomice la rece!
Am făcut ochii mari de mirare. Parcă venisem în vizită pe o altă planetă!
— Ştiu, e trist să constatăm că lumea e ţinută în mod voit într-o adâncă necunoaştere. Mulţi dintre cei care sunt conştienţi de manipularea chiar agresivă a oamenilor consideră asta ca un blestem pe această planetă, dar totuşi se înşeală profund.

Gândind în acest fel, nu numai că se limitează drastic pe ei înşişi, dar chiar pot provoca dispersia în lanţ a unei idei negative, de la care avem numai de pierdut. E ca un fel de dez¬nodământ, e ca o capitulare. Or, destinul acestei pla¬nete este altul, iar transformările care vor apărea în curând vor clarifica mult lucrurile.

Cezar se opri din explicaţii pentru a comuta pe comanda manuală. Mi-a explicat că această operaţiune era necesară atunci când treceam prin dreptul unui „punct staţionar” de alimentare, pentru a fi astfel mai siguri în cazul necesităţii unei manevre bruşte. Depozitarea lăzilor cu hrană şi a altor lucruri de stric¬tă necesitate era făcută de o parte şi de alta a tunelu¬lui, îngustând puţin calea de acces.

Chiar dacă viteza de trecere se micşora în acele puncte, o precauţie în plus era totuşi necesară. Am văzut că lăzile erau dis¬puse simetric de o parte şi de alta a tunelului, fiind atent aranjate. În dreptul lor am remarcat imediat două balize de semnalizare intermitentă, având culoarea portocalie.

Mi-am amintit atunci de distorsi¬unea spaţială şi de faptul că noi, aparent, mergeam acum pe o cale „virtuală”. Nu îmi explicam cum era posibil ca ea să apară cu tot cu modificările care au fost operate, adică punctele de staţionare şi balizele. Ca de obicei, Cezar mi-a prins imediat gândul.

— Nu aceasta este problema principală. În mod firesc, dacă acest tunel fizic prin care trecem noi acum apare şi dispare, înseamnă că el are totuşi o „memorie” intrinsecă şi deci „ţine minte” toate modificările care îi sunt aduse. Ţi-am spus că încă nu ştim procesul care are loc şi care face posibilă această manifestare stranie a sa, dar bănuiala cercetătorilor este aceea că el se leagă într-un fel anume de materialul foarte special care îi căptuşeşte suprafaţa.

Fără îndoială că există un gen de interacţiune subtilă pe care noi nu o percepem, un fenomen enigmatic care este declanşat prin inter¬mediul unei tehnologii extrem de avansate. Sunt multe necunoscute aici.”[3]

 

Intrarea in tunel si ghidarea spre Egipt si problema distorsiunii spatio-temporale intalnite ce le blocau continuarea drumului ! Tunelul spre Egipt este unul creat virtual cu ajutorul cristalelor de cuart !

„Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă. Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece” cumva privirea.

Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund. Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigo-fosforescent.

Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul. Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea.Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului:

— Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.În adânciturile respective erau nişte locaşuri speciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure.

Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice. După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie.

Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime. La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproximativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale.

— În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispo¬zitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul.Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus:

—    Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom abor¬da noi.Cezar 1-a aprobat:

—    E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţi¬ile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum, distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic.

—    Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călă¬toria în plan paralel.

Probabil au considerat prea difi¬cil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho-fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva.—    Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelu¬lui, am concluzionat eu.Aiden era puţin sceptic.

—    Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensi¬unea fizică a tunelului apare oarecum „alterată”; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie”. În mod nor¬mal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor” analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă.

— Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală”, dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el. Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo.

Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor.Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule. Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am apropiat curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică.

Spre deosebire de primele, aces¬tea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor.

Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului sub¬teran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţi¬ilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric con¬stituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnologiei militare americane, fiind folosit în alt scop.

Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria.

— Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoa¬rece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, per¬miţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza infor¬maţiilor primite.În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul cir¬cula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea mon¬tării acelor proiectoare de lumină albă. Intre timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiec¬tul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri:

— Acesta este un tunel foarte special. Lumina indi¬go creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam permite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa.

Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că trebuia să modificăm ceva. Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habitaclul arăta aproape ca bordul unui avion modern.

Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o plat¬formă centrală cu un ecran mare şi complex prin struc¬tura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implemen¬tate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi. Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modu-lare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispoziţie înăuntru. Din exterior, habitaclul mi se părea mult mai mic.

Am privit înainte prin geamul etanş, securizat; vederea deschiderii misterioase a tunelului îmi dădea fiori reci pe coloană. Era un moment unic în viaţa mea, cel care avea să dea startul unor evenimente uluitoare prin specificul lor. Cezar a stabilit legătura audio şi video cu celelalte două vehicule. Apoi mă privi întrebă¬tor. Am inspirat adânc şi am încuviinţat din cap. Aproape brusc, lumina în interior deveni indigo şi spaţiul din faţă se întunecă…”

Primul punct stationar !

„În acele momente eu eram însă mult mai preocu¬pat de ceea ce simţeam şi vedeam în călătoria care începuse. Printr-un gen de reflexie ciudată, atmosfera din cabina destul de spaţioasă în care ne aflam parcă „se umpluse” cu o lumină de culoare indigo; era, fără îndoială, un efect generat de lumina din tunel care însă acţiona foarte liniştitor şi relaxant asupra psihicului.

— Dacă la un moment dat vei simţi că această lumină te deranjează, putem să o compensăm prin limitatoarele de opacitate cu care este dotat vehiculul, m-a anunţat Cezar.
Stabilise cursul pe pilot automat şi se lăsase comod pe spate în scaunul foarte confortabil. Am privit late¬ral pentru a aprecia mai bine viteza şi am constatat că aceasta era destul de mare. Am privit la indicatorul de pe bord, care avea notaţiile atât în mile cât şi în kilo¬metri pe oră şi am văzut că viteza era setată la 125 km/h. Mi se părea că mergem atât de repede, încât am simţit o uşoară urmă de panică, dar Cezar m-a liniştit imediat.

— După ce am revenit din expediţia de acum doi ani, au fost câteva luni de feed-back intens cu labora¬toarele de cercetare şi proiectare care lucrau pentru Pentagon. Noi ofeream datele înregistrate şi transmiteam ce nu a mers prea bine sau deloc, iar ei veneau cu mai multe soluţii. S-a ajuns destul de repede la vari¬anta finală, care ajustează lipsurile şi efectele neplă¬cute cu care ne-am confruntat în prima deplasare. Printre altele, acest vehicul a fost reproiectat în mare parte şi, tehnologic vorbind, a fost îmbogăţit foarte mult. Au studiat mai multe variante de deplasare în condiţiile pe care noi le-am descris şi s-a ajuns la con¬cluzia că, pentru dimensiunile acestui tunel, viteza optimă de croazieră este de 125km/h. Maşina se poate deplasa însă cu peste 200 km/h; este astfel concepută, încât în pantele line de vale sau deal pe care ai obser¬vat că le are tunelul, viteza de croazieră să rămână con¬stantă. Practic, vehiculul este în întregime automati¬zat.

Trebuia să recunosc faptul că era o bijuterie tehnică, în care s-au utilizat din plin cunoştinţele şi materialele folosite în industria spaţială. Nu mă price¬peam prea mult la aceste aspecte, dar puteam totuşi să spun cu certitudine că oamenii obişnuiţi nu aveau să vadă prea curând pe străzi astfel de vehicule. Cezar mi-a explicat că nu fusese neglijat niciun aspect: curge¬rea aerodinamică a aerului pe caroserie, sistemele re¬dundante de ghidare prin laser a deplasării, sistemele de control al parametrilor atmosferici din exterior, presurizarea cabinei şi rezervele de oxigen şi chiar şi un sistem sofisticat de menţinere artificială a vieţii pentru o anumită perioadă de timp, în cazul unui acci¬dent grav.

Cu această ocazie am aflat că sistemele de siguranţă în caz de coliziune erau şi ele foarte bine puse la punct; noutatea consta în faptul că, pe lângă airbag-urile din interior, pe laturile maşinii fuseseră proiectate să se deschidă un set de „pungi” foarte rezis¬tente, care se declanşau automat atunci când senzorii de impact iminent se activau. Aflând toate acestea, m-am simţit mai încrezător şi chiar începusem să mă gândesc la faptul că această perioadă pe care aveam să o petrec relaxat împreună cu Cezar, în vehiculul elec¬tric, aş putea să o folosesc în mod constructiv pentru a mai afla răspunsuri la unele întrebări şi probleme care nu îmi erau prea clare. Cezar s-a declarat imediat de acord.

— Drumul va dura ceva mai puţin de două zile, luând în considerare şi pauzele pentru somn şi masă, mi-a precizat el. Avem timp suficient.
Eram foarte mulţumit şi o stare de intensă bună dispoziţie îmi cuprinse mintea şi trupul. Tocmai mă pregăteam să abordez primul subiect de discuţie, când vocea computerului de bord ne anunţă că peste cinci kilometri vom ajunge la „punctul staţionar 1″. M-am uitat întrebător la Cezar.
— În prima expediţie am fost mai mulţi, iar mijloacele de transport nu erau foarte performante, a început el să-mi explice situaţia. în plus, autonomia vehiculelor era de maxim patru sute de kilometri. Sigur, erau maşini de concepţie militară bine utilate, însă se alimentau prin nişte acumulatori de construcţie specială. De aceea, am fost nevoiţi să selectăm un anu¬mit număr dintre ele care să transporte numai acumu¬latori de rezervă. Am stabilit nişte staţii intermediare pe parcurs, în care să lăsăm acumulatorii de schimb la întoarcere, precum şi provizii de hrană. Când am por¬nit din Sala Proiecţiilor am fost o caravană de şapte¬sprezece maşini, dintre care opt erau destinate numai în acest scop; ele au mers în urma noastră şi au alcă¬tuit staţiile de alimentare, după care se întorceau pe rând la Sala Proiecţiilor. În final au rămas cele nouă vehicule principale ale expediţiei.

— Bine, am zis eu mirat, dar acum staţiile sunt ali¬mentate? Sunt acumulatori suficienţi acolo?
— Nu mai avem nevoie de ei. Tipul acesta nou de vehicul este alimentat de o pilă atomică. îţi vine să crezi?
Cezar zâmbea, aşteptând reacţia mea. Eram într-adevăr foarte surprins; dacă americanii „dosiseră” o asemenea tehnologie, atunci la ce alte surprize mă mai puteam aştepta?! în acelaşi timp, mă gândeam la ce grad de înapoiere şi dezinformare este ţinută popu¬laţia, fiind lăsată să creadă că petrolul continuă să fie soluţia de bază a combustibilului energetic… Vocea lui Cezar mi-a întrerupt însă şirul gândurilor:
—Iar procesul utilizat este acela al fuziunii atomice la rece!
Am făcut ochii mari de mirare. Parcă venisem în vizită pe o altă planetă!
—Ştiu, e trist să constatăm că lumea e ţinută în mod voit într-o adâncă necunoaştere. Mulţi dintre cei care sunt conştienţi de manipularea chiar agresivă a oamenilor consideră asta ca un blestem pe această planetă, dar totuşi se înşeală profund. Gândind în acest fel, nu numai că se limitează drastic pe ei înşişi, dar chiar pot provoca dispersia în lanţ a unei idei negative, de la care avem numai de pierdut.

E ca un fel de dez¬nodământ, e ca o capitulare. Or, destinul acestei pla¬nete este altul, iar transformările care vor apărea în curând vor clarifica mult lucrurile.
Cezar se opri din explicaţii pentru a comuta pe comanda manuală. Mi-a explicat că această operaţiune era necesară atunci când treceam prin dreptul unui „punct staţionar” de alimentare, pentru a fi astfel mai siguri în cazul necesităţii unei manevre bruşte. Depozitarea lăzilor cu hrană şi a altor lucruri de stric¬tă necesitate era făcută de o parte şi de alta a tunelu¬lui, îngustând puţin calea de acces.

Chiar dacă viteza de trecere se micşora în acele puncte, o precauţie în plus era totuşi necesară. Am văzut că lăzile erau dis¬puse simetric de o parte şi de alta a tunelului, fiind atent aranjate. În dreptul lor am remarcat imediat două balize de semnalizare intermitentă, având culoarea portocalie.
Mi-am amintit atunci de distorsi¬unea spaţială şi de faptul că noi, aparent, mergeam acum pe o cale „virtuală”. Nu îmi explicam cum era posibil ca ea să apară cu tot cu modificările care au fost operate, adică punctele de staţionare şi balizele. Ca de obicei, Cezar mi-a prins imediat gândul.
— Nu aceasta este problema principală.

În mod firesc, dacă acest tunel fizic prin care trecem noi acum apare şi dispare, înseamnă că el are totuşi o „memorie” intrinsecă şi deci „ţine minte” toate modificările care îi sunt aduse. Ţi-am spus că încă nu ştim procesul care are loc şi care face posibilă această manifestare stranie a sa, dar bănuiala cercetătorilor este aceea că el se leagă într-un fel anume de materialul foarte special care îi căptuşeşte suprafaţa. Fără îndoială că există un gen de interacţiune subtilă pe care noi nu o percepem, un fenomen enigmatic care este declanşat prin inter¬mediul unei tehnologii extrem de avansate. Sunt multe necunoscute aici.

Am trecut de primul punct staţionar şi acum tunelul se întindea din nou, perfect liber în faţa noas¬tră, radiind acea misterioasă lumină indigo. Cezar acti¬vase din nou pilotul automat al maşinii, care între timp revenise la viteza de croazieră. După ce făcu o verifi¬care audio şi video cu celelalte două vehicule din spatele nostru, aflate la o distanţă de un kilometru una de cealaltă, Cezar se lăsă din nou într-o poziţie lejeră în scaunul ergonomie. Am profitat de ocazie pentru a clarifica subiectul deja început:
— Te refereai la evenimentele catastrofice viitoare care sunt menţionate în Apocalipsă? am direcţionat eu discuţia către ceea ce mă frământa de mai mult timp.
După ce revenise din prima expediţie, în urmă cu un an, Cezar îmi destăinuise anumite elemente privind viitorul omenirii, care m-au uluit profund. Chiar dacă relatarea lui a fost extraordinară, simţeam totuşi că mai sunt multe alte aspecte de precizat, pe care el a evitat să mi le destăinuie. Chiar mai mult decât atât, atunci am fost rugat să nu scriu şi nici să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a relatat.
Eram deci interesat să aflu cât mai multe în legătură cu acest subiect.
— Este cu putinţă ca la nivel planetar să se producă anumite evenimente catastrofice, chiar cataclisme, care să genereze o transformare necesară în percepţia şi mentalitatea oamenilor, mi-a răspuns el. Ne putem aştepta la astfel de realităţi şi cred că bănuieşti că aces¬tea nu sunt deloc de natură să-i încânte pe cei răi şi perverşi, cu atât mai mult cu cât timpul pare că se con-tractă.
— Sigur, am sesizat asta şi chiar am citit unele observaţii pe această temă. Am înţeles că fenomenul e în strânsă legătură cu natura subiectivă a timpului. Aparent, am mai puţin timp acum pentru aceleaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii, pe care le făceam în urmă cu câţiva ani. Dar n-aş putea să-ţi spun clar din ce motiv.
Cezar înclină aprobator din cap.
— Sunt mai multe cauze ce contribuie la acest fenomen foarte important, care nu trebuie să fie deloc neglijat. Printre altele, accelerarea timpului ţine şi de această perioadă specială a anilor 2000, care a fost mentalizată de sute de milioane de oameni, timp de zeci şi chiar sute de ani, ca fiind un moment apocalip¬tic de sfârşit de eră. Însă din punct de vedere spiritu¬al, o eventuală manifestare apocaliptică trebuie să fie privită ca un moment de transformare profundă a naturii umane, ca o trecere de la rău la bine, astfel încât planeta să aibă o orientare net benefică.

Pentru că acum, aşa după cum îţi poţi da seama cu uşurinţă, există în mare parte o accentuată tendinţă de regres, de amplificare a răului, a perversităţii. Şi dacă această situaţie a trenat până în prezent, vine şi vremea „scadenţei”, în care uriaşele acumulări karmice negative pot conduce la „compensări” pe măsura oamenilor care le-au realizat. Din acest punct de vedere îţi spun că ele pot fi chiar bulversante şi de-a dreptul înfricoşătoare pentru mulţi. Cu toate acestea, după cum bine ştii, nu ar fi decât o restabilire a echilibrului iniţial, o purifi¬care absolut necesară în economia zonei de univers în care ne aflăm.
Am simţit că mă trec fiorii. Nimănui nu i-ar plăcea să se ştie în nesiguranţă şi cu toţii vrem să trăim cât mai mult, pentru a ne bucura de o viaţă minunată.”

Descoperirea unei Camere Oculte (Camera Inregistrarilor) sub Marea Piramida la 260 m adancime, fara sa aiba legatura cu exteriorul !

„—    Pregăteşte-te, pentru că acest punct coincide cu destinaţia noastră finală, mi-a spus Cezar. Aici am lăsat mai multă aparatură complexă şi de asemenea, provizii. Ajungem în câteva minute.
Într-adevăr, peste mai puţin de două minute am început să remarc faptul că lumina din tunel îşi modi¬fica treptat culoarea, trecând de la indigo prin mai multe nuanţe, la culoarea verde deschis fosforescent, pe care o văzusem şi la capătul celălalt, legat de Sala Proiecţiilor. Tunelul era perfect drept, iar în depărtare puteam să observ deja o luminozitate mult mai mare. Mă cuprinse o emoţie puternică la gândul că peste foarte puţin timp voi afla un mister colosal, care dăinuie de mii de ani, legat de enigmatica viaţă a vechilor faraoni egipteni şi a faimoaselor piramide. I-am împărtăşit aceste gânduri şi lui Cezar, dar el m-a corectat imediat:
—    Ceea ce vei vedea acolo nu are nicio legătură cu vechea civilizaţie egipteană. Nici cu piramidele şi nici măcar cu Sfinxul. E poate cel mai mare mister cu care ne-am confruntat până acum, pentru că nu înţelegem motivul pentru care a fost creat acest spaţiu de la capă¬tul tunelului la care vom ajunge imediat. Este extrem de vechi, precede cu mai mult de treizeci de mii de ani civilizaţia egipteană, dar totuşi este o realizare ulterioară celei a Sălii Proiecţiilor. De ce tocmai aici şi de ce tocmai din acele timpuri, nu ştim.
Aici Cezar s-a oprit din explicaţii, părând că se gândeşte dacă să-mi ofere sau nu mai multe detalii. Preluase manual controlul vehiculului şi încetinise mult viteza. Culoarea pereţilor tunelului devenise verde deschis, fosforescent, iar lumina era mai intensă. Computerul ne anunţă că mai erau opt sute de metri până la destinaţia finală.

Cezar a încetinit şi mai mult viteza vehiculului; vedeam la aproximativ 200 de metri în faţa mea un fel de zid uriaş care obtura complet tunelul, părând a fi alcătuit din piatră. Vedeam de asemenea, de o parte şi de alta a căii de acces, multe lăzi mari suprapuse şi echipament militar. în cele din urmă, vehiculul s-a oprit şi am coborât din el. Ceilalţi au staţionat şi ei puţin în urma noastră şi au început să descarce din echipamentul nou care a fost adus. Şovăitor, m-am îndreptat cu paşi mici către uriaşul perete din piatră care bloca tunelul, semnificând punctul lui terminus. Am văzut de o parte şi de alta lăcaşurile pentru cele douăsprezece cristale, care erau identice cu cele de la capătul de început al tunelului. Bănuiam că trebuia să existe o anumită simetrie a distorsiunii spaţio-tempo-rale, astfel încât ea să rămână stabilă.

Apoi ne-am îndreptat spre gigantica poartă din pia¬tră, cu excepţia lui Aiden care a rămas profund absorbit să lucreze la computer, pe care îl racordase la nişte senzori speciali, montaţi în expediţia precedentă. Am ajuns în faţa porţii şi Cezar a atins triunghiul; ime¬diat, poarta a început să culiseze spre stânga, aproape fără zgomot.
Am rămas înmărmurit. în faţa mea se afla o încăpere cam de două ori mai mare decât cea pe care o văzusem în proiecţia holografică a computerului! Nu înţelegeam absolut deloc cum era posibil aşa ceva şi m-am uitat stupefiat la Cezar, rugându-1 din priviri să-mi ofere o explicaţie.
— Din păcate, nimeni nu are încă un răspuns la această enigmă. Senzorii din exterior înregistrează o încăpere nu prea mare, cu latura de aproximativ cinci metri şi înălţimea de trei metri, dar iată că atunci când poarta se deschide, spaţiul pe care ni-1 oferă este mai mult decât dublu. Echipa cercetătorilor americani a ajuns la concluzia că aceasta se datorează unei ciudate întrepătrunderi a două realităţi distincte: cea fizică, specifică nouă, şi una subtilă, aproape sigur de origine astrală. Măsurătorile şi calculele incipiente au arătat că între acest fenomen straniu şi natura ambiguă a tunelului există o strânsă legătură. De altfel, acesta este motivul principal al prezenţei lui Aiden în echipa noastră; el ne poate lămuri din punct de vedere ştiinţi¬fic asupra unor enigme cu care ne confruntăm aici.
În timp ce primeam aceste explicaţii am pătruns cu toţii în acea încăpere subterană, care datorită mărimii ei îmi părea acum aproape ca o sală. Am apre¬ciat geometria suprafeţei ca fiind un pătrat cu latura de zece metri, poate chiar mai mult, şi înălţimea de aproximativ şapte metri.

Am observat că atât pereţii, cât şi podeaua şi tavanul erau alcătuite exclusiv din dale enorme de piatră, perfect şlefuite şi îmbinate între ele. Nu se vedea nicio spărtură, nicio deschidere, niciun culoar sau spaţiu gol în aceşti pereţi. Pe lângă faptul că eram uluit de modalitatea în care a putut fi realizată acea construcţie subterană, care părea a fi pur şi simplu „plantată” în pământ, două aspecte m-au intrigat imediat: în primul rând am constatat că încăperea era luminată prin ea însăşi, fără să existe o sursă vizibilă pentru aceasta. Lumina era foarte plă¬cută, caldă, învăluitoare, făcând vizibil orice detaliu al camerei, până în cel mai mic amănunt. Dacă în legă¬tură cu ansamblul din Munţii Bucegi ştiam că lumina provine, cumva, din materialul semiorganic în care erau îmbrăcaţi pereţii, aici nu am observat prezenţa acelui material, deoarece pereţii erau sculptaţi în rocă.

Al doilea aspect care m-a intrigat foarte mult era aerul din încăpere. In mod normal, ţinând cont de faptul că acel loc data de aproximativ patruzeci de mii de ani şi că nu avea absolut nicio legătură cu suprafaţa, nici o gură de aerisire, nicio variantă de primenire a atmos¬ferei interioare, era de aşteptat ca în cel mai bun caz abia să mai putem respira odată cu deschiderea porţii. Surpriza era însă totală, deoarece aerul era foarte curat, fiind chiar uşor ionizat. Singura observaţie pe care puteam să o fac era că el mi se părea a fi puţin cam uscat.
Semnele mele de întrebare au fost însă rapid înlă¬turate de Cezar, care mi-a explicat faptul că acestea au fost chiar primele elemente analizate atunci când au pătruns prima dată în acest loc, în expediţia anterioară. Iniţial au avut măşti protectoare. Au fost prele¬vate mostre de aer şi din roca pereţilor şi s-au realizat analizele preliminare cu ajutorul unei instalaţii com¬plexe, în întregime computerizată, pe care o aduseseră cu ei; la plecare, aceasta a fost lăsată în afara porţii, în tunel, în punctul final de staţionare. Presupunând că va fi necesară o asemenea operaţiune, au venit pre¬gătiţi. Era o instalaţie de analiză a probelor biologice, dar şi a unor surse de materiale amorfe, pe care Marina Statelor Unite o folosea în anumite misiuni speciale.

— Nu trebuie să fii surprins. Fiind unul dintre agenţii importanţi USAP, a avut acces integral la dosarul expediţiei noastre, care a inclus sute de fotografii şi schiţe, descrieri şi probe despre această cameră. Le-a învăţat atât de bine, încât acum se comportă ca şi cum ar umbla prin propria lui casă. Ţie însă îţi voi explica personal ceea ce se găseşte aici, cu toate că nici acum nu cunoaştem semnificaţia unor obiecte şi, la drept vorbind, nu prea înţelegem care a fost ros¬tul şi menirea acestei încăperi.
Ne aflam lângă peretele din dreapta al Camerei Oculte.
—    Vino mai aproape, m-a îndemnat Cezar. Abia acum poţi să observi pelicula ce acoperă piatra. Este foarte specială şi are, de asemenea, o natură organică, dar este o formă de viaţă total necunoscută nouă. Uşor radioactivă, dar într-o limită perfect rezonabilă, are la bază ytriul. Celelalte patru elemente componente nu se află pe planeta noastră şi de aceea nu putem înţelege nici legăturile atomice ce există între ele.
M-am apropiat de perete şi am pipăit uşor piatra cu degetele. La atingerea ei am simţit un gen de fur¬nicături fine în piele, care însă îmi păreau foarte agre¬abile. Lipind întreaga palmă pe perete, am simţit că acele furnicături se manifestau oarecum diferit pe suprafaţa ei, ca şi cum ar fi acţionat în valuri. Aproape că puteam spune că era o comuniune vie, un fel de legătură organică ce se crea spontan, fără dificultăţi.
—    Pelicula este cumva inserată în stratul superfi¬cial al rocii, dar e uimitor că ea există astfel şi se mani¬festă după o perioadă enormă de timp de la construcţia Camerei Oculte. Tehnologia lor este uluitoare.
În acel moment Cezar a fost chemat de locotenen¬tul Nicoară pentru a fi consultat într-o problemă. în ceea ce mă privea, mă lămurisem oarecum în legătură cu acele aspecte care mă intrigaseră încă de la început, astfel încât mi-am îndreptat atenţia către toată încăperea, în ansamblul ei. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine şi control, deoarece surprizele erau mari. Chiar dacă nu avea măreţia impozantă a Sălii Proiecţiilor şi chiar dacă în interiorul ei se aflau mai puţine obiecte ca puncte de reper, totuşi Camera Ocultă emana un mister aparte, o enigmă aproape de nepătruns. N-aş putea să precizez prea bine ce anume mă determina să am acel sentiment; poate faptul că era mai mică şi, prin comparaţie cu Sala Proiecţiilor care „respira” mult mai amplu, aceasta era mai „con¬densată”; poate datorită câmpului specific emanat de obiectele care se găseau acolo; poate datorită apropierii de marea Piramidă şi de Sfinx, cam la aceeaşi distanţă de ambele, aşa după cum am văzut în proiecţia holografică a computerului lui Aiden. Chiar dacă eram deja oarecum obişnuit cu misterele dezvăluite şi cu surprizele de proporţii, care contravin celor cunoscute de societatea noastră şi chiar logicii exprimate de ştiinţa modernă, totuşi în Camera Ocultă mă simţeam „presat” de ceva indefinibil, iar această enigmatică presiune îmi crea o nostalgie profundă şi de neînţeles în suflet. Starea era asemănătoare cu aceea pe care o experimentasem în timpul călătoriei prin tunel şi de aici am tras concluzia că există proba¬bil o strânsă legătură energetică, o amprentă subtilă foarte asemănătoare între Tunel şi Camera Ocultă.

Am atins acel obiect uimitor, despre care puteam să bănuiesc că se afla în sustentaţie de zeci de mii de ani, în aceeaşi poziţie. S-a înclinat foarte puţin, opunând în mod evident o rezistenţă la apăsarea mea. încurajat de rezultat, m-am aşezat pe acel obiect ca pe un scaun mai înalt, deoarece platforma levita la apro¬ximativ un metru de podeaua din piatră. Chiar şi cu toată greutatea mea, ea rămânea exact în aceeaşi po¬ziţie, dar am simţit imediat o vibraţie surdă, foarte fină, care a apărut în interiorul ei.

Eram aşa de încân¬tat de noua mea descoperire, încât am început să mă apăs mai tare pe platformă şi să mă las când pe spate, când în faţă, pentru a vedea cum reacţionează. Am remarcat că atunci când eram prezent cu toată greu¬tatea pe ea, platforma antigravitaţională devenea foarte rigidă şi nu se mai înclina deloc. Dacă însă forţa de apăsare era mică, placa metalică putea să aibă un foarte mic tangaj. În cele din urmă, m-am urcat în picioare pe ea, privind triumfător în sală. Cezar tocmai încheiase discuţia cu cei doi locotenenţi şi se îndrepta râzând spre mine.
—    Să vedem, ştii la ce foloseşte? mă întrebă el.
—    Cred că e un mijloc de deplasare, i-am răspuns. Altfel, nu prea văd ce scop ar avea.
—    Exact. E un vehicul simplu, antigravitaţional. în loc să te deplasezi cu bicicleta sau pe jos, foloseşti această placă din aur. De fapt, din analizele noastre a rezultat că doar o porţiune cu grosimea de aproape patru milimetri este dintr-un aliaj special din aur; apoi mai este un strat dintr-un metal pe care nu-1 cunoaştem, cam de un milimetru grosime. Restul pare a fi gol în interior. Şi, desigur, mai este şi acest cristal care reprezintă piesa principală a ansamblului.
În principiu, vedeam că lucrurile nu sunt prea complicate.
—    Bine, şi cum funcţionează? am întrebat eu nerăb¬dător.
Amuzat, Cezar mi-a explicat că, deşi piesa era rela¬tiv simplă din punct de vedere constructiv, totuşi pen¬tru omul modern era destul de complicat să o folosească.

Priveam gânditor ansamblul întregii săli. Deşi nu existau multe obiecte în ea, totuşi încăperea îmi părea cumva „plină”. Chiar în mijloc am remarcat o copie fidelă, la scară, a cilindrului aflat pe piedestalul din Sala Proiecţiilor. Acelaşi tip de trepte, aceeaşi cons¬trucţie a cilindrului pe jumătate, aproximativ aceeaşi instalaţie interioară, cu o bandă metalică pe care erau aplicaţi ceea ce semăna cu nişte senzori speciali, cel mai probabil realizaţi din cristale, după câte mi-am putut da seama de la distantă.

Am urcat cele cinci trepte ale piedestalului şi am privit cu atenţie înăun¬trul semicilindrului; avea o porţiune de sprijin cam la şaptezeci de centimetri de bază, în mod evident pentru a te aşeza pe ea. Întregul dispozitiv era conceput pen¬tru a putea fi folosit cu uşurinţă de o fiinţă umană de înălţime medie, dar utilitatea lui rămânea încă o necunoscută pentru mine.”

Descoperirea unei platforme antigravitationale stravechi !

„Am coborât apoi de pe piedestal şi m-am oprit în dreptul a ceea ce m-a şocat încă de când am pătruns în cameră, dar faţă de care am evitat să mă. raportez ime¬diat, tocmai pentru a-mi oferi un răgaz de acomodare. La aproximativ doi metri de cilindrul din centrul Camerei Oculte, puţin în dreapta lui, se afla, plutind în aer, o platformă dintr-un metal galben, care am presu¬pus că era aur.

Platforma nu era prea mare; am apre¬ciat că suprafaţa ei era de aproximativ doi metri pătraţi, fiind mai mult lungă decât lată. Semăna foarte bine cu o placă de surf. Grosimea ei era destul de mică; nu cred că depăşea trei centimetri. Era atât de bine lustruită, încât din anumite unghiuri strălucea foarte tare. Pe partea superioară avea gravată o suprafaţă în formă de dreptunghi, care lăsa un spaţiu de vreo zece centimetri până la marginile laterale şi cam cincizeci de centimetri până la cea pe care eu am interpretat-o ca fiind „faţa” platformei.

În partea din „spate”, marginea dreptunghiului lăsa, de asemenea, o distanţă de aproximativ zece centimetri. Singurul accesoriu al platformei era un cristal de culoare albastru închis, în formă de piramidă, încastrat simetric faţă de laturile platformei în porţiunea liberă de aproape jumătate de metru, de la suprafaţa delimitată de dreptunghi şi marginea din faţă.
Aceasta a fost o problemă la care ne-am chinu¬it mai multe ore în expediţia trecută.

Iniţial, am crezut că lipseşte ceva, că trebuie să existe un element ajută¬tor. După un timp mi-am pus întrebarea dacă nu cumva trebuie să existe o legătură mult mai subtilă între cel ce foloseşte platforma şi frecvenţa ei de vibraţie, mo¬dulată de cristal. Mi-am adus aminte că remarcabilii constructori care au realizat toate acestea obişnuiau să includă în tehnologia lor extraordinară elementul pur uman, conştiinţa fiinţei, care în acest plan este în mare parte exprimată de condiţia şi activitatea minţii.

De aceea, am urmărit să mă acordez cumva, să intru în legătură cu vibraţia specifică a cristalului. A fost nece¬sar doar să-mi focalizez puţin gândul asupra lui, că platforma a reacţionat prompt; atunci ea a căpătat o vibraţie aparte. Deplasarea a fost apoi direcţionată fără probleme de puterea gândului, care totuşi trebuie să fie focalizat.
—    Dar altfel ce se întâmplă? am întrebat eu şovăiel¬nic. Platforma se prăbuşeşte la sol?
—Nu, nu se prăbuşeşte, dar încetineşte şi apoi se opreşte în aer. Este semnalul cel mai bun că trebuie să-ţi redirecţionezi gândul pentru a continua depla¬sarea. Tot astfel obţii şi viteza pe care o doreşti. Se pare că acest cristal a fost reconfigurat şi setat ener¬getic pe anumite benzi de frecvenţe, astfel încât să uşureze foarte mult procesul interacţiunii cu mintea fiinţei umane, iar deplasarea să se efectueze cât mai uşor. Oricum, el nu provine de pe această planetă.

—Este foarte adevărat, dar între timp am descoperit acest dispozitiv, îmi spuse Cezar, arătând spre piedestalul pe care era aşezat cilindrul semitransparent.
Eram uluit şi nu mai înţelegeam nimic.
—    Bine, dar… îmi dau seama că e o replică la cilin¬drul mare din Sala Proiecţiilor. Nici despre acela nu ştiaţi la ce foloseşte; se bănuia doar că ar putea fi un amplificator mental.
—    Aşa este. Acum doi ani nu cunoşteam destinaţia dispozitivului cilindric uriaş din Sala Proiecţiilor. Aici însă el este proporţionat pentru înălţimea noastră.
Aşteptam cu sufletul la gură să-mi spună care era menirea acelei instalaţii destul de complicate.
—    Este, ca să o numesc aşa, un fel de „maşină de călătorit în timp”.
Cuvintele lui mi-au provocat un frison puternic pe coloană. Din străfundurile fiinţei mele intuiam deja, cu o rapiditate extraordinară, nenumăratele posibilităţi care se iveau pentru a afla adevărurile istorice esenţiale şi, de ce nu, chiar şi viitorul care ne aşteap¬tă. Am devenit atât de surescitat, încât întrebările mele curgeau şuvoi, fiecare dorind un răspuns imediat. Faţă de această nouă revelaţie, toate celelalte obiecte din Camera Ocultă păliseră brusc ca importanţă în semnificaţia lor. Amuzat de comportamentul meu copilăresc, Cezar reuşi cu greu să mă liniştească.”

O Biblioteca Virtuala gigantica, plina de tablite cu informatii stocate, care proiecteaza holograme, cu informatii istorice si stiintifice !

„—Iţi voi povesti unele dintre proiecţiile temporale pe care le-am efectuat cu ajutorul acestui dispozitiv, care este foarte avansat tehnologic. Dar mai întâi trebuie să rezolv sarcinile misiunii şi trebuie să-l asist pe Aiden. în acest timp poţi să cercetezi ce a mai rămas de văzut şi apoi să-i ajuţi la ceea ce fac acum, îmi spuse el, arătând spre cei doi locotenenţi.
Extrem de bucuros la gândul că voi afla cu certitu¬dine unele lucruri foarte importante, m-am îndreptat repede spre peretele din stânga al Camerei Oculte, unde Trujo şi Nicoară munceau de zor. De fapt, acea parte a încăperii impunea încă de la început prin masivitatea unui fel de ansamblu supraetajat, ca o bibliotecă având multe rafturi, extinsă pe peretele din stânga şi pe cel din spate al sălii. Apropiindu-mă mai mult am constatat că, de fapt, rafturile respective erau sculptate direct în roca zidului, fiind foarte bine şlefuite. Înălţimea fiecărui raft nu depăşea cincisprezece centimetri, dar fiecare raft se întindea pe toată lungimea peretelui, fiind compartimentat în cinci zone distincte de câte o coloană mai lată de piatră.
Ceea ce atrăgea însă imediat atenţia era conţinutul acelor rafturi. Am văzut acolo mii, poate zeci de mii de tăbliţe metalice, dispuse foarte ordonat la o distanţă ce nu depăşea un centimetru unele de altele. Prima impre¬sie era aceea a unei vaste biblioteci. Dar imediat am observat că în realitate plăcuţele nu aveau nimic inscripţionat pe ele, fiind atât de netede, încât aproape că reflectau imaginea ca o oglindă. Trujo şi locotenen¬tul Nicoară încărcau aceste plăcuţe în nişte lăzi spe¬ciale, care fuseseră aduse în vehiculele cu care am călă¬torit prin tunel. Am venit lângă primul set de rafturi de piatră în perete şi am privit cu atenţie; plăcuţele erau perfect aliniate şi ordonate, fiind toate identice ca aspect.
Ca şi în cazul ansamblului din munţii Bucegi, nici aici nu am observat vreo urmă de praf sau alt tip de impurităţi. Totul parcă era aseptic, perfect curat şi foarte exact aranjat. Aceasta m-a mirat la început, dar curând am realizat că pelicula semiorganică ce era impregnată în roca pereţilor nu permitea deloc for¬marea prafului şi nici proliferarea altor micro sau macroorganisme. Vechimea uluitoare a acestei con¬strucţii şi aspectul pe care îl avea era o dovadă grăi¬toare în această direcţie.

Suceam tăbliţa de metal de pe o parte pe alta, fără să pot înţelege ceva.  Semăna izbitor de mult cu o tabacheră argintie, lucioasă, având latura cam de doi¬sprezece centimetri, iar grosimea de aproximativ şapte-opt milimetri. Pe latura inferioară, care culisa pe locaşul din rocă, erau trasate paralel două fante sub¬ţiri, dar acela era singurul semn distinctiv al plăcu¬ţelor. Am privit pierdut la numărul imens de astfel de plăcuţe care se aflau rânduite în rafturile de piatră. Care era, de fapt, rostul lor? Păreau să constituie o bi¬bliotecă gigantică, dar cum se putea avea acces la acea informaţie? I-am cerut lămuriri în această privinţă locotenentului Nicoară.
—    În expediţia trecută am adus cu noi câteva zeci de plăcuţe, pentru a putea fi studiate. Sunt realizate din platină, dar au în componenţă zirconiu şi lantaniu. Pe lângă acestea, există un element care poate fi esenţial ca mediu de stocare, dar care nu se găseşte în tabelul elementelor de pe Pământ. Practic sunt nişte depozite foarte valoroase de informaţie, din diferite perioade ale istoriei planetei, dar şi a universului. Este un secret absolut clasificat, iar noi vom transporta acum o mare parte din ele, strict inventariate. Totuşi, chiar dacă ai vrea să le modifici locul în raft nu vei putea să faci aceasta; fiecare îşi are şi îşi recunoaşte perfect poziţia iniţială.
Curios, am încercat să pun tăbliţa într-un loc liber de pe un alt raft, dar ea s-a comportat atunci ca şi când sunt apropiaţi doi magneţi de acelaşi pol; locul respec¬tiv a respins tăbliţa. Am vrut apoi să o plasez în mai multe locaşuri, dar în niciunul nu a fost posibil, până când nu am revenit la locul de unde am extras-o; atunci s-a încastrat foarte repede, slabilizându-se imediat.
—    Bine, şi cum se poate vizualiza informaţia pe care ele o conţin? l-am întrebat eu pe Nicoară.
— Iniţial nici noi nu am înţeles cum ar putea fi posibil aşa ceva. Logic ar fi trebuit să existe un dispo¬zitiv care să „citească” informaţia încriptată, dar nu am descoperit nimic. Până când, din greşeală, unul din¬tre membrii expediţiei a apăsat pe verticală una dintre tăbliţele metalice; atunci, în dreptul ei, la nivelul solu¬lui a fost proiectată brusc o hologramă destul de înaltă care înfăţişa un colţ din spaţiul cosmic. Era dinamică şi prezenta un proces temporal de rotaţie a unui nor de materie stelară. Nu ştiu cum au realizat asta. Era ca şi cum filmezi mult timp un proces foarte lent şi apoi rulezi imaginea cu o viteza mare; ai înţelegerea de ansamblu a întregii acţiuni. Am rămas atunci şi am privit cu toţii cam vreo două ore, dar holograma nu dădea semne să se apropie de sfârşit. Americanilor le-a trebuit mai bine de un an să improvizeze o inter¬faţă acceptabilă pentru a elibera informaţia holografică dintr-o tăbliţă. Am constatat că ea durează aproape două zile, rulând neîntrerupt. Este ceva fenomenal. Ar trebui să petrecem sute şi chiar mii de ani, uitându-ne fără pauză la toate hologramele înfăţişate de plăcuţele din această cameră, pentru a spune că am încheiat de vizionat totul. Am înţeles că în prezent se caută o metodă de „derulare” rapidă. Dacă nu va fi posibil, atunci singura şansă este aceea de a le urmări aleator.”

Masina timpului descoperita sub Marea Piramida din Camera Oculta !

„M-am apropiat de acel obiect fascinant şi, pe măsură ce distanţa între mine şi el se micşora, simţeam un straniu curent prin tot trupul, care mă înfiora. L-am atins uşor cu degetele; era rece, dar forţa energetică pe care simţeam că o transmite mă tulbura mult. Senzaţia pregnantă era cea de ameţeală, astfel încât m-am îndepărtat la o distanţă de aproximativ un metru.
Configuraţia camerei s-a modificat brusc ca la iniţierea unui program. Am observat că se resetează doar distorsiunea care face posibilă apariţia cristalului. Aşa cum a calculat şi Aiden puţin mai înainte, este vorba despre o defazare de la realitatea noastră. Practic, cristalul este aici tot timpul, dar noi nu-l putem vedea decât în anumite condiţii. Explicaţia aces¬tui fapt este însă un mister şi pentru noi. Poate că vechii constructori au dorit să aibă o minimă protecţie asupra lui, pentru orice eventualitate. Însă ştiu aproape sigur că funcţia lui principală este aceea de a susţine efectul deplasării în timp cu acest dispozitiv.
Îl priveam pe Cezar cu gravitate. Deşi aflasem cu puţin timp înainte că era vorba de un fel de „maşină de călătorit în timp”, totuşi m-am simţit din nou cuprins de o vie emoţie. Parcă mintea mea refuza să creadă că aşa ceva ar fi posibil.
—    Adică… ai călătorit în timp? am întrebat cu voce întretăiată. Deci asta semnifică această instalaţie…
Eram copleşit şi întreaga mea fiinţă se înfiora la gândul anticipării unei călătorii în timp pe care, poate, mi se va permite să o efectuez.
—    Da, aşa după cum ţi-am spus este un dispozitiv care te poate proiecta în timp, în viitor sau în trecut. Nu a fost uşor însă să înţelegem felul în care funcţionează. În plus, există nişte „bariere” de ordin subtil care sunt impuse de tehnologia extrem de avansată. Totuşi, mi se pare că nu îţi este clar un lucru; este o călătorie în timp reală, dar la nivel de conştiinţă. Nu este vorba despre deplasarea în timp cu corpul fizic; trupul rămâne aici, dar conştiinţa trăieşte acel fragment temporal ca şi cum ai fi acolo cu trupul. Avantajul este că în acest caz eşti în poziţia unui obser¬vator din exterior; vezi şi simţi totul, exact aşa cum s-a petrecut atunci, fără să fii condiţionat de limitările ine¬rente trupului. Dezavantajul, dacă putem vorbi despre aşa ceva, ar fi acela că nu poţi să acţionezi, adică nu te poţi integra personal în vremea respectivă.

Din câte mi-am putut da seama, aceasta implică aproape tot ceea ce a fost legat de intervenţia sau acţiunea reprezentanţilor civilizaţiei respective de-a lungul timpului. Nu ştiu prea bine cum să interpretez aceasta. La urma urmelor poate fi vorba şi despre o „modestie cosmică”. Totuşi, am reuşit să găsesc o singură referire într-un clişeu temporal foarte vechi, în care o altă civilizaţie extraterestră care a poposit pe Pământ câteva sute de ani, în Australia, a lăsat o referire la acest dispozitiv de deplasare în timp, o schemă aproximativă a lui, şi a menţionat că fiinţele care l-au construit sunt dintr-o altă galaxie. Au precizat schematic galaxia, dar astronomii nu au reuşit încă să o identifice, din cauza dificultăţilor de înţelegere a schiţei modelată în piatră, care era parţial distrusă. Există o mare probabilitate să fie vorba despre aceeaşi civilizaţie care a construit şi ansamblul din Bucegi, şi Camera Ocultă. Putem eventual să constatăm efectele acestor acţiuni, dar nu şi pe cei care le-au făptuit, nici alte elemente legate de ei. Ceea ce rămâne însă este atât de vast şi uluitor, încât informaţiile codate pălesc în importanţă.
—    Ai călătorit şi în viitor? am întrebat oarecum nesigur.
—    Aşteptam această întrebare, a spus Cezar râzând. Da, am accesat şi unele zone ale viitorului, dar aici lucrurile sunt mai complicate. Evenimentele par să nu fie sigure, iar uneori pur şi simplu se disipează. În fine, îţi voi explica mai în detaliu toate acestea, legate de „maşina de călătorit în timp”. Dar puţin mai târziu, pentru că acum trebuie să mă consult cu Aiden în pri¬vinţa unui aspect bizar. Computerul i-a indicat un tunel săpat chiar la baza piramidei lui Keops către această cameră.”

Locotenentul Trujo (agent USAP) şi tunelul secret de la Marea Piramida catre Camera Oculta !

„Am venit cu toţii lângă Aiden, care-şi montase computerul la o mică distanţă de zidul din piatră.
—    Iată, proiecţia e clară şi arată un tunel netermi¬nat, săpat de la Marea Piramidă exact pe direcţia noas¬tră, ne-a explicat el, arătându-ne imaginea holografică pe care o înfăţişa computerul. Totuşi, văd că la un moment dat tunelul a luat alt sens, care este greşit. Nu ar fi ajuns la Camera Ocultă.
Priveam reprezentarea schematică redată de computer. Galeria pornea de sub Piramida lui Keops şi, pe o distanţă destul de mare, înainta direct spre Camera Ocultă. Apoi brusc, cam pe la două treimi din drum, el cotea cumva spre în jos, spre adâncime, dar nu mai înainta mult; cred că noul traseu nu depăşea douăzeci-treizeci de metri, după care întreaga lucrare părea că fusese abandonată pe neaşteptate.
Aiden lucra febril pe „tastatura” lui eterică. Aştep¬tam eventuale explicaţii, pentru că niciunul dintre noi nu înţelegea rostul acelui tunel. După câteva minute de linişte, timp în care imaginea tridimensională s-a modificat de mai multe ori, apărând sub unghiuri diferite, Aiden ne oferi primele sale concluzii:
— În primul rând, este evident că tunelul a fost săpat cu intenţia clară de a  ajunge aici. Asta înseamnă că, într-un fel sau altul, au depistat prezenţa Camerei Oculte şi au forţat către ea. întrebarea este: cum şi-au putut da seama de existenţa acestui loc? Ce mijloace au folosit? Eu, de exemplu, cu tehnologia la
care am acces acum, nu pot să descopăr această cavitate subpămân¬teană, dacă mă aflu la nivelul solului. La urma urmei, suntem aproape la două sute şaizeci de metri sub pământ, dar să zicem că nu asta ar fi problema princi¬pală; nu putem descoperi această construcţie pentru că este protejată de un câmp energetic special. Este primul lucru pe care mi 1-a indicat computerul, dar a fost posibil numai pentru că noi am creat legătura camerei cu tunelul prin care am venit. în condiţiile astea, cum au ştiut cei care au săpat noul tunel că există totuşi o cameră aici, sub pământ, la această adâncime? Sau poate sursa informaţiei lor era mult mai veche, adăugă el gânditor.
—    Chiar şi într-un astfel de caz, traiectoria tunelu¬lui este foarte exactă în prima parte, a intervenit Cezar. Pare că cei care au săpat erau foarte siguri unde se îndreaptă. Asta înseamnă că aveau măsurători şi reglaje permanente, din moment ce la început au urmat direcţia bună. Interesant de aflat este ce a putut determina modificarea traiectoriei corecte a tunelului.
După câteva clipe de pauză, locotenentul Trujo rosti cu o voce joasă:
—    Este posibil ca la un moment dat să se fi declanşat un sistem de protecţie redundant. Poate un fel de bruiere.
—    M-am gândit şi eu la asta, a intervenit Aiden. Şi cred că e singura explicaţie pentru ceea ce ne arată computerul. Totuşi, cred că lucrurile au fost mai com¬plicate.
Zicând acestea, Aiden se focaliză din nou asupra tastaturii eterice şi a informaţiilor ciudate afişate holo¬grafic de computerul lui portabil. Urmăream cu toţii în linişte mişcările rapide ale degetelor lui, precum şi imaginile tridimensionale care se succedau cu repezi¬ciune.
—    Da, aşa după cum am bănuit, probabil că au fost lupte de interese între cei care au construit piramida sau care au avut acces la ea, a spus Aiden. În prima parte a tunelului, cea dreaptă, pare că a fost un con¬sens în acţiune; în partea deviată a tunelului care văd că este mult mai neglijent realizată, se pare că se mai află câteva relicve. Apar înregistrări ca nişte rămăşiţe de obiecte, dar nu pot preciza clar natura lor. Mie mi se pare că au fost neînţelegeri; cred că au avut dispute.”

Guvernul egiptean cunoaste existenta tunelului din Marea Piramida! Acest tunel este neterminat si nu ajunge la Camera Inregistrarilor!

„Abia ulterior mi-am dat seama că însuşi locotenentul Trujo fusese mirat de faptul că Aiden descoperise tunelul şi că acum puteam să rea¬lizăm cu toţii adevărata ţintă spre care ar fi vrut să se îndrepte constructorii lui. Pentru că era totuşi un om integru şi poate datorită unei anumite consideraţii pro¬fesionale pe care i-o acorda lui Cezar, Trujo a început să vorbească despre acţiunea derulată în celălalt tunel. Cu toate acestea, curând am sesizat că el nu prezenta decât unele elemente şi acelea destul de lapidar, făcând abstracţie de aspectele cu adevărat importante care, de fapt, ne interesau cel mai mult. În plus, apărea evident că partea americană nu dăduse dovadă de transpa¬renţă totală, aşa cum se stabilise prin contractul cu ţara noastră, referitor la marea descoperire din Munţii Bucegi. Acea acţiune secretă prin tunelul din platoul Gizeh, de lângă Cairo, fusese ignorată în prezentarea comună, deşi se ştia că plasarea camerei oculte era re¬lativ aproape de el. Ar fi putut să existe o eroare de informare în această privinţă, dar personal mă îndo¬iesc asupra acestui lucru.
— Tunelul a fost descoperit în anul 2001, de o echipă de cercetători americani şi britanici, şi-a conti¬nuat locotenentul Trujo relatarea. Trec peste alte detalii şi ajung la partea în care am fost direct implicat. S-a realizat curând că tunelul nu făcea parte dintr-un „cadru turistic” şi că reprezenta ceva cu totul special. Am primit ordin să mă alătur unei mici echipe care avea ca obiectiv cercetarea şi inventarierea tunelului, în acel moment nivelul de securitate a. informaţiei devenise maxim. Am pătruns în tunel şi pot să vă spun că prima porţiune a sa, pe care traiectoria este dreap¬tă, e integral căptuşită cu un material dur, un aliaj spe¬cial care a fost analizat ulterior în laboratoarele noas¬tre. De fapt, s-a dovedit a fi o peliculă destul de fină, de culoare ciudată, care varia între galben şi argintiu. Aşa cum apare şi în hologramă, m-a uimit mai ales forma tunelului, care este aceea a unui triunghi cu vâr¬ful în sus.
—Ai găsit ceva în interior? am întrebat eu cu nerăbdare, dar în spaniolă.
—Da, au fost mai multe obiecte, a răspuns Trujo destul de evaziv. Către sfârşitul porţiunii drepte am găsit un fel de placă informatică precum un computer portabil; de fapt era o „foaie” metalică, surprinzător de uşoară, cu o grosime de maxim trei milimetri, care în jumătatea de jos avea anumite suprafeţe uşor reliefate de diferite culori şi forme geometrice. Ceva ce am putea asimila cu o tastatură.
Aici locotenentul Trujo făcu o mică pauză şi privi cu gravitate în pământ:
—Erau multe semne necunoscute pe acea placă, precum un fel de scriere. Nu era pământeană. în jumă¬tatea de sus, placa era ca o oglindă şi mi-am dat seama că acela putea fi un fel de mic ecran.
—    Dar care este punctul precis de pornire a Tunelului din Marea Piramidă? 1-a întrebat atunci Cezar. Ce traseu aţi folosit să ajungeţi acolo? Aţi urmat galeria principală?
—    Acesta e un punct de vedere, dar mai sunt şi altele, am intervenit eu. De pildă, ce altceva aţi mai găsit în interiorul tunelului? Care au fost concluziile finale la care s-a ajuns? Şi mai ales cum aţi obţinut aprobarea guvernului egiptean?
Locotenentul Trujo păstra o mină impenetrabilă, amânând răspunsul. După câteva secunde, uşor jenat, spuse:
—    Unele aspecte nu le pot destăinui. Nici nu ştiu dacă am făcut bine vorbind acum despre aceasta. La urma urmei a fost o surpriză şi pentru mine să constat că Aiden a descoperit tunelul şi să înţeleg care a fost ţinta reală spre care acesta urma să se îndrepte. Acum lucrurile par a fi clare, dar în acea perioadă de cerce¬tare nimeni nu a înţeles semnificaţia reală a tunelului cu direcţie frântă, pentru că nu existau alte informaţii.
Văzând că are tendinţa să se depărteze de la între¬bările care i-au fost adresate, Cezar 1-a rugat din nou să ne lămurească.
—    A existat un acord secret cu guvernul egiptean, dar acel acord nu a fost bilateral, a explicat  Trujo. A fost o intervenţie oarecum particulară care a determi¬nat colaborarea oficialilor egipteni. Totul s-a desfăşurat într-un aşa mare secret, încât nici măcar custodele muzeului din Cairo, care are în subordine întregul com¬plex arhitectural de la Gizeh, nu a primit permisiunea să intre în tunel. Îmi pare rău, dar mai multe nu pot să vă destăinui. Ceea ce pot să spun însă cu siguranţă este că cei care au construit tunelul de la Marea Piramidă reprezintă o altă civilizaţie decât cea care a realizat Camera Ocultă sau Sala Proiecţiilor. În acest caz avem chiar dovezi palpabile.
L-am privit atunci cu toţii întrebători pe Trujo. După o scurtă ezitare, acesta a spus cu voce înceată:
—Da, sunt diferiţi, atât de noi, cât şi de această misterioasă civilizaţie ai cărei reprezentanţi par a fi uriaşi. Cei care au avut acces la piramidă şi au realizat tunelul sunt de tip reptoid. Am găsit scheletul unuia dintre ei în tunel.
În cameră era o linişte apăsătoare.
— Implicaţiile sunt mult mai complexe, a continuat Trujo. A existat, evident, o luptă la un moment dat în tunel dintr-un anumit motiv. Unul dintre combatanţi a fost omorât şi părăsit acolo. Tunelul a fost sigilat; intrarea lui este ascunsă într-un mod foarte complicat în arhitectura piramidei. Datarea în laborator indică, păstrând o marjă relativ mică de eroare, perioada 8500-9000 î.Hr.
Chiar şi Aiden asculta stupefiat ceea ce a relatat locotenentul Trujo. Am încercat să mai aflu şi alte informaţii, dar m-am izbit de un refuz politicos.

În definitiv, omul respecta într-o anumită măsură ceea ce i se impusese de către şefii săi. Detaliile ulterioare şi explicaţiile care trebuiau să fie oferite urmau să consti¬tuie, cel mai sigur, o rundă de discuţii aprinse între partea română şi cea americană. Totuşi, lucrurile păreau a fi mai serioase şi mai grave pentru americani, deoarece în mod paradoxal, la o descoperire de o asemenea anvergură în Egipt, serviciile secrete ameri¬cane nu luaseră parte, iar Preşedinţia nu fusese anunţată. Într-o astfel de situaţie se va pune în mod firesc întrebarea cine a avut mandat de acţiune şi în baza cărei autorităţi. În mod sigur, acela avea să fie un moment foarte delicat în cadrul diplomaţiei SUA.

După această neaşteptată surpriză ne-am focalizat asupra inventarierii şi încărcării restului de tăbliţe în cutiile special amenajate, pe care le-am adus cu noi. Chiar şi aşa însă am constatat că ceea ce reuşisem să luăm reprezenta cel mult a cincea parte din totalul care exista în cameră. Totuşi, eram satisfăcuţi că ne-am îndeplinit sarcina şi simţeam cu toţii nevoia unei odi¬hne binemeritate. De aceea, Cezar ne-a anunţat că vom avea o pauză de opt ore pentru masă şi somn, după care vom porni imediat înapoi, prin tunel, către Sala Proiecţiilor din Bucegi.

Deşi mă simţeam oarecum obosit, eram totuşi cuprins de o minunată stare de încântare şi bună dis¬poziţie. Mă obişnuisem cu acel loc misterios, care în mod ciudat îmi conferea acum un înalt sentiment de încredere şi siguranţă. Însă ceea ce mă făcea cu adevărat nerăbdător nu era momentul întoarcerii acasă, ci mult aşteptata destăinuire a lui Cezar cu privire la „maşina timpului” din Camera Ocultă, la care el avu¬sese acces. îmi promisese că îmi va relata unele dintre experienţele respective şi acum găseam că ar fi fost momentul cel mai potrivit. Am împărţit repede porţiile şi, pentru a fi sigur că nu vom fi deranjaţi de nimeni, am pregătit eu însumi tabăra de campare în tunel, la câţiva metri distanţă de intrarea în Camera Ocultă. Am mâncat repede şi căutam motive să-i grăbesc şi pe cei doi locotenenţi să facă la fel, pentru ca mai apoi să meargă la culcare. Cezar zâmbea amuzat văzând graba şi intere¬sul meu şi chiar mă ironiza puţin, întrebându-mă aparent serios dacă nu ar fi fost mai bine să ne odih¬nim cu toţii şi să lăsăm relatarea pentru mai târziu, când vom fi din nou la baza Alpha. Am înghiţit în sec, încurcat, dar el a început să râdă cu bunăvoinţă, asigurându-mă că a fost doar o glumă şi că îmi va povesti chiar atunci lucruri extraordinare. într-adevăr, trebuie să mărturisesc că uluitoarea lui relatare m-a cuprins ca o vrajă, creându-mi de multe ori senzaţia că trăiesc eu însumi într-un alt timp şi într-o altă realitate…”

Secretul Revelat !

„DUPĂ CE am mâncat, Cezar şi cu mine ne-am retras în mod discret în Camera Ocultă, aşezându-ne pe piedestalul marelui cilindru ce includea instalaţia de deplasare în timp. Am ales să mergem în spatele camerei, pentru a păstra o discreţie cât mai mare. Simţeam cum uriaşul cristal rubiniu ca¬re se afla chiar în faţa noastră, la o mică distanţă, mă învăluia cu energia lui subtilă şi enigmatică, provenind din străfundurile universului. Aiden se retrăsese lângă marile cutii de depozitare în punctul de staţionare, aflate în afara incintei camerei, iar locotenenţii Nicoară şi Trujo s-au întins în spaţiul special amenajat pentru a dormi. Toate condiţiile păreau întrunite pentru a asculta uimitoarea relatare al lui Cezar, probabil cea mai importantă dintre cele pe care mi le împărtăşise până atunci. Simţeam totuşi că mentalul meu încă se mai împiedica în anumite prejudecăţi materialiste; mă întrebam cum să fi fost totuşi posibilă o călătorie în timp. Realizam slăbiciunea gândurilor mele, cu atât mai mult cu cât mă aflam acolo, având dovada materi¬ală sub ochii mei, atingând-o chiar cu mâinile mele.”[3]

 

SURSE

1. Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”, Editura Daksha.
2. Radu Cinamar – “12 zile o initiere secreta”, Editura Daksha.
3. Radu Cinamar – „Misterul din Egipt – Primul Tunel”, Editura Daksha.
4. Foto: Radu Cinamar – „Viitor cu cap de mort”, Editura Daksha.
5. Foto: Radu Cinamar – „Misterul din Egipt – Primul Tunel”, Editura Daksha.
6. Foto: Internet