Agatarsii au locuit pe actualul teritoriu al Transilvaniei în urma cu 2.500 de ani, potrivit istoricilor, iar autorii antici au descris obiceiurile neobisnuite ai celor considerati stramosi ai dacilor. Agatarsii, tatuati, vopsiti si împodobiti cu aur, îsi luau mai multe neveste pe care le împarteau între ei, îsi cântau legile si îi venerau pe zeii Apollo si Dionisos.
Istoricul antic Herodot a dat primele informatii despre agatârsi (agathyrsi), populatie pe care o localiza, în secolul V î. Hr., pe actualul teritoriu al Transilvaniei. Herodot relata o povestire auzita în orasele elene de pe tarmul Marii Negre, despre înfratirea agatârsilor cu scitii. Potrivit legendei, regele agatârsilor a fost fiul lui Heracle si al Echidnei. „Iar ea (Echidna, fiinta mitologica jumatate femeie, jumatate sarpe), când copiii pe care îi nascuse au devenit barbati, i-a numit pe unul dintre ei Agatyrsos, pe cel nascut dupa acesta Gelonos, iar pe cel mai tânar Scythes. Si aducându-si aminte de îndemnul lui Heracles a îndeplinit cele cerute de el. Doi dintre tineri, Agatyrsos si Gelonos, neputând birui în întrecere, au plecat din tara alungati de mama lor”, afirma Herodot, în Istorii.
Impodobiti cu aur
Herodot oferea informatii pretioase despre modul de viata al agatarsilor si despre bogatia lor. Afirma ca sunt iubitori ai vietii usoare, ca obisnuiau sa îsi împodobeasca trupurile cu aur si ca erau înclinati spre poligamie. „Agatârsii sunt lipsiti de energie si gingati. Ei poarta, cei mai multi, podoabe de aur. Au în devalmasie neveste, ca sa fie frati cu totii si, înrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cât priveste celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot, în Istorii.
Herodot
Istoricul antic a relatat despre agatârsi în cronicile expeditiei militare a regelui persan Darius, de pedepsire a scitilor. „Scitii si-au dat seama ca ei singuri nu pot respinge în lupta deschisa ostirea lui Darius si au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunara si tinura sfat pentru a vedea ce trebuia facut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolalta erau cei ai taurilor, ai agatârsilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai gelonilor, ai budinilor si ai sarmatilor”, afirma Herodot.
I-au alungat pe sciti
Acesta adauga ca agatârsii nu s-au aliat cu razboinii scitii si, mai mult, au reusit sa le respinga atacurile. „Tulburându-i si pe neuri, sciitii, în retragerea lor, se îndreptara spre agatârsi. Când agatârsii i-au vazut pe neurii vecini, fugind înspaimântati din calea scitilor, înca înainte de a navali acestia la ei, au trimis un crainic care sa-i opreasca de a pune piciorul pe pamântul lor si i-au prevenit ca, daca vor încerca sa navaleasca acolo, mai întâi vor avea de înfruntat o strasnica lupta cu ei. Dupa ce le-au spus din capul locului aceasta, agatârsii si-au adus oastea la hotare, hotarâti sa-i respinga pe navalitori. Iar scitii nu au mai intrat în tara agatârsilor, deoarece acestia nu le-au dat voie”, informa istoricul elen.
Triburile dacice
Agatârsii erau un neam tracic, potrivit istoricilor, recunoscut pentru vitejia lui. Au fost cei care l-au ucis pe regele temutilor sciti, Spargapithes.
Se tatuau si se vopseau
Istoricii din Antichitate afirmau ca agatârsii se tatuau pe fata si trup si îsi vopseau parul blond cu o culoare albastra — colore caeruleo. „Agatârsii cei vopsiti sunt triburi din Scitia, care se închina lui Apollo Hiperboreanul, ale carui vorbe, adica oracole, circula la ei. Sunt vopsiti, dar nu au semne pe trup ca neamul care locuieste în Britania, adica plac datorita parului lor vopsit în albastru”, informa autorul latin Servius Marius Honoratus, din secolul IV.
Pompeius Mela scria ca „agatârsii îsi tatueaza fata si madularele, mai mult sau mai putin dupa consideratia de care se bucura fiecare de pe urma stramosilor sai. De altfel, toti au aceeleasi semne si ele sunt de asa natura, încât nu pot fi sterse prin spalare”.
Isi cântau legile
Aristotel relata ca la agatârsi legile se cântau, pentru a fi învatate pe dinafara. „Dragostea de literatura si în special de muzica si poezie a Daco-Getilor era de altfel straveche. Aristoteles ne-a pastrat stirea ca «Agathyrsii», adica Dacii din Munti, versificau legile lor si le cântau spre a le tine bine minte pe de rost”, scrie istoricul Vasile Pârvan, în Getica.
Conducatorii de toiege
Neamul agatârsilor a fost asimilat de populatia daco-geta care locuia pe teritoriul Transilvanniei, sustin unii istorici, însa au fost identificati în grupul de morminte de înhumare de pe Muresul superior, care prezinta trasaturi aparte. Potrivit unor cercetatori, numele de agathirsoi (agatârsi) înseamna “conducatorii cu toiege” (thirsus=toiag). Ei se ocupau cu extragerea si prelucrarea metalelor, cu viticultura si oieritul. Erau adoratorii zeului petrecerilor, Dionisos.
Mistificarea istoriei Romaniei
Aşadar, nu toate informaţiile provenite din sursa Herodot sunt demne de încredere. O posibilitate ar fi ca ilustrul călător să fi vizitat doar regiunea munţilor Haemus, cea de la sudul Dunării, despre restul scriind din povestite. Informaţiile sale despre aşezarea şi întinderea triburilor sunt la fel de imprecise. Dintr-o parte a scrierilor sale ştim că geţii şi dacii sunt triburi surori, dar nu sunt unul şi acelaşi trib. În acelaşi timp, despre zona ulterior ocupată de romani, parte din Ardealul de azi, referirile sunt puţine şi vorbesc doar despre populaţia/triburile ce locuiau acolo, agatârşii. Descrierea modului de viaţă pe care agatârşii îl aveau este sărac şi, pe undeva, straniu. Ne spune că iubeau bijuteriile, mai ales bărbaţii (ceea ce poate fi real, ştiut fiind că în tradiţia poporului român există inelul ca podoabă masculină) şi că ieşeau în evidenţă prin coafuri neobişnuite. Asta ar avea o bază, ştiut fiind că moţii îşi trag numele de la o coafură mai specială, o coadă împletită şi strânsă ca într-un mic coc pe o parte. Coafura nu se mai păstrează azi, dar bătrânii încă o aveau la începutul sec. XX. Mai multe Herodot nu ne spune, pentru că informaţia că agatârşii îşi puneau femeile la comun mi se pare neserioasă, o bârfă de duzină. Cât despre Carpaţi, Herodot nu suflă o vorbă; nici nu pare să ştie că există, ceea ce atestă că el n-a trecut Dunărea.
Putem accepta ca fiind corecte informaţiile generale referitoare la sciţi, tracii de la nord şi sud de Dunăre, caracteristicile lor, obiceiurile şi descrierile. General vorbind, teritoriul de azi al României se împărţea în două : în jumătatea sudică – sciţii, în cea nordică – agatârşii. Sciţii sunt consideraţi azi ca fiind doar înrudiţi cu dacii/geţii, dar nici într-un caz ca fiind strămoşii noştri de la sud de Carpaţi. Ceea ce putem accepta ca informaţie este absenţa totală a caselor, despre care relatează Herodot; tot el spune că invincibilitatea sciţitlor în faţa persanilor era datorată mobilităţii lor permanente, ceea ce i-a împiedicat pe persani să-i găsească. Se spunea că sciţii locuiau în nişte căruţe, ceea ce le permitea să se deplaseze continuu, dar mi se pare greu de acceptat; popor sedentar, nu migrator, sciţii aveau locuinţe, foarte probabil acele bordeie săpate în pământ care s-au păstrat şi ele până cel puţin în anii ’20. Aceasta poate să fie o explicaţie veridică pentru a motiva imposibilitatea persanilor de a-i găsi pe sciţi. O altă caracteristică a sciţilor şi pe care o regăsim reeditată de-a lungul istoriei noastre era pârjolirea lanurilor în calea invadatorilor şi otrăvirea apelor. Darius a avut ocazia să se confrunte cu iarna românească, dar şi cu absenţa totală a proviziilor şi a apei. Finalul confruntării dintre persanii invadatori şi sciţi a avut loc în condiţii avantajoase pentru localnici, iar Darius a fost nevoit să marcheze dacă nu o înfrângere militară, măcar o campanie dezastruoasă, având în vedere câţi soldaţi spune Herodot că au pierdut perşii din cauza malnutriţiei şi a lipsei de apă. Aşadar, Darius“cel venit să ceară pământ şi apa”nu cu dacii s-a confruntat, ci cu sciţii.
Istoria noastră oficială este parcimonioasă. Reţine ca fiind real doar ceea ce convine din varii puncte de vedere. Astfel, se prezumă că dacii şi geţii sunt sinonime şi se extinde aria lor de răspândire în tot spaţiul românesc, şi chiar dincolo de el. Aceasta presupune o ignorare păguboasă a celorlalte triburi surori şi o deformare a istoriei. Ştim că în sudul Moldovei erau aşezaţi carpii şi că siginii ocupau Oltenia de azi şi până la sud de Belgrad (cel puţin) pe coasta Dalmaţiei, în sud, iar în nord până în zona Aradului şi Panonia. Hyperboreenii, poporul din nord, este încă neclar unde erau plasaţi, multe surse indicând nordul ţării noastre şi până în Ucraina de azi, altele – în nordul extrem al continentului, ceea ce este nesigur; la fel de imprecisă este localizarea bessilor. Încă neexplicată rămâne posibilitatea ca micul trib dacic să fi migrat spre nord în aşa măsură încât să fi ocupat integral teritoriul agatârşilor. Asta ar fi însemnat că tribul, deşi cu un teritoriu iniţial redus, era destul de numeros ca populaţie, dar rămâne neclar cum ar fi putut ei ocupa un teritoriu pe care sciţii, mult mai numeroşi şi cu o vastă experienţă de luptă s-au temut s-o facă; nici măcar nu au avut curajul să tranziteze teritoriul agatârşilor, chiar dacă se refugiau din calea persanilor, aşa că au preferat să se ascundă în teritoriul ce le aparţinea, decât să dea piept cu fraţii lor, inflexibilii agatârşi.
Ca o observaţie pe care şi azi o poate face oricine, în Ardeal (mai cu seamă la nord de Carpaţii Meridionali şi în Apuseni) şi în Bucovina (de la Piatra Neamţ în sus, dar şi în Moldova de peste Prut) o caracteristică fizică o reprezintă ochii albaştri, părul blond sau roşu, iar în vorbire întâlnim acelaşi accent şi în Ţara Moţilor, dar şi în zona Sucevei, zone aflate – prima – sub ocupaţie romană, a doua – în regiunea „dacilor liberi”. Spre deosebire de jumătatea nordică a ţării, jumătatea sudică are caracteristici complet diferite. Fizic, cei originari din Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei au caracteristică pielea închisă la culoare până la neagră, dar diferită de coloratura altor popoare venite de aiurea. Ei au ochii căprui până la negri şi pomeţi caracteristici, păr castaniu până la negru, de multe ori creţ. Dar despre acest subiect voi reveni mai încolo…
Istoricii accepta că mineritul aurifer la noi a fost început de către agatârşi, cei care ajunseseră la un nivel de virtuozitate în prelucrarea aurului, lucru confirmat şi de exporturile de produse finite către popoarele nordice, dar şi de legăturile lor cu fenicienii, ei înşişi metalurgi cunoscuţi, dar şi comercianţi vestiţi. Printre elementele decorative exportate şi adoptate de către importatori se numără şi spiralaca semn al infinitului, motiv arian/indo-european ajuns în peninsulaScandinavă întâi prin intermediul comerţului cu aur. Aceasta ocupaţie a agatârşilor este confirmată, într-un fel, şi de către Herodot, dar şi prin descoperirile arheologice ale timpurilor moderne. Acestea fiind zise, rămâne nerealistă paternitatea atribuită tezaurului de la Pietroasele… Ea ar putea totuşi să stea în picioare dacă admitem şi noi (popoarele germanice moderne au făcut-o deja) că între geţi şi goţi este vorba doar despre o transliteraţie, altfel ele fiind unul şi acelaşi popor de bază, cu ramurile sale de est (ostrogoţii) şi de vest (vizigoţii). În Evul Mediu, mai multe lexicoane şi lucrări de specialitate atribuie autohtonilor din România de azi întemeierea de aşezări din Britania, Iberia, Balcani, Grecia, Ungaria etc. Siginii erau un trib tracic despre care nu s-a vorbit prea mult, dar ei au dat primul nume al oraşului Belgrad, Sigindunum/Singindunum, dar şi oraşul Szeged îşi trage numele de la ei şi la fel se întâmplă şi cu un oraş din România, Sighişoara, fost Singidava (după Ptolemeu şi unele lexicoane, dar şi Segethusa – după altele; în epoca lexicoanelor, numele oraşului era Segeswar); Sighet din România are aceeaşi origine a numelui. Oraşe ce-şi trag numele de la ei întâlnim şi în Spania (Segeda – două oraşe în Castilia şi respectiv în fosta Hispania Baetica, dar şi Singilia în sudul extrem al Spaniei), în vechea Galia (Segedunum Rutenorum) şi în Britania (Segedunum/Segedinum, în Northumberland, NE Angliei la graniţa cu Scoţia). Care era numitorul comun al acestor localităţi ? Istoricii romani accepta că după cucerirea romană, zona Apusenilor a beneficiat de nişte colonişti dalmaţi posesori ai unei tehnici mult mai simple de extragere a aurului. Dacă extindem aria răspândirii siginilor pe care îi putem considera ca fiind deplasaţi de către romani în regiunile unde şi-au lăsat urmele onomastice asupra localităţilor, vedem că excepţie făcând Serbia şi Ungaria de azi unde chiar locuiau, celelalte regiuni aveau importante zăcăminte de aur şi argint sau exploatări ale altor metale; este cazul Hispaniei, Britaniei, Galiei, dar şi al zonei Sighişoara.
Departamentul Național de Informații (DNI) este o organizație neguvernamentală fără personalitate juridică. Departamentul Național de Informații (DNI) a fost înființat la data de 15 august 2013.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.