A început Anul Nou dacic
“Asociată, mai degrabă, cu încă un prilej de a face daruri simbolice, însoțite neapărat de șnurulețul alb-roșu binecunoscut, data de 1 martie și-a pierdut, în timp adevărata semnificație. De fapt, această dată anunță începutul Anului Nou dacic.
Când spui „Mărțișor”, îți vin în minte diverse asocieri: fie denumirea populară a lunii martie, fie prima zi a acestei luni, fie obiectul acela, din ce în ce mai costisitor, legat de un șnur alb-roșu. Numai că denumirea de „mărțișor” îi revine doar șnurului răsucit, pe vremuri alb-negru, și nu ornamentului atârnat de el. După obiceiul străvechi, ar trebui purtat prins la piept.
Dacă ar fi să ne lăudăm cu ceva strict autentic, noi, românii, ceva ce nu mai are nimeni în lume ca ritual străvechi, atunci obiceiul mărțișorului ar putea fi luat în calcul. Căci Mărţişorul este specific regiunii carpatice și numai ei. Din păcate, în vreme ce noi stricăm acest rit cu trecerea anilor, vecinii noștri bulgari îl păstrează cu sfințenie, sub numele de „Martenița” sau „Baba Marta”.
La 1 martie, începe Anul Nou dacic !
Potrivit scrierilor istorice, acest obicei își are rădăcinile undeva în urmă cu vreo 8 milenii, având strânsă legătură cu… Anul Nou! Fără să știm, serbăm, în fiecare an, de două ori, sosirea Noului, o dată la 1 ianuarie, după convenția internațională, și o dată la 1 martie. În vremuri de mult apuse, martie era prima lună a anului, astfel justificându-se și denumirea celorlalte luni ale anului, precum septembrie, adică a șaptea lună, octombrie – a opta, noiembrie a-noua și tot așa.
La fel de simplu poate fi astfel să înțelegem și urăturile caracteristice Anului Nou, cum este Plugușorul, care face referire la brazdă, semănat, arături, la tot ce ține de muncile câmpului, de începutul unui nou sezon agrar. Or, iarna, aceste vorbe par să fie lipsite de sens, în vreme ce pentru luna martie sunt perfect plauzibile. Și trebuie menționat faptul că abia din 1701 românii serbează începerea Anului Nou la 1 Ianuarie.
Simboluri ancestrale
Încă din cele mai vechi timpuri, mărțișoarele au fost oferite ca talismane purtătoare de noroc, la cumpăna dintre ani. Arheologii au descoperit astfel de obiecte simbolice, făcute din pietricele de râu, vopsite în alb și roșu, înșirate pe ață, pentru a fi purtate la gât. Ele simbolizau viața și începutul, dat fiind că roșul reprezintă culoarea focului, a sângelui, a vieții, a feminității, iar albul, a purității, clarității, limpezimii, înțelepciunii, masculinității.
Prin urmare, împletirea celor două culori duce cu gândul la fertilitate, la continuitate, la permanență. În vechime, roșul era înlocuit cu negru, simbol al pământului creator, roditor, dând astfel interpretarea împletirii dintre zi și noapte, dintre bine și rău, dintre viață și moarte. De aceea, mărțișorul nu este un obiect dedicat strict femeilor, așa cum se interpretează azi, ci un talisman norocos pentru orice muritor, fie el copil sau adult, viețuitoare domestică ori sălbatică, pom ori altă plantă.
Mărțișorul se poartă până la Florii, fie la piept, fie legat la încheietura mâinii, apoi se leagă la un pom fructifer.”[1]
SURSE
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.